Aşa cum zămislirea Fiului lui Dumnezeu a fost fără „sămânţă”, la fel şi naşterea va fi fără stricăciune şi fără durere pentru mântuirea întregii lumi.
Aceasta este împlinirea făgăduinţei: Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu a intrat în pântecele Fecioarei Maria, S-a unit cu firea omenească nu printr-o sămânţă, ci prin Puterea Celui Preaînalt şi prin venirea Duhului Sfânt. Acum asupra Sfintei Fecioare nu mai este „puterea bărbatului, nici durerea aducerii pe lume a copiilor”, fiindcă Ea singură a fost fecioară „mai presus de toate fecioarele, înainte de naştere, şi în naştere, şi după naştere, Fecioară Preacurată” (Pr. Matei Popovici, „Sărbătorile eterne. Cuvinte de zidire sufletească”, Edit. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p. 255).
Dar această „venire” şi „umbrire”, prin care se realizează înomenirea Fiului lui Dumnezeu, sunt condiţionate de consimţământul liber al Fecioarei, de acel „fie!” hotărâtor al omului adresat voinţei dumnezeieşti.
Pururea Fecioara Maria primeşte vestea adusă de înger prin consimţământul ei numit „fiat-ul” Mariei, care în limba latină înseamnă „fie aceasta”, ca răspuns dat îngerului, acel „da” necesar pentru a deveni Maica lui Dumnezeu.
Acest „fiat” este temeiului omenesc al întrupării, răspunsul afirmativ, da-ul liber al umanităţii rostit prin gura Mariei: da, îmi doresc mântuirea, sunt însetată de Izbăvitorul meu. Hristos n-ar fi putut lua trupul şi sângele omenesc dacă Fecioara nu I le-ar fi dat liber, în dar, „ofrandă pură” (Paul Evdokimov, „Taina iubirii. Sfinţenia iubirii conjugale în lumina tradiţiei ortodoxe”, Edit. Christiana, Bucureşti, 1994, p. 257).
Toată pregătirea istorică săvârşită de Dumnezeu şi-a găsit astfel împlinirea în consimţământul Maicii Domnului, care s-a dat pe sine cu totul revărsării Duhului Sfânt. De asemenea, toată istoria Vechiului Testament îşi află împlinirea în acest „fie mie” al tinerei fecioare din Nazaret, care constituie „actul de credinţă final şi culminant” al Vechiului Testament prin care Dumnezeu a asumat un rol uman în istorie (Pr. Patrick Henry Reardon, „Hristos întru Sfinţii Săi”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2004, p.454).
La Buna Vestire a fost o „ascultare în supunere fără limite”, pentru că era nevoie mai întâi de acordul deplin al omului faţă de Dumnezeu pentru a regăsi apoi armonia pierdută de la origini, „tonalitatea creatoare” care face să vibreze creatura şi o pune pe aceeaşi lungime de undă (Alphonse Goettmann, „Bucuria-Faţa lui Dumnezeu în om”, Edit. Herald, Bucureşti, 2010, p. 93).
„După ce Fecioara sfântă a binevoit a primi spusa îngerului, Duhul Sfânt S-a pogorât peste ea, cuprinzând-o şi dându-i puterea de a primi dumnezeirea Cuvântului, împreună cu puterea de a-L naşte” (Monah Teoclit Dionisiatul, „Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi”, Edit. Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 167).
Auzind Fecioara Maria că Cel ce se va naşte va fi „Sfânt” şi „Fiu al lui Dumnezeu” şi „Împărat veşnic”, pentru că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, a rostit îndată încuviinţarea: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!” (Lc. 1, 38).
Atunci misiunea arhanghelului Gavriil s-a împlinit, precum spune şi Sf. Grigorie Palama: „Şi îngerul a plecat de la ea lăsând în pântecul ei unit cu un trup pe Făcătorul universului şi oferind lumii mântuirea prin această unire săvârşită în ea pe care el o slujise” (Omilia 14, 14).
De acum vestea arhanghelului: „Şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus” (Lc. 1, 31), coincide cu profeţia lui Isaia: „Iată, Fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele lui Emanuel” (7, 14).
Această profeţie se regăseşte în traducerea Septuagintei, realizată cu două secole înainte de venirea Domnului nostru Iisus Hristos, în cadrul căreia cuvântul ebraic „alma” (femeie tânără) a fost înlocuit cu cuvântul grecesc „parthenos”, care înseamnă fecioară („Viu este Dumnezeu. Catehism Ortodox”, Edit. Reîntregirea, Alba Iulia, 2009, pp. 45-46).
Taina Întrupării lui Iisus Hristos, realizată la Buna Vestire, nu este însă o noutate absolută, întrucât constituie împlinirea unor prefigurări vechi-testamentare care o descopereau în mod anticipat pe Fecioara Mamă drept „cleştişorul” cărbunelui de foc din vedenia lui Isaia (6, 6-7) şi „rugul nears” al focului dumnezeirii din vedenia lui Moise (Ieșirea 3, 2).
Acest fapt este consemnat de Sf. Grigorie Palama în pasajul 14 al Omiliei 14: „Tot aşa a schiţat mai dinainte în chip limpede şi Isaia prin cele ce s-a învrednicit să pătimească în chip fericit. Fiindcă n-a văzut serafimul luând în chip nemijlocit cărbunele de pe jertfelnicul din cer, căci acesta l-a luat cu un cleştişor cu care a atins şi buzele lui dându-i curăţire (Isaia 6, 6-7). Această vedenie a cleştişorului a fost identică cu marea vedenie pe care a avut-o Moise: un rug care ardea în foc şi nu se mistuia (Ieșirea 3, 2)”.
Sf. Grigorie Palama conchide apoi că Fecioara Maria este chiar acest „cleştişor” şi acest „rug”, cea care a primit în Ea focul dumnezeiesc fără să o ardă şi să o mistuiască: „Cine nu ştie că rugul acesta şi cleştişorul sunt acea Fecioară Mamă care a zămislit în Ea însăşi fără să se aprindă focul dumnezeiesc, arhanghelul slujind aici zămislirii, unind prin Ea cu neamul omenesc pe Cel ce ridică păcatele lumii (In. 1, 29) şi curăţindu-ne prin această nespusă unire?” (Omilia 14, 15) (Diac. Ioan I. Ică jr., „Maica Domnului în teologia secolului XX şi în spiritualitatea isihastă a secolului XIV: Grigorie Palama, Nicolae Cabasila, Teofan al Niceei”, Edit. Deisis, Sibiu, 2008, p. 409-410).
Sorin Lungu
Sorin Lungu
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius