Desertul DanakilTemperaturi de coacere, întinderi de sare – e greu să-ţi imaginezi un peisaj mai nemilos ca Deşertul Danakil, din Africa. Dar pentru populaţia afar, acesta este o casă pentru care merită să mori.
„Am noutăţi“ – anunţă Edris Hassan. Aşezîndu-se pe un bolovan de pe malul Rîului Saba, din Etiopia, în nordul Deşertului Danakil, el îşi propteşte kalaşnikovul alături. Edris este înalt pentru un afar. Fiind paznic şi ghid al micului nostru grup de călători, reputaţia şi arma sa ne-au netezit calea prin Afar, o regiune considerată a fi locuită de unii dintre cei mai fioroşi oameni din lume.
În oraşul Hamed Ela, în timp ce aşteptam să ne alăturăm caravanei de negustori de sare, împreună cu care călătoream acum, am aflat de la Edris că noutatea, sau dagu, cum îi spun afarii, este un subiect serios, ceva ce trebuie cîntărit cu grijă şi asumat. Este mult mai mult decît un telegraf al deşertului sau o bîrfă sătească, mai mult decît ultima bombă din prima pagină a ziarelor. Într-un cadru ceremonios de strîngeri şi sărutări de mîini, afarii îşi spun unul altuia tot ce au văzut sau auzit, o litanie poetică ce poate fi aproape homerică prin detaliu şi precizie. Prin dagu ei află despre orice nou-veniţi pe tărîmul lor deşertic, despre starea puţurilor cu apă şi a locurilor de păşunat, despre cămilele sau caravanele dispărute. Află despre căsătorii şi funeralii, despre noi alianţe şi trădări, despre ultimele bătălii purtate şi despre starea drumului care-i aşteaptă. Află despre tot ce s-a schimbat într-un ţinut schimbător şi în lume în general, iar din toate aceste informaţii îşi stabilesc un mod de acţiune. Cei care au acordat o atenţie mai mare veştilor – spun ei – s-ar putea să supravieţuiască, Inshallah – cu voia Domnului.
Acum, Edris ne împărtăşeşte şi nouă – mie şi fotografului Carsten Peter – ultimele dagu, vorbind în amhara, această lingua franca a Etiopiei, prin Zelalem Abera, interpretul nostru.
„M-am întîlnit cu un prieten aici – spune Edris, înclinîndu-şi capul spre un mic grup de colibe cu acoperişuri de frunze care formează satul afar Asso Bollo. Avea veşti despre problemele care ne aşteaptă. Ugugumo sînt în canion. Opresc toate caravanele, le cer bani şi le fac necazuri. Nu e sigur să continuăm drumul. Dacă vreţi să continuaţi, eu nu mai răspund pentru voi.“
Ugugumo… Auzisem zvonuri despre aceşti rebeli (Frontul Unităţii Democratice Revoluţionare Afar) încă din prima zi în care pusesem piciorul în deşert. Erau, după cum ni s-a spus, sălbatici şi imprevizibili, la fel de duri şi necruţători ca şi nisipurile deşertului. Dar erau şi nişte eroi, bărbaţi curajoşi, pentru că luptau ca să redobîndească teritoriul Afar, pierdut la începutul anilor ,90, atunci cînd Eritreea a învins Etiopia, devenind o naţiune separată.
Edris s-a aplecat, a scos dopul de plută al bidonului său de apă, pe care l-a întors apoi cu gura în jos, golindu-l, ostentativ, în nisip: n-avea de gînd să se pună cu Ugugumo. Pentru el, călătoria se încheiase.
Carsten, Zelalem şi cu mine ne-am uitat unul la celălalt buimăciţi. Aşteptaserăm mai bine de o săptămînă în Hamed Ela pentru a ne alătura acestor caravane afar cu sare, care-şi încetaseră lungile drumuri în timpul lunii sfinte a Ramadanului. Iar acum, cînd în sfîrşit eram cu ei, voiam să mergem mai departe. Fuseserăm avertizaţi că drumul, lung de trei zile, va fi fierbinte şi istovitor, o călătorie însetată, plecînd din cîmpiile saline de dincolo de Hamed Ela, printr-un deşert pietros şi prin canioane, pînă la Berahil, oraşul mai mare unde caravanele îşi descărcau sarea, însă nu ne aşteptaserăm deloc să apară un astfel de sfîrşit brusc. Ce puteam face? Era aproape 3 dimineaţa. Mai jos de noi, în strălucirea mătăsoasă a luminii stelelor, caravanele cu care merseserăm îşi continuau drumul de-a lungul malului rîului şi dispăreau după o cotitură, într-un canion de gresie – urmînd chiar calea pe care Edris o declarase prea periculoasă pentru noi.
Dar pericolul şi privaţiunile erau motivele pentru care veniserăm în Deşertul Danakil – sau, cel puţin, ceea ce voiam să observăm. Călătorind cu negustorii de sare, speram să ne facem o imagine din interior asupra modului de viaţă afar. Deja, după săptămîna petrecută în Hamed Ela, un cătun bîntuit de praf şi muşte, îmi formasem unele păreri. Una dintre acestea era că oamenii pot şi vor trăi oriunde – chiar şi în Danakil, un loc cu nisipuri uscate şi întinderi de pietriş încă şi mai uscate, curgeri de lavă împietrite, vulcani activi, cîmpii arzătoare de sare, temperaturi care ating adesea 500C, vînturi care te îneacă cu praf şi zile sufocante, în care nu sufla nici un vînt. Chiar mai rău, acest loc, unde cădeau ploi rare în cel mai fericit caz, se afla acum în ghearele unei secete teribile, iar cadavrele pe jumătate mumificate ale cămilelor şi caprelor zăceau împrăştiate peste nisipuri.
Iar ugugumo voiau să elibereze acest ţinut. Ce-i de eliberat aici, mă întrebam? De ce ar lupta cineva pentru un asemenea loc infernal? Şi cum de a ajuns el să-i atragă pe aceşti oameni?
Negustorii de sare pe care îi întrebasem cu o zi mai înainte păreau descumpăniţi. „E sarea! – spuneau ei, ridicînd blocurile de mărimea unei enciclopedii pe cămile. Este porumbul nostru; este aurul nostru. Bineînţeles că ne vom lupta cu oricine ar încerca să ne-o ia.“
I-am întîlnit pe negustori la minele de sare aflate dincolo de Hamed Ela, pe marginile Lacului Asele, în centrul părţii de nord a Deşertului Danakil. La peste 90 m sub nivelul mării, lacul şi cîmpiile sărate se află într-unul din punctele cele mai joase din Africa (cel cu altitudinea minimă, de –156 m, este mai departe, spre sud-est, tot în Danakil, la Lacul Assal, în Djibouti). Aici, echipe de afari musulmani şi tigrayani creştini, din platourile înalte ale Etiopiei, se adună zi de zi, timp de 10 luni pe an, pentru a extrage sarea şi a o transporta pe cămile, catîri şi măgari spre pieţele din munţii Etiopiei şi, mai departe, în Sudan. În trecut, blocurile de sare (numite amolé) erau folosite peste tot în Etiopia pe post de bani. Chiar dacă banii peşin au înlocuit sarea, comerţul în sine a rămas principalul mod de viaţă al afarilor din nord, iar ei îşi apără comoara – la fel ca pe orice grăunte de nisip din deşertul lor –, precum argonauţii de odinioară.
Afarii se asigură că nimeni nu le va prăda sarea, supraveghind sîrguincios minele şi caravanele. Fiecare negustor trebuie să oprească la coliba colectorului taxei pe sare, din enclava prăfuită Hamed Ela, la marginea cîmpiei de sare, şi să plătească o taxă pentru fiecare cămilă, catîr sau măgar din caravana sa. La mine, orice slujbă – de la scosul sării din pămînt, pînă la lucrul în bucătăriile sub cerul liber în care se pregăteşte ceaiul – e destinată afarilor şi efectuată de ei. Monopolul lor este unul strict şi el i-a făcut să devină mîndri şi dictatoriali. Şi nu ezită nici un minut să te anunţe că, odată ce ai pus piciorul în regatul lor salin, trebuie să te supui ordinelor lor.
Am aflat asta în Berahile, oraş situat cam la jumătatea povîrnişului care domină deşertul. Birourile guvernamentale din nordul Regiunii Afar – o parte semiautonomă a Etiopiei – se găsesc în Berahile, principalul oraş comercial pentru caravanele afar, condus de Ali Hassan Bore, un bărbat care-şi poartă cu demnitate turbanul. Înainte de a ne aventura spre minele de sare, Carsten, Zelalem şi cu mine i-am făcut o vizită lui Ali, alăturîndu-ne lui şi angajaţilor săi pe veranda uneia din scundele clădiri guvernamentale. La 50 de ani ai săi, Ali se comporta ca un sultan. Purta un tricou bej şi un sarong verde, în carouri, încins cu o centură lată de piele, în care era vîrît discret un pumnal scurt. Într-un ham trecut peste umăr, etala, nu la fel de discret, dar într-un toc, un Colt de calibrul 45. Dinţii săi din faţă erau piliţi la vîrf, ca ai unui crocodil, o înfrumuseţare considerată şic de bărbaţii şi femeile afar.
Ali stătea drept în scaunul său, ca un adevărat soldat, în timp ce asistenţii se îngrămădiseră în apropierea sa, unii stînd pe vine, alţii sprijinindu-se de pereţi. Ca şi Ali, erau cu toţii înarmaţi pînă-n dinţi şi ascultau cu atenţie cererea noastră de a vizita minele de sare; în lumina puternică a soarelui, ochii le mijeau parcă a suspiciune.
Negocierile au durat o după-amiază întreagă, dar la sfîrşitul lor Ali ne-a dat permisiunea de a intra în Ţinutul Afar şi de a sta în Hamed Ela pînă ce ne vom alătura caravanelor. Vom fi oaspeţii lor – a spus Ali. Ne vor ajuta, însă – a ţinut să precizeze – va trebui să ne supunem regulilor lor. Apoi, l-a desemnat pe Edris să ne asigure protecţia şi să se asigure că vom face ceea ce am spus.
Motiv pentru care acum, cu puţin înainte de ivirea zorilor, nu putem să-i spunem răspicat lui Edris că pur şi simplu ne vom continua călătoria, alături de caravanele de sare, fără el. În plus, dacă rebelii ugugumo erau în canion, după cum pretindea Edris, ei ştiau foarte bine că ne îndreptam spre ei. La urma urmelor, făceam şi noi parte din dagu, iar veştile despre noi fuseseră, fără îndoială, transmise de-a lungul deşertului.
„Eu nu cred povestea asta cu Ugugumo – spune Carsten în timp ce ne cîntărim şansele. Niciuna dintre celelalte caravane nu s-a oprit, deşi şi ei trebuie să fi auzit aceleaşi veşti. Ar trebui să ne găsim un alt ghid şi să mergem mai departe.“
Şi eu aş fi vrut să continui, însă mă întrebam ce şanse aveam să găsim un ghid la 3 dimineaţa sau pe cineva care să nu fie de acord cu decizia lui Edris. Zelalem bănuia că Edris era pur şi simplu obosit sau că voia mai mulţi bani, aşa că l-a luat deoparte şi, cu blîndeţe, a început să-l convingă.
Am profitat de această pauză fortuită pentru a-mi odihni ochii. Cu o dimineaţă înainte, fuseserăm la minele de sare pentru a-i întîlni pe negustorii care fuseseră de acord să ne lase să ne alăturăm caravanelor lor, apoi îi aşteptaserăm să-şi încarce animalele cu blocuri de sare. Abia după prînz, negustorii şi-au îndemnat cămilele împovărate să se ridice, orientîndu-le spre Hamed Ela. Legate una de alta, cămilele rumegau printr-un peisaj care scînteia şi vălurea ca întinderile de gheaţă din Oceanul Arctic. Sarea se întindea în faţa noastră în toate direcţiile, dar nimeni nu se uita la ea. Animale şi oameni îşi aţintiseră nasurile şi privirile spre nord-vest, unde platourile înalte se ridicau la orizont ca o fortăreaţă boţită. Acolo, mult dincolo de Hamed Ela, era Berahile, acolo era popasul.
Micul nostru grup se oprise în Hamed Ela suficient de mult, cît să angajăm catîri pe care puteam călări în spatele cămilelor, pînă la locul de tabără din prima noapte, nimic altceva decît o întindere goală de piatră şi nisip. Ca şi cei din caravană, am dormit cam trei ore într-un vînt lugubru, îngheţat, apoi, imediat după miezul nopţii, am ridicat tabăra. Cînd i-am întrebat pe cîţiva dintre ei de cîte ori au făcut acest drum, au început să rîdă: „Tot timpul.“ N-a existat niciodată – spuneau ei – vreun moment în care să nu fi străbătut deşertul.
„Acum putem merge“ – ne-a spus Zelalem cu voce joasă. Mi-am revenit dintr-odată. „Edris spune că putem merge cu caravanele. Vrea doar să-l angajăm şi pe prietenul său, ca să mai aibă pe altcineva cu el.“ Angajaserăm deja un alt prieten de-al lui Edris în Hamed Ela, aşa că am chicotit auzind explicaţia sa.
„De ce ne-a mai avertizat în legătură cu Ugugumo, dacă asta era tot ce voia?“ – am întrebat eu. Zelalem a ridicat din umeri. „Tot mai susţine că sînt în faţa noastră. Însă zice că el şi prietenul său ne vor proteja de ei – de «duşmani» – a zîmbit Zelalem. Aşa îi numeşte el, duşmani.“
Edris şi-a reluat poziţia în fruntea grupului nostru, păşind încrezător în strîmtoarea întunecoasă a canionului, cu kalaşnikovul bălăngănindu-i-se pe umeri. O să fie el atent la duşmani – ne-a promis. Apoi, a început să cînte.
Puţine se ştiu despre originea poporului afar, însă lingviştii clasifică limba lor drept una cuşitică, derivată dintr-o limbă antică de pe platourile înalte ale Etiopiei. Modul lor de viaţă nomad nu a lăsat mărturii arheologice evidente, însă cercetătorii cunosc dintr-o inscripţie săpată în piatră în zonele înalte, veche de 2.000 de ani, că nomazii călătoreau (hărţuindu-le şi percepînd taxe) cu caravanele de cămile din Deşertul Danakil încă de atunci.
Astăzi, locuitorii afar se consideră ei înşişi un grup etnic, însă, din punct de vedere geopolitic, populaţia lor de circa 3 milioane de locuitori este răspîndită în trei ţări: Etiopia, Eritreea şi Djibouti. Este o realitate teritorială care a divizat clanuri şi familii, făcînd să apară grupări rebele, precum Ugugumo. Indiferent în ce ţară ar trăi, afarii împărtăşesc acelaşi mod de viaţă, călătorind de-a lungul deşertului, împreună cu animalele lor.
„Sîntem un popor în mişcare. De la începuturi, acesta a fost felul nostru“ – spunea o femeie.
Nici n-ar exista, într-adevăr, vreun alt mod de a supravieţui în Ţinutul Afar, sau Cafar-barro, cum îl numesc afarii, mai ales atunci cînd depinzi de o dietă ca a lor, bazată pe lapte de cămilă şi de capră. În Danakil, cad anual mai puţin de 18 cm de ploaie, adesea în mod sporadic, iar singurul sol fertil se află departe, la sud de minele de sare de la Lacul Asele, în lungul Rîului Awash, una dintre apele curgătoare mai puţin obişnuite ale Pămîntului, care nu ajunge niciodată la mare. El dispare, în schimb, într-un alt lac sărat, de la graniţa dintre Etiopia şi Djibouti. În afară de fîşia fertilă a Rîului Awash, restul deşertului e la fel de uscat şi de sterp ca o cîmpie marţiană.
Şi totuşi Danakilul este o minune geologică creativă, hiperactivă, cu vulcanii, fisurile, faliile, izvoarele fierbinţi şi gheizerele sale aburinde, toate componente ale procesului de naştere a unui nou ocean. Aici, crusta Pămîntului se separă, crăpîndu-se de-a lungul a trei rifturi adînci, numite de geologi Tripla Joncţiune Afar. Într-o zi din viitorul foarte îndepărtat (unii cercetători au calculat că ar fi vorba de circa 100 de milioane de ani), atunci cînd rifturile se vor deschide total, apele sărate ale Mării Roşii vor invada Cafar-barro, ştergînd pentru totdeauna potecile cămilelor din Afar.
„Dacă aşa e voia Domnului, aşa se va întîmpla“ – a ridicat uşor din umeri Ma’ar Mohammed, şeful colectorilor taxei pe sare din Hamed Ela. Închiriasem de la Ma’ar o casă acoperită cu frunze de palmier, pentru timpul în care aveam să explorăm cîmpiile şi minele de sare de lîngă Lacul Asele, înainte de a ne alătura caravanelor şi, în cîteva după-amiezi, el a trecut pe la noi pentru a discuta despre istoria şi cultura afar.
„Numai Allah ştie lucrurile astea“ – spunea Ma’ar, referindu-se la posibilitatea ca valurile să acopere cîndva Danakilul. La fel ca şi concetăţenii săi afari, Ma’ar e musulman. Islamismul devine rareori subiect de discuţie, însă este clar că afarii văd credinţa lor ca singura religie adevărată. „Sînt însă şi lucruri pe care un bărbat adevărat le poate face şi, chiar dacă noi, afarii, sîntem oameni paşnici, ar trebui să luptăm pentru unitatea noastră ca şi Osama.“ În ciuda izolării Danakilului, afarii ştiu totul despre Osama bin Laden. „Există un singur Afar – continuă Ma’ar, ridicîndu-şi arătătorul deasupra capului – nu trei. Trebuie să luptăm pentru a fi din nou împreună.“
Însă puţini observatori din afară se aşteaptă ca Afarul să fie reunit – cel puţin nu în viitorul apropiat. Populaţia este una foarte teritorialistă, chiar şi între clanuri, şi priveşte spre interior, nu în afară. Cu toate că sînt recunoscuţi drept luptători redutabili (în ciuda afirmaţiilor lui Ma’ar), care nu se gîndesc de două ori atunci cînd e vorba să-şi ucidă duşmanii, ei nu au o tradiţie a unor conducători puternici, bărbaţi capabili să-şi strîngă clanurile la un loc pentru o cauză comună – mai ales datorită aprigelor rivalităţi dintre acestea.
Lipsa unor conducători puternici era cea împotriva căreia tuna şi fulgera Ma’ar. Să-l faci pe un afar să se lupte şi să-şi dea viaţa pentru Danakil, pentru Cafar-barro sau pentru clanul său era uşor. Mie, deşertul putea să mi se pară infernal, însă pentru ei era darul lui Allah – şi pămîntul, şi iarba, şi apa, care le-au dat viaţă şi pentru care, în schimb, ei îşi puneau chezaş vieţile. Şi, într-adevăr, tinerii afari îşi dau viaţa adesea pentru pămîntul lor; în cele şase săptămîni petrecute de noi în deşert am auzit mereu de bătălii şi omoruri. De fapt, puterea minţii şi cea fizică erau tot ce se cerea cuiva pentru a supravieţui în deşert – mi-au spus Edris şi Ma’ar. Pentru ei, era perfect normal să trăiască într-un ţinut plin de pietre cărămizii şi negre, unde nu mai plouase de peste un an, unde fiecare afar îşi pierduse mai multe cămile din cauza secetei severe şi unde orice suprafaţă acoperită cu vegetaţie îţi sărea în ochi ca un Diamant al Speranţei. Nu-ţi trebuia nimic altceva în acest loc decît să fii curajos şi să lupţi.
„Am fost întotdeauna nişte luptători, toată istoria noastră – mi-a spus Edris într-o după-amiază, alăturîndu-se discuţiei cu Ma’ar. Trăim în deşert şi, pentru că e un ţinut dificil, trebuie să ne luptăm, chiar dacă este împotriva legii lui Allah să ucizi. Iar atunci cînd ne batem, folosim tot ce avem: puşti şi cuţite, pietre şi beţe. Putem şi să muşcăm cu dinţii. Cînd lupţi cu duşmanul, te foloseşti de orice.“
Această ferocitate şi această tenacitate au fost cele care i-au făcut pe exploratorii europeni ai secolului al XX-lea să asocieze automat cuvîntul „castrare“ cu poporul afar, pentru că orice bărbat suficient de ghinionist pentru a cădea în mîinile lor putea fi sigur că-şi va pierde bărbăţia. „Eram pregătit să accept faptul că vor omorî un bărbat sau băiat cu tot atît de puţine remuşcări pe cît aş avea eu dacă aş împuşca o căprioară“ – scria exploratorul britanic Wilfred Thesiger despre expediţia lui din 1933 de-a lungul Rîului Awash. „Invariabil“, victima era apoi „castrată… Era imposibil să exagerezi importanţa pe care şafariiţ o dădeau acestei practici, ei apreciind vitejia unui bărbat prin numărul omorurilor sale.“
Astfel de pasaje şi-au făcut loc, desigur, în orice ghid turistic, împreună cu descrieri înfricoşătoare ale instrumentului folosit pentru această operaţie – pumnalul curbat de 40 cm (gille), pe care majoritatea bărbaţilor afar îl poartă vîrît sub cingătoare. Însă nici un bărbat afar din cîţi am întîlnit nu a admis că l-ar fi folosit vreodată la altceva decît pentru a tăia o capră. (Alţi vizitatori din timpurile recente au relatat că ar fi văzut organe genitale masculine uscate atîrnînd de grinzile caselor afar sau, într-un caz, folosite chiar drept pungă pentru tutun.) Afarii au o profundă antipatie faţă de imaginea despre ei înşişi ca fiind barbari ucigaşi şi, în special, despre cea de maeştri ai castrării. Dacă vreodată au făcut aşa ceva, au făcut-o numai pentru că duşmanii lor le-au făcut-o primii.
Duşmanii. Acesta e un termen favorit printre afari, pe care-l aplică tuturor celor ce rîvnesc la pămîntul lor. Oricît de ciudat mi s-ar părea, există şi alţi oameni care-şi doresc acest teren deşertic şi nu doar pentru sarea lui. După ploi, iarba răsare, chiar dacă pe suprafeţe mici, iar valea ca o oază a Rîului Awash le oferă recolte şi apă tot anul. Somalezii issa, şi ei nomazi, ca şi afarii, au pătruns în deşert dinspre sud-est şi dinspre vestul Lacului Assal, din Djibouti, iar membrii populaţiilor afar şi issa se omoară regulat între ei, din cauza vitelor şi a păşunilor. Însă aceste bătălii nu înseamnă nimic – spune Ma’ar; ele nu vor conduce la un Afar unificat.
Dar ugugumo? Ma’ar face un gest indiferent, ca şi cînd ar fi alungat o muscă. „Ei luptă, însă nu sînt sprijiniţi. Nu e un război adevărat: nu ne va aduce la un loc.“
Ma’ar s-a uitat la ceas. Era aproape de asfinţit şi era timpul să colecteze taxele de la caravanele cu sare. Exista, fără îndoială, aur în acest deşert, iar el n-avea de gînd să lase să-i scape ceva din el printre degete.
Caravana noastră a plătit şi ea taxa – 7 birri etiopieni (cam 80 de cenţi) pentru fiecare cămilă, 5 pentru fiecare măgar sau catîr (iar sumele se dublau dacă nu erai afar). Cu sute, uneori mii de animale care trec prin Hamed Ela zilnic, taxele ating o sumă frumuşică. În timp ce călătoream în noapte împreună cu negustorii de sare, mi-am dat seama că o armată de eliberare slab finanţată, ca Ugugumo, ar putea dori să-şi ia şi ea partea.
Edris mergea numai în faţa noastră, trecînd sigur, cu uşurinţă peste pietrele şi nisipul canionului. Lumina stelelor ne dezvăluia pereţii roşii abrupţi, în care viiturile săpaseră, pe alocuri, găuri, adîncituri şi peşteri. Edris îşi îndrepta lanterna spre ele şi spre alte ascunzători secrete, mereu atent la duşman. Dar dacă a văzut vreunul sau dacă unii din ei ne spionau de pe marginea canionului, nu vom şti niciodată. Cum caravana nu s-a oprit deloc, nu ne-am oprit nici noi. „Fata pe care o iubesc nu e nici cea scundă, nici cea înaltă“, cîntau el şi prietenul lui, Abdallah, vocile lor stîrnind ecouri în canion. „Fata pe care o iubesc are înălţimea perfectă: cea medie.“
Cînd s-au oprit din cîntat, singurele sunete care se auzeau erau plescăitul şi scrîşnetul copitelor cămilelor, catîrilor şi măgarilor prin Rîul Saba, în timp ce caravana se căţăra pe malurile sale şi mergea mai departe în canion. Din cînd în cînd, cîte un bărbat îşi îndemna cămila cu cîteva comenzi scurte sau ardea cîteva beţe pe spinarea catîrului, însă apoi tăcerea se aşternea din nou peste noi – era liniştea muncii grele, a oamenilor şi a animalelor obosite. Era greu să rămîi treaz tot timpul şi, de mai multe ori, aproape că am căzut din şa. După care, mi-am încleştat degetele în coama catîrului meu şi mi-am muşcat buzele ca să nu adorm.
Edris spusese că negustorii de sare se vor opri pentru odihnă la scurt timp după răsărit şi, în vreme ce soarele se ivea treptat peste marginea canionului, am început să sper că „la scurt timp“ era acum. Însă negustorii au mai mers încă o oră, oprindu-se în cele din urmă într-un loc în care canionul se lăţea într-un defileu larg, nisipos. Curios, nici o altă caravană nu trecuse pe lîngă noi, venind din direcţia opusă, spre Lacul Asele şi nici una nu se odihnea aici. Unde să fi fost?
„Poate că sînt mai departe, în canion“ – a spus Zelalem. Acum, că ziua venise fără nici un atac, eram şi mai mult înclinaţi să nesocotim avertismentele lui Edris despre Ugugumo. „Poate că şi-au ales un alt loc de odihnă.“
Ultimele cîteva grupuri de cămile din caravana noastră ne-au ajuns mergînd încet prin canion, iar negustorii şi-au condus animalele în susul unei pante line de deasupra rîului, după care le-au comandat să îngenuncheze. Fiecare om avea treaba lui: unii descărcau blocurile de sare şi împiedicau cămilele şi catîrii, unii aprindeau mici focuri pentru a fierbe ceaiul şi a coace pîinea, în timp ce alţii aduceau saci de fîn dintr-o peşteră pentru a-şi hrăni animalele. „Assabah – yassaboh“ – cîntau ei în timp ce lucrau. „Fii puternic – Sînt puternic.“
Cînd, în cele din urmă, bărbaţii au adormit, au făcut-o în locurile în care îşi băuseră ceaiul. Trupurile lor erau risipite peste pietre de parcă s-ar fi odihnit pe perne din puf de gîscă.
Edris a pus şi el umărul la treabă. „Aş fi mers şi eu cu caravanele dacă nu mi-ar fi murit cămilele“ – ne-a spus el cînd s-a întors la focul nostru de tabără. Îşi pierduse 5 din turma de 6 cămile în cursul secetei de un an, atît de severă, încît organizaţiile umanitare trimiteau acum aici saci cu grîne ca ajutoare. Pierderea lui Edris nu a fost una excepţională – a adăugat el –, toţi afarii au avut de suferit cam la fel.
„Şi pe urmă, seceta vine din cauza războiului sau a politicii – spunea Edris, explicîndu-ne că intervenţiile guvernului la punctele de trecere a frontierei i-au oprit uneori pe afari să urmărească ploile şi verdeaţa păşunilor. Atunci poţi să dai vina pe oameni. De data asta, seceta a venit de la Allah. Este o binecuvîntare pe care El a ales să ne-o trimită.“ În acest dar, se ascundea o lecţie de supravieţuire. În deşert, accepţi ceea ce ţi se întîmplă; înveţi să suporţi pierderile şi să trăieşti fără dorinţe materiale.
Patru ore mai tîrziu, chiar după prînz, am pornit din nou la drum. Drumul urca încet, ducîndu-ne spre primul şir de munţi, dar soarele nu dădea semne că s-ar fi domolit şi încă nu se vedea nici un semn de vreo altă caravană.
Apoi, după-amiaza tîrziu, am înconjurat un cot al rîului şi ne-am trezit faţă în faţă cu negustorii care se duceau spre Lacul Asele. Şi nu era doar un singur şir de cămile şi de catîri, ca al nostru. Era un adevărat zid de animale aranjate unul lîngă altul, în rînduri de cîte trei sau patru. Într-o clipă, am fost înghiţiţi de o mare cafenie de bărbaţi, animale şi praf. Tot restul zilei, caravanele nu s-au mai oprit – era ca o migraţie de proporţii biblice.
„De unde or fi venind cu toţii?“ – l-am întrebat pe Zelalem.
„Nu ştiu. Sînt tigrayani“ – mi-a răspuns el.
Acum, canionul se lărgea, făcînd loc unui peisaj cu dealuri ascuţite şi platouri uscate. Poteca se bifurca, iar Edris ne-a condus departe de caravanele cu destinaţia Lacul Asele, prin nisipul unei albii secate, unde cel puţin era ceva umbră. Un bărbat afar stătea lîngă peretele canionului, iar Edris s-a îndreptat spre el să-l salute – şi să afle, m-am gîndit eu, ultimele dagu. Bărbatul nu arăta ca negustorii de sare, asudat şi ciufulit; sarongul său verde şi tricoul erau curate. Şi, spre deosebire de bărbaţii afar îmbrăcaţi tradiţional, avea o centură plină cu grenade de mînă care-i încingea mijlocul, în locul gille-ului curbat. Îşi legăna pe umăr kalaşnikovul şi l-a întîmpinat pe Edris cu un zîmbet de bun-venit. S-au apropiat unul de celălalt rîzînd, sărutîndu-şi dosul palmelor şi strîngîndu-se în braţe.
„Este un ugugumo“ – ne-a şoptit Zelalem.
„Duşmanul? – am întrebat eu. Dar Edris îl cunoaşte. Par a fi prieteni.“
„Poate că Edris a luptat cîndva cu el – a spus Zelalem. Poate că de aceea cunoaşte obiceiurile duşmanului. Poate că, uneori, şi Edris e un ugugumo.“ Am primit aceste noi veşti în tăcere. Din cînd în cînd, deşertul era plin de forme în schimbare – imaginile dansînd ale mirajelor de pe cîmpiile de sare, vîrtejurile de praf care se ivesc de nicăieri şi dispar în nimic. Nu mai era o mare surpriză că afarii, atît de bine integraţi teritoriului lor, învăţaseră trucurile deşertului. Alţi trei bărbaţi, înarmaţi la fel ca prietenul lui Edris, s-au apropiat venind prin albia secată. Şi-au înclinat politicos capetele spre noi şi s-au oprit pentru a-i mai oferi lui Edris cîteva sărutări de mînă. Dacă aceştia erau inamicii de care Edris voia să ne protejeze, atunci, cu siguranţă, nu păreau nici ostili, nici a avea intenţia de a ne face vreun necaz.
„Dar ar fi putut“ – ne-a spus Zelalem, care primise propriile sale dagu de la caravanele tigrayane. Ugugumo – aceşti bărbaţi pe care-i îmbrăţişa acum Edris – formaseră o blocadă armată în canion, chiar în acest punct, timp de două zile. Ei refuzaseră să lase orice caravană să treacă pînă ce Ali Hassan nu împărţise o parte din taxele pe sare – aurul afarilor – cu ei.
„Le trebuie bani pentru gloanţe, puşti şi grenade – a spus Zelalem. Vor să lupte cu eritreenii.“
Ali Hassan le-a dat ugugumo ceea ce voiau, iar ei au eliberat caravanele. Aşa se explica masa de caravane pe care am întîlnit-o.
Ne-ar fi făcut ugugumo rău sau ne-ar fi jefuit dacă Ali Hassan n-ar fi negociat cu ei?
Zelalem şi-a clătinat capul, la fel de învăluit ca şi noi de misterul creat de amestecul de duşmănie şi prietenie printre aceşti bărbaţi afar. „Ei au propria lor cale“ – ne-a spus.
Edris a venit să ni se alăture. Zîmbea, aşa cum face cineva după ce şi-a întîlnit prietenii. Şi-a potrivit kalaşnikovul pe umeri. Nu ne minţise şi nu trişase cu noi. Ne oferise un dagu sigur despre ugugumo – fuseseră în canion şi le făcuseră necazuri caravanelor, exact cum spusese el, iar angajarea unei alte persoane care să-l ajute să ne apere fusese probabil o mişcare inteligentă. Era acum gata să ne protejeze şi să ne conducă restul drumului spre piaţa de sare din Berahile.
Obosită de călărit, m-am lăsat să alunec de pe catîrul meu şi am coborît în urma lui. Amurgul se aşternea peste deşert, colorîndu-l în albastru deschis şi auriu. Undeva, pe înălţimi, înaintea noastră, alţi membri ai Ugugumo conspirau, pregătindu-şi armele pentru o ambuscadă, încercînd să facă să dispară o graniţă cu ajutorul gloanţelor, pentru a reuni iarăşi Afarul.
„Allah ne-a aşezat aici – spunea Edris, atunci cînd l-am întrebat de ce îşi iubesc ei deşertul. Este o viaţă grea, însă aceasta a fost binecuvîntarea cea mai mare a Lui pentru noi, Cafar-barro.“
Deşertul i-a modelat pe oamenii afar şi ne-ar fi modelat şi pe noi dacă am fi stat suficient de mult – spunea Edris. Atunci am fi început să-l cunoaştem ca pe un adăpost, o casă şi ca pe o întindere sub cerul liber care-i oferă tot ce-i trebuie unui bărbat şi familiei sale: iarbă pentru animale, palmieri pentru a împleti din frunze acoperişul unei case, tufişuri speciale, din care se poate face o periuţă de dinţi sau care pot vindeca durerile de stomac şi canioane cu gropi adînci cu apă rece. Cu timpul, am fi devenit, ca şi afarii, independenţi şi încrezători în sine, un popor care-i priveşte pe străini cu îngrijorare. N-am fi avut încredere decît într-un alt afar şi, chiar şi atunci, într-unul din kedo-ul nostru, clanul nostru.
Am fi avut zeci de cuvinte pentru apă şi ploaie, am fi zîmbit şi i-am fi mulţumit lui Allah pentru binecuvîntarea Sa ori de cîte ori turna cu găleata, chiar dacă ploaia ar fi adus inundaţii. Pentru că, după ploaie, ar fi venit vara. Ar fi încolţit iarba. Iar noi, la fel ca şi afarii, ne-am fi mutat din loc în loc, urmărind verdeaţa păşunilor.
Text: Virginia Morell
Articol publicat în ediţia din octombrie 2005 a revistei National Geographic România
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius