„Moartea izbăvi în 1925 opera de om”, va scrie G. Călinescu despre Ioan Slavici (1848-1925) în Istoria literaturii, perpetuând o imagine negativă, bine consolidată, a omului din spatele operei. Și nu e vorba desigur de faptul că „omul era un sucit”, care în tinerețe lua asupra-și mai mult decât putea duce, iar la bătrânețe cultiva zarzavat sub ferestrele celulei de la închisoarea Văcărești și se ruga de director, în clipa eliberării, să-l mai îngăduie o noapte ca să-și încheie o carte. E vorba despre publicistul și ideologul național care avusese neșansa să se situeze în opoziție cu mainstream-ul de idei politice din România de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX. Ioan Slavici s-a numărat printre acei intelectuali români, de dincolo și de dincoace de munți, care au văzut interesul național în alt fel decât majoritatea din epocă. I-a avut alături, dintre liderii conservatori, pe Carp și pe Marghiloman, pe însuși regele Carol, care încheiase în 1883 tratatul secret cu Austria și Germania (sprijinit în acțiunea lui de atunci, ce ironie!, de guvernul liberal al lui Brătianu), pe C. Stere, convins că România, care avea de recuperat Basarabia de la ruși, nu poate să fie aliatul lor în război, în fine, pe prietenul lui, Aurel C. Popovici, autorul unei foarte contestate cărți, tipărită în nemțește în 1906, Die vereinigten Staaten von Grossöstereich. Ca un blând supus ce se afla al împăratului de la Viena, în mintea lui Slavici va mai fi fost și amintirea anilor copilăriei și adolescenței sale, când, după patenta din 1860 a împăratului Francisc Iosif I, românii ardeleni s-au bucurat o vreme de drepturi egale cu ale tuturor națiunilor. Întregirea țării după Trianon a întors definitiv opinia publică românească împotriva disidenților. Regele murise în 1916, partidul conservator dispare imediat după război, Stere e lovit din toate părțile. Lui Slavici, internat la Văcărești în 1919 ca filogerman, nu i se va ierta nici după moarte poziția adoptată. Dovadă lespedea pe care o așază pe omul Slavici chiar acela care-i va reabilita opera, G. Călinescu, și încă într-un moment în care filogermanismul era din nou actual. Ca să nu spunem că și astăzi ideea lui Călinescu e de mulți împărtășită. În cel mai recent studiu important despre Slavici (prefața la ediția academică din 2001), E. Simion o repetă („opera trebuie eliberată de biografie”), considerându-l pe autorul Marei lipsit de „simț istoric” și „culpabil moral” de colaborarea „sub ocupație străină, la o gazetă antiromânească”. Sigur, toată lumea deplânge arestarea bătrânului de 71 de ani, începând cu Iorga care, deși îl detesta, l-a scos din închisoare. Istoria n-a mers pe calea gândită de Slavici. Perdanții sunt totdeauna judecați aspru. Și nu mai contează dacă n-au avut și ei dreptatea lor. Însă această regulă generală nu ne obligă să-l socotim în veșnicie pe Slavici „vânzător de neam”, „trădător”, în care „s-a stins candela conștiinței”, cum scria Goga în 1910. După aproape un veac, discuția trebuie purtată în alți termeni.
Cenzura morală aplicată și în posteritate lui Slavici are prea puțin temei, dacă examinăm atitudinea omului, care n-a fost niciodată indemn ori profitor de pe urma simpatiilor sale. În 1871, după serbarea de la Putna, naționaliștii radicali l-au învinuit că a căutat înțelegere la autoritățile cezaro-crăiești. Faptul că și alți români din Țară, de pildă V. Alecsandri ori M. Kogălniceanu, au arătat aceeași prudență nu i-a impresionat pe membrii „României june”. Nici chiar faptul că serbarea s-a dovedit un mare succes grație tocmai abilității lui Slavici. În 1887, cu puțin înainte de a veni la putere conservatorii, Maiorescu îl cheamă la București pe Slavici, oferindu-i (se pare, la sugestia Reginei) un post de profesor la Azilul „Elena Doamna”, într-un fel poate ca să-l silească să renunțe la criticile din „Tribuna” sibiană contra statului bicefal. Îi explică într-o scrisoare zădărnicia efortului. Slavici declină oferta. El consideră că ar fi fost o „dezerțiune” să lase lupta pentru drepturile românilor din Ardeal și să plece. Două decenii mai târziu, aflat în Capitala ocupată, Slavici s-ar fi putut prevala de raporturile sale cu comunitatea germană. Fusese în definitiv Oberlehrer la Școala Evanghelică și colaborator la ziarul „Ziua” al comunității. Nu numai că nu colaborează cu ocupantul, cum i se va reproșa după război, dar când sosește la București fratele Mitei Kremnitz, pe care îl învățase cu ani în urmă românește, Slavici refuză să-l întâlnească, știind că lucrează la cenzura militară. La „Bukarester Tageblatt”, rechiziționat de germani, e doar corector. Când „Gazeta Bucureștilor” se desprinde de oficiosul german, Slavici are un contract de colaborare, dar prea puține dintre articole apar neciopârțite, așa că preferă să treacă la un ziar al lui Stere. La proces, este invocat împotriva autorului un singur articol, acela despre Dezorganizarea armatei române. Era greu să fie descoperite altele. Sunt câteva antibritanice (la fel ca Arghezi, Slavici nu credea în onestitatea englezilor, considerându-i popor de negustori), dar niciunul filogerman. Întru apărarea sa, Slavici declară că n-a scris la „Gazetă” decât ce scrisese toată viața. D. Vatamaniuc a studiat pe îndelete lucrurile în Ioan Slavici și lumea prin care a trecut (1968). Nu încape îndoială că Slavici a fost tratat abuziv, atât la arestare, când i s-au confiscat manuscrise, unele până azi pierdute, cât și la proces, unde, înaintea unui ziarist ca el, ar fi trebuit să compară politicienii colaboraționiști. Literații înșiși l-au judecat sever pe Slavici în ultimii lui ani de viață. Nu s-au străduit însă să-i citească articolele de la „Gazeta Bucureștilor”. Și nici să înțeleagă în ce consta conflictul politic mai vechi din sânul comunității intelectualilor ardeleni din care, până la urmă, Slavici a ieșit cel mai rău.
Etichete precum aceea de filogerman nu doar că erau nedrepte, dar ascundeau lucruri ceva mai complicate. Procesul din 1919 s-a mărginit la pretinsa colaborare cu ocupantul. Obștea literară de dincoace de munți i-a vârât și ea în aceeași oală pe Slavici, Arghezi, Galaction, Bogdan Pitești, Karnabatt și ceilalți. Dintre ei, doar Slavici era ardelean. Avea și contenciosul cel mai bogat. Ardelenii l-au privit de la început ca pe un fidel al monarhiei austriece. Deja în jurul rolului său în organizarea serbării de la Putna se țesuse istoria acestei fidelități. E drept că Slavici a crezut toată viața că interesul românilor este de a se regăsi în imperiu ca o națiune egală în drepturi cu toate celelalte. Dualismul l-a făcut circumspect, fiindcă noua Lege a naționalităților era defavorabilă tuturor națiunilor, cu două excepții. El a criticat în dese rânduri abuzurile autorităților ungurești. A avut cinci procese pentru „delictul de agitațiune”, ultimul lăsându-se cu un an de închisoare la Vaț, unde vor fi depuși mai târziu memorandiștii. Nu se poate în aceste condiții susține că a fost filomaghiar, chiar dacă prima lui soție era unguroaică. Slavici a fost ceea ce se cheamă un naționalist moderat. Iubirea bine cumpănită față de națiunea română o moștenise de la tatăl său, membru al Asociațiunii Naționale pentru Cultură și abonat la gazetele românești, deși nu militant propriu vorbind pentru cauză, cum va fi Slavici însuși încă din vremea studenției vieneze. Să nu uităm, apoi, că în programul de la Putna, redactat de el și de Eminescu, unirea românilor, după modelul aceleia a italienilor și germanilor abia înfăptuite, se afla la loc de cinste. La începutul cărții Închisorile mele, acest deziderat este reamintit cu limpezime. Ca și eroii Marei, Slavici se formase însă într-un mediu cosmopolit. El însuși, comparându-se cu Eminescu, spune, doar pe jumătate în glumă, în Amintiri: „el, naționalist…, eu, mai mult sau mai puțin cosmopolit”. Naționalismul lui Slavici a fost mai puțin radical decât acela al lui Eminescu. Nu se putea cere elevului de la Liceul Piarist din Timișoara și voluntarului în armata imperială să vadă neapărat cu ochi răi coabitarea între granițele aceluiași stat a tuturor națiilor alături de care el trăia de copil. În Lumea prin care am trecut, acestea toate sunt foarte frumos spuse. Romanul Mara, a cărui acțiune se petrece în jurul lui 1848, ne dă cheia pentru felul cum interpreta Slavici coabitarea. S-au întors contra lui conflictele cu ceilalți ardeleni care, ca și Partidul Național Român, s-au rupt în două în funcție de modul de a concepe acțiunea politică. Slavici și tribuniștii au fost la început pasiviști, voiau adică să se bată pe plan cultural. „Cultura e puterea popoarelor”, scrisese el într-un apel din 1871. Șaguniștii brașoveni erau pentru ideea de a intra în politică și a se alege în Dietă. Mai târziu, Slavici a luat apărarea lui Mangra, schimbându-și atitudinea, ceea ce i-a atras „necrologul” lui Goga din 1910. Multă vreme însă Slavici s-a mărginit să afirme că nu e bine ca ungurii să le impună românilor cultura lor. Articolele din „Tribuna” anilor 1880 care i-au atras procesele și arestarea nu merg mai departe. Au fost socotite abuziv antimaghiare. Slavici n-a scăpat nici de acuza inversă, că ar fi fost filomaghiar. El seamănă mai degrabă cu dascălul Clăiță din Budulea Taichii, care vrea cărți și școli românești, dar care, când Huțu îi explică faptul că româna e un fel de latină, acceptă ca elevul lui să meargă la școala papistășească, tot așa cum Mara nu se dă în lături s-o trimită pe fiica ei la Minoriți. Se poateafirma că, paradoxal, toleranța este aceea care l-a pierdut pe Slavici. Nu inconsecvența, ci o gândire care se adapta după împrejurări ce nu puteau rămâne aceleași vreme atât de îndelungată. Articolul lui Goga, într-un moment de despărțire a apelor, a căzut ca o ghilotină. Ecourile lui vor răsuna încă în urechile lui G. Călinescu peste patru decenii și în ale lui E. Simion peste opt. După Al Doilea Război, Slavici este din nou perceput ca fiind contra curentului. Opera literară nemaifiindu-i contestată de nimeni, publicistica nu este retipărită în primele decenii de comunism, din pricina suspiciunii de antimaghiarism, iar după Tezele din iulie 1971, pentru că național-comunismul oficial îi reproșa, tacit, firește, că se număra printre cei pe care Marea Unire nu-i făcuse fericiți. Trebuie lămurită o dată pentru totdeauna părerea lui Slavici în privința asta. Ea este exprimată în Închisorile mele, într-un pasaj în care Slavici afirmă că nu Marea Unire în sine este problema, ci greutățile pe care le va întâmpina guvernul Brătianu după lărgirea teritoriului spre toate punctele cardinale:
„România Mare, zic unii, s-a înființat, ce-i drept, dar e desființat statul românesc, iar statul poliglot, în care se pierde, are hotarele deschise și spre Bulgaria, și spre Serbia, și spre Ungaria, și spre cehoslovaci, și românii au să-și mistuie puterile vii c-o iredentă bulgară, cu alta sârbească, cu iar alta maghiară, ba chiar și cu una ucrainiană, ca să nu mai vorbim de cea germană ori de milionul de evrei, acum toți cetățeni cu reazem puternic mai ales în Anglia și în America”.
Sigur, argumentul e falacios, mai ales la un adept al statului poliglot austro-ungar. Și mai curios este că aceasta va fi și poziția istoriografiei comuniste, inspirată de sovietici, care atrăsese condamnarea PCR la ilegalitate în 1924. Lui Slavici nu i s-a iertat când una, când alta. Abia în 1984 și 1987 publicistica a intrat în atenția editorilor, dar numai unul sau două studii critice mai importante s-au ocupat de ea, și asta după 1989. Nemiloasă soartă! Nu există în epocă publicist mai tolerant decât Slavici în problema națională, nici un mai bun cunoscător al istoriei și culturii românilor, ungurilor ori sașilor din Ardeal. Cel puțin patru broșuri foarte informate a dat el în privința aceasta. Lectura lor risipește atât ideea naționalistului intransigent, cât și pe aceea a „vândutului” pentru interese străine. „Eu n-am fost niciodată nici germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil. Este iubirea de oameni și de pace ceea ce a hotărât faptele mele”, mărturisește el însuși la bătrânețe.
Ar mai fi de relevat un aspect al publicisticii. În 1878, în plină dezbatere pe tema anulării articolului 7 din Constituția care interzicea împământenirea evreilor, în pofida presiunilor Congresului de la Berlin, Slavici tipărește o broșură intitulată Soll și Haben. Chestiunea ovreiască în România. Broșura a fost uitată de toți comentatorii și, chiar când, foarte târziu, va fi menționată (de exemplu în Evreii din România, 1996, a lui Carol Litman), tot ce ni se spune este că „un examen al textului ar fi necesar”. L-a făcut, cu exagerată pudoare însă, Cornel Ungureanu în postfața, reluată ulterior într-un volum, a ediției de restituiri slavicienePrimele și ultimele, 2000 (singura retipărire integrală a broșurii), din care nu desprindem o opinie clară a antologatorului. Ideea lui Slavici este că orice popor suveran are dreptul să decidă în privința acordării cetățeniei și a altor drepturi. Era o critică indirectă a pretențiilor marilor puteri, cărora Slavici le atrăgea atenția că România va proceda ca ele, dacă și când va avea nivelul lor de stabilitate. Scoaterea articolului cu pricina din Constituție era așadar, și după părerea lui, o eroare. Evreii, informați și inteligenți („nu există în Europa un singur popor cu individualități atât de pronunțate”), ar putea profita de slăbiciunea noastră spre a deveni o „pătură superpusă” (expresia nu e la Slavici, e la Eminescu) primejdioasă pentru națiunea noastră. Problema este că „pe mâna ovreilor” au intrat deja băncile, industria, comerțul, arendele. Nu-i putem îndepărta cu niciun chip. Dar nici n-ar trebui să le acordăm mai multe drepturi decât acelea de care se bucură prin îngăduința noastră. Scrie Slavici: „În vreme ce evreii nu au dreptul de a înrâuri asupra vieții noastre publice și cu toate aceste înrâuresc foarte mult ș…ț, patru milioane de oameni au dreptul deplinei înrâuriri ș…ț și nu pot lua parte la o viață civilă după niște legi străine de firea lor”. Ecoul tezei maioresciene e clar. De altfel, întreaga atitudine a lui Slavici nu e departe de a lui Eminescu, de a lui Maiorescu și de a altora din epocă. Nu e propriu-vorbind antisemitism, căci criteriul nu e rasial ori religios. Slavici are grijă să precizeze că statul român ar greși dacă și-ar întemeia, cum părea ispitit, rezervele față de presiunea externă pe considerente de religie. El trebuie să mizeze pe „forme admise de popoarele civilizate, în rândul cărora ne-am pus și voim să rămânem”. Adică să-și afirme cinstit interesul național. Poziția e pragmatică și, la sfârșitul secolului XIX, foarte răspândită. Faptul că tolerantul Slavici nu s-a mai referit niciodată la broșura din 1878, necuprinzând-o în niciun sumar al operelor sale, spune multe.
(din Istoria critică a literaturii române,
ediția a II-a, revăzută și adăugită, în curs de apariție)
Postscriptum. Textul de mai sus trebuia să apară în Suplimentul Centenar din 2018. Poziția lui Slavici privind Marea Unire este diferită de a majorității clasei politice și a intelectualilor români. Cred importantă publicarea textului, fie și cu întârziere de câteva luni.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius