Metamorfoza negativității în „Faust I”

[altmariusliterar2]

Autor: Dragoș Grusea | Editia: 5/2019 | Data: 1.02.2019

https://romanialiterara.com/2019/02/metamorfoza-negativitatii-in-fa...

Poemul Faust e ca un pântec populat de neîncetate zămisliri. Cete de embrioni care-și caută maturizarea și elemente care vor să se fecundeze unele pe altele se zbat neîntrerupt în lumea faustică. Nimic nu e luat de-a gata în această carte, totul se naște și evoluează, de la Diavol până la bancnote sau Zei. Astfel, Wagner îi dă naștere Homunculusului prin aruncarea în lume a embrionului mecanicismului, Elena va fi generată prin coborârea lui Faust spre pântecele lumii în care dăinuie Mumele; cea mai izbitoare situație de evoluție este cea a nopții walpurgice clasice unde Goethe ne pune în față devenirea zeităților de la cele mai primitive forme până la cele mai desăvârșite, evoluție care culminează cu nașterea umanului din oceanul populat de zei și străbătut de Eros. Acest ethos evolutiv care răzbate la fiecare pagină a cărții nu este unul de tip darwinist, așa cum au crezut unii interpreți, căci Goethe nu vede evoluția numai în natură, ci și în ceea ce el numea „regiunile înalte“, motiv pentru care el nu va vorbi explicit despre evoluție, ci despre metamorfoză. Întreaga lume este structurată de mari și mici metamorfoze care conlucrează la Bildung, la creșterea configuratoare care se manifestă real în natură și ideal în artă. Nimic nu apare deodată și nimic nu e fix, totul trebuie văzut în metamorfoza sa, iar continuitatea metamorfozei, Bildung-ul său, e ceea ce face vizibil fenomenul originar. În tot acest pântec faustic care spumegă de nașteri și prefaceri, există câteva mari metamorfoze care le oblăduiesc pe cele mici. Una din acestea e metamorfoza negativității, evoluția embrionului care-l va naște în lume pe Mefistofel.
După închiderea cerurilor de la sfârșitul Prologului în cer, Mefistofel are nevoie de o intrare în lumea văzută. Fiind și el supus principiului metamorfozei, trebuie să găsească un mediu propice tipului său de evoluție. Sfera favorabilă unei evoluții a răului nu poate fi decât starea de negare în care se găsește Faust. Sămânța pe care Mefistofel poate s-o fecundeze este „nu“-ul definitiv pe care Faust îl aruncă peste lume și în el însuși: „Dar nuputem să știm nimic, văd bine“ (v.364). Această primă etapă a negării, magma configuratoare a răului suprem, este luciditatea, care începe să acționeze în forță în clipa în care Faust simte, la întâlnirea cu semnul Macrocosmosului, că „Nu-i zăvorâtă a spiritelor lume „ (v.443) . Luciditatea distruge senzația de contopire cu spiritul lumii și lovește printr-un „nu“ sporit care nu se întinde numai asupra cunoașterii lumești, ci și asupra celei obținute prin magie.
În următoarea fază a metamorfozei, Faust e dispus să renunțe la negarea prin luciditate și se dă pur și simplu spiritului Pământului, dar este respins: „FAUST: Tu ce străbați adâncul lumii-ntregi/Mă simt asemeni, duh al faptei, ție/ DUHUL: Asemenea ești duhului pe care-l înțelegi/dar nu și mie.“ (v.511-514 trad. Șt. Augustin Doinaș, 1982, Ed. Univers). Nu poți să te dai unei stihii dacă ești complet lucid, Faust necesitând o metamorfoză interioară înainte de a putea pătrunde în regiunile înalte, lucru care se va petrece în partea a II-a a poemului. Vedem aici alt organ ivit în cursul evoluției negativității, anume respingerea stihială, strâns legată de organul lucidității. După o discuție cu asistentul Wagner, în care putem vedea sporirea lucidității și eliminarea oricărei posibilități de salvare, negativitatea începe să depășească stadiul de atitudine teoretică și vrea să se înstăpânească asupra lui Faust însuși. Fiola cu otravă îi trezește gândul sinuciderii care să-l ducă în locul spre care tinde orice om stăpânit de demonul negativului: „E bucuros la pasul acesta să recurgă/Și vrea-n neant, oricâte primejdii sunt, să curgă“(v.718-719). Luciditatea și respingerea stihială devin dor de neant. Cu o clipă înaintea înghițirii licorii apare însă corul îngerilor care-l smulge pe Faust din neantul care pusese stăpânire pe el.
Aici unii comentatori (ca Friedrich T. Vischer) strâmbă din nas și îi dau lecții lui Goethe cu privire la structura poemului. Pentru Vischer apariția neverosimilă a îngerilor aduce a roman ieftin. Cum de clopotele au început să bată fix atunci, chemând îngerii? Alți interpreți (Düntzer, Snider) ne spun că întrebarea lui Vischer ignoră un fapt: că totul se petrece în interiorul lui Faust și că de fapt corul îngerilor reprezintă apariția ființei creștine din el care îi spune că nu este nevoie să se sinucidă de vreme ce Hristos a murit deja pentru el. Neantul poate fi învins prin rechemarea tradiției. De fapt aici avem de-a face cu o apariție subită a celeilalte mari metamorfoze, cea a năzuinței, a pozitivului. Ni se arată că această sporire a negativului a fost tot timpul dublată de o sporire a pozitivului, că o ascunsă metamorfoză mântuitoare îl însoțește pe Faust în rătăcirile lui, așa cum ne însoțește pe fiecare dintre noi în pieririle cauzate de luciditate.
Faust ascultă cu jind cântecul perfect al îngerilor, rimele trisilabice coborâtoare care vor fi de-a lungul întregului poem marca prozodică a Divinului, dar recunoaște onest că nu poate crede: „Îmi place vestea, însă n-am credință/Miracolul e al credinței fiu iubit/Eu n-am trufia să privesc în față/Tărâmul nalt pe care l-ați vestit“(v.v.765-768). Faust oferă un răspuns autentic creștin, al omului care-și recunoaște nedesăvârșirea interioară. Dacă s-ar fi dat îngerilor și ar fi mințit că a crezut dintotdeauna și crede și acum, îngerii l-ar fi lăsat să fie înghițit de vârtejul neantului. Mărturisirea neputinței l-a salvat, iar neantul s-a metamorfozat în necredință. Spre deosebire de ultima respingere stihială, aici refuzul nu e fără urme pozitive, Faust simțindu-se rechemat la viață de duhul credinței care a adus în el amintirea copilăriei. Necredința care-l stăpânește aici pe Faust e polară, în ea manifestându-se o autentică dorință de a putea crede. Un mic germen de pozitivitate a fecundat sămânța crescândă a răului. Această luptă credință-necredință îl va urma pe Faust în plimbarea sa prin oraș unde poate vedea răspândirea Învierii în comunitatea creștină și în natură. Dar, ajuns împreună cu Wagner la marginea orașului, Faust se îneacă din nou în negativitate. Văzând că tot ce ține de credință îi e refuzat, el cere o metamorfoză radicală a propriei vieți, invocând singurele stihii care sunt mereu accesibile, cele diavolești: „O, dacă sunt în aer duhuri vii/Ce-ntre pământ și cer plutesc departe/ Coboare-acum din norii aurii/Spre-o viață-n mii de tonuri și nouă să mă poarte“(v.1118-1121). Vechiul avânt divin, germenul pozitiv, a devenit acum un instrument în mâna răului care îl preschimbă în avânt spre viața lumească.
Acum negativitatea s-a dezvoltat atât de mult încât dă primul fruct care se desprinde din Faust în forma cățelului. Împlinirea metamorfozelor interne a dus la externalizarea negativului. Apariția pudelului îl tulbură pe Faust, el simte în el momentul metamorfozei care pune stăpânire pe ființa lui. El vede cum câinele lasă în urmă o văpaie care descrie un cerc vrăjit care se strânge în jurul lui și al lui Wagner : „Nu vezi cum, dându-ne mereu ocoale/ S-apropie de noi, treptat-treptat ?/ Și nu mă-nșel: în urma lui pe cale/ Plutește-un sfredel de văpăi, ciudat“(v.1152-1155). Dar Wagner spiritul nedialectic prin excelență, care nu poate vedea diferența din indentitate curmă orice vrajă invocând principiul identității „Vedeți: e numai câine, nu strigoi.“(v.1163). Liniștit fiind de observația lui Wagner, Faust se întoarce în odaie însoțit de cățel. Stârnit încă de atmosfera Paștilor, Faust începe să mediteze în marginea credinței. Dar de data aceasta lupta credință-necredință se metamorfozează în lupta dintre el și animal. Câinele începe să scheaune încercând să strice aerul divin adus de sărbătoarea Învierii. La deschiderea Evangheliei, răul începe să treacă prin suita de metamorfoze externe: câinele se face lung și gros cât un hipopotam. Încercarea de a-l combate cu procedee magice păgâne nu dă roade, animalul umflându-se continuu ajungând cât un elefant și împrăștiindu-se în toată casa ca o ceață. Faust recruge la simbolurile creștine, la „întreit-ar­zânda-lumină“ pentru a alunga duhul negativului, care însă se naște fiind fecundat tocmai de ritualul creștin. Mefistofel apare din ceața densă ca un scolast rătăcitor. În această metamorfoză externă care începe cu desprinderea negativului sub forma cățelului și culminează cu apariția lui Mefistofel, lucrul care intrigă cel mai mult este faptul că mediul de apariție al Diavolului în lume este tocmai ritualul religios-creștin. De ce? Pentru că Faust săvârșește ritualul fără credință. El se folosește de ritualul religios pentru a se scăpa pe sine, arată Schroeder în comentariul său. Neantul sporit prin ritualul religios este mediul prin excelență al apariției Diavolului. Născut în lumea aceasta, Mefistofel își dă în vileag originea : „Sunt spiritul ce-ntotdeauna neagă!“(v.1338).
Prin urmare un cerc evolutiv s-a închis: „nu“-ul inițial de la care pleacă poemul este tocmai forma embrionară a „spiritului ce-ntotdeauna neagă“ care ajunge la maturizare prin metamorfoze interne succesive luciditate-respingere stihială-dor de neant-necredință (auzim un zvon spenglerian aici) care la rândul lor se exteriorizează în metamorfozele câine-hipopotam-elefant-ceață-Mefistofel.