Bucureștiul este acoperit de gheață. O lumină stranie face ca totul să strălucească într-o amorțeală completă. Merg încet și mi se pare că înaintarea mea este nesigură. Ca viața, ca societatea. Și sînt, iarăși, recunoscătoare că în fiecare seară evadez într-o ficțiune. Într-un spectacol. Astfel încît realitatea se estompează, iar proporțiile sînt inversate pentru mine. Trăiesc mai mult în alte lumi decît în cea palpabilă și imediată. În 1985, am văzut la Teatrul Național din BucureștiZbor deasupra unui cuib de cuci al lui Horea Popescu. Pe scena mare, paturi de metal și un aer apăsător. Îm amintesc bine muzica lui Adrian Enescu, costumele Doinei Levința, mersul absent al lui Florin Piersic, statura lui impozantă și pietrificată, Șeful Bromden, spaimele tînărului Bibbit al lui Claudiu Bleonț, aparițiile sexy ale Cezarei Dafinescu, Sandra. Kirk Douglas îl jucase la New York, în 1963, pe Randle P. McMurphy, într-o versiune pentru scenă a romanului lui Ken Kesey. În 1975, Michael Douglas produce, după alt scenariu, filmul lui Milos Forman cu Jack Nicholson în rolul tînărului revoltat și cinic. Filmările s-au făcut chiar în spitalul din Salem, Oregon, exact ca în roman. Restul e istorie.
Părăsesc lapovița, poleiul, amintirile și intru la Teatrul Metropolis. Zbor deasupra unui cuib de cuci. De data asta, un spațiu intim. Minimalist. Plin de cele mai mici detalii. Victor Ioan Frunză, Adriana Grand și trupa construită de ei cu migală, devoțiune, responsabilitate. Mereu se adaugă cîte un nume nou, introdus cu grijă. Joacă în draci! Toți! Fiecare actor este pus în lumină, crescut, provocat. Un repertoriu extrem de diferit, ales și cercetat de regizorul Victor Ioan Frunză. Regizor și mentor. Director de scenă, director de o școală de teatru altfel. O mică sală de tratament, în spate gratii, în dreapta, ghereta asistentelor, în stînga, geamuri bine închise, ce dau într-o curte interioară. Perspective marca Grand. Dincolo de grilaje, o ușoară forfotă pe un capăt de culor. E dimineață. E ora distribuirii medicației. Se dă drumul muzicii. La difuzor, acordurile lui Henry Mancini. „Moon river“. 1960. Peste doi ani se editează cartea lui Kensey. În 1961, Audrey Hepburn o interpreta pentru „Breakfest at Tiffany’s“… Și aici e un mic dejun. Mai altfel. Iar muzica face parte, cinic, din terapie. Duioasă, caldă, cu viorile ei dulci. Iluzie amară. Se spală creierii. Zi de zi, luni, ani. Pacienții intră, rînd pe rînd, și zîmbitoarea asistentă șefă Ratched le dă, binevoitoare, pastilele. E toată titirită, minuțioasă, îngăduitoare, cu un aer ușor prețios, cu agrafele ei nenumărate ca să-i fixeze impecabil boneta, cu mișcările ei enervant de precise. Ca un robot. Parcă ar avea o misiune la NASA, prin anii șaizeci. Pacienții se grupează în jurul unei mese, atent supravegheați de cei doi infirmieri. Aceleași gesturi, ticuri, reacții, mici etichete întru identificarea fiecărui personaj. Aceeași bătaie de joc față de Bromden, mutul șef de trib, retras într-un scaun cu rotile. Aceeași aducere ritualică a lui Ruckly și „răstignirea“ lui zilnică. Resemnarea este vîrîtă în mintea fiecăruia. În fiecare cotlon, pahar, pijama, buzunar, perete. Peste această adunare tronează o singură stăpînă: Ratched. În acest loc aterizează Randle P. McMurphy. Un golănaș, un șmecher, un cartofor, chitit să scoată un bănuț din orice, probabil violator, un tip care forțează limitele vieții și ale justiției nu dintr-o filosofie strategică, ci, pur și simplu, că este un marginal. Nu vrea să schimbe planeta, vrea doar să se strecoare. Să înoate pe rîul lui. Fără să se spetească muncind. În blugi, cu o geacă de piele și cu un tricou provocator, ca și rîsul lui, mestecînd gumă, McMurphy este condamnat să-și execute pedeapsa nu la pușcărie, ci într-un ospiciu. Cool! Doar e uns cu toate alifiile!… N-ar fi de ce să aibă vreo problemă. În fond, e în trecere pe aici. Nu poate să fie mai rău ca la pîrnaie, are metodele lui și, se pare, nici o inhibiție. Ce obstacole ar putea să-i pună niște băieți ciudați, non-violenți, mai degrabă tăcuți, un surdo-mut ursuz, niște gardieni fricoși, un doctor cu un aer absent, cu gesturi de maniac și reacții întîrziate, parcă trezit mereu din vis, niște asistente, muieri și ele, pînă la urmă? Cine ar putea să-i reziste lui McMurphy? O mică poticnire sîcîitoare: asistenta șefă pare să nu-i rețină numele. Îl tot pocește. Mereu. În rest… Dr.Spivey pare inofensiv, iar „colegii“ pot fi cuceriți. Antrenați în mici jocuri, lăsați mai mereu perplex de tupeu și dezinvoltură, de glumițe, de limbajul deochiat și de înfruntarea personalului, dar, mai cu seamă a asistentei Ratched. Dușmanul comun. Cu fiecare pas în lumea închisă și plină de reguli și program, McMurphy pricepe ce se întîmplă. Mai mult decît bolnavi psihic, toți sînt niște neadaptați la ce este „afară“. Complexe de tot felul, bine știute și manipulate diabolic de Ratched. Anihilarea personalității. Un prizonierat fără dată fixă de ieșire. Nu că ei și-ar dori asta. Ce să facă afară? Numai suferință alimentată la nesfîrșit de o mamă castratoare, de o soție cu sîni imenși, un trib dezrădăcinat. Un cerc vicios. Asumat de toate părțile. Te revolți? Șocuri electrice. Nu e de ajuns? Lobotomie.Și crezi că ești Iisus pe cruce. Ca Ruckly. Mai bine participi la „jocul“ criminal al sorei Ratched. Scapi și de realitate, și de lobotomie. Mai apare și un rătăcit ca non-conformistul McMurphy, perfect pentru mici complicități, pentru mici revolte, show-uri, party-uri, băutură, puțină distracție cu femeiuști ca Sandra și Candy Starr, amicele lui Randle. Încet, încet, rolurile se inversează. Oricît ar părea de imposibil. De ireal. Micul dezgheț al pacienților declanșează condamnarea lui McMurphy. Simpaticul rocker petrecăreț este victima tuturor și a fiecăruia. El, singurul care n-are nici un chef să facă mulți purici prin ospiciu și să se spele la ore fixe pe dinți, el, cel care vrea să fie liber și, mai mult, vrea să-i ispitească și pe ceilalți cu libertatea de „dincolo“, el devine victima tuturor. Șocuri electrice. Lobotomie. Moarte. Bromden, șeful de trib, îi pune perna pe față. Îl eliberează. McMurphy nu poate fi legumă… măcar atît. În salonul alb, impecabil ca asistenta șefă Ratched, miroase a sînge și colcăie nedreptatea. Afară sau înăuntru, cei ca McMurphy n-au nici o șansă.
Tocmai asta urmărește atent regizorul Victor Ioan Frunză. Povestea ieșită de pe ax, cum mergi pe mînă lui Randle și iei în piept uciderea lui. Urci împreună cu el pe culmile eliberării de spaime și angoase, de traume și frustrări și cazi în gol. Împreună cu el. Privesc această mașinărie asamblată perfect pe scenă. Fiecare actor face o mică bijuterie. Dozată perfect. Fiecare este atent la sine, la celălalt și la momentele cheie ale fiecăruia. Și fiecare îl susține pe celălalt. Și asta construiește atent regizorul: performanța actorilor. Automatisme, o mică diversitate la fiecare costum – o lavalieră pentru Dale Harding (Sorin Miron, foarte fin în interpretare), echipament sport pentru Cheswick( Adrian Nicolae, o prezență scenică plină de culoare și nuanțe, ca și traducerea textului, pe care o semnează), halat și papuci pentru Martini (George Costin) un coș de baschet pentru Ruckly (Carol Ionescu), un costum de ginerică pentru virginul Billy Bibbit (Voicu Aaniței, minunat în acest personaj și distribuit cu mare intuiție) – o nuntă ca niciuna alta, născută la vedere, cu obiecte care își schimbă pe loc funcția – o feșă devine voal, seringile, inele, soluțiile de prin sticluțele medicinale, cocktail-uri – petreceri și muzică live cu Randle P. McMurphy (Andrei Huțuleac) solist, star. Proporțiile spectacolului sînt calculate perfect, ritmul, anvergura revoltei și a dezmățului. Ca să aibă de unde să se prăbușească totul. Tragedia iese dintr-o comedie amară, dar comedie. Dramele par că se estompează. O vreme. Iluzie pură.Moon river. Dale Harding îl învelește încet pe Randle, îi pune perna sub cap. Targa este coșciug. Și totul o ia de la început. Ca și cînd nimic nu s-a întîmplat. Imperiul lui Ratched (Corina Moise, o actriță care crește tot mai mult, de la un rol, la altul) este de nesurpat. Ca și țăcăneala ei. Și a doctorului Spivey (Alexandru Pavel).
Iar ce face Andrei Huțuleac în rolul lui McMurphy este de neuitat. Un rol de zile mari, condus perfect, cu motoarele la maxim, cu toate disponibilitățile puse în valoare. Un actor complet, prezent sută la sută pe scenă, concentrat cap, coadă, ca un arc la fiecare nuanță a lui, a celorlalți, cuceritor, un actor care știe ce spune, cum spune, care cîntă electrizant, care vine peste spectatori cu energia lui, cu siguranța și cu farmecul lui, cu personajul lui, cu micile victorii și cu marea înfrîngere a acestuia. McMurphy este rolul cu care actorul Andrei Huțuleac își marchează maturitatea. Iar Trupa-asta-fără-nume a regizorului Victor Ioan Frunză, sudura.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius