In secolul al XVIII-lea, publicand comentariul lui Teofilact la cele paisprezece epistole pauline, Sfantul Nicodim Aghioritul isi incepea cuvantul sau de introducere astfel: „Ar trebui sa am o gura hrisostomica pentru a putea lauda cum se cuvine Epistolele de Dumnezeu inspirate ale Fericitului Pavel!“. Gandul la Pavel ii declanseaza Sfantului Ioan entuziasmul encomiastic. Iar acest gest nu este unul gratuit, facut dintr-o evlavie fara suport. Istoria insasi a Bisericii primare ne este cunoscuta in cea mai mare parte din izvoare care provin de la Sfantul Apostol Pavel sau il privesc pe el si activitatea sa. Cu alte cuvinte, nu putem concepe o istorie eclesiastica din care sa lipseasca personalitatea Apostolului Neamurilor.
Cel mai bogat material in acest sens ne ofera epistolele pauline si cartea Faptele Apostolilor. Cel putin doua treimi din continutul acestei carti sunt dedicate Sfantului Apostol Pavel, dupa ce intr-o prima parte este consemnat inceputul Bisericii si activitatea Sfantului Petru, tocmai pentru a legitima autoritatea Sfantul Pavel prin alaturarea lui de Sfantul Petru.
Influenta scrierilor pauline in istoria Bisericii este uriasa, foarte greu de estimat si cu atat mai dificil de expus in limitele unei prezentari scurte. Viata bisericeasca in ansamblul ei si teologia Bisericii sunt in mare parte intemeiate pe teologia paulina. Imnografia Bisericii datoreaza mult scrierilor pauline. In Liturghia Bisericii, epistolele lui Pavel se citesc continuu. Scrierile pauline se citeau in cadrul slujbelor, alaturi de istorisirea Patimilor si a Invierii, inca din vremea apostolica. Sfantul Pavel insusi ne amintim, indeamna pe coloseni: …dupa ce scrisoarea aceasta se va citi de catre voi, faceti sa se citeasca si in Biserica laodiceenilor, iar pe cea din Laodiceea sa o cititi si voi (Coloseni 4, 16).
Activitatea misionara a Apostolului Pavel
Vorbind despre contributia Sfantului Apostol Pavel la canonul biblic al Noului Testament, trebuie sa tinem seama de un aspect care asaza lucrurile in cadrul lor firesc.
Componenta cea mai importanta a activitatii misionare a Sfantului Pavel nu a fost scrisul, ci propovaduirea orala si, mai mult decat atat, dupa cu el insusi ne marturiseste, marturia directa a vietii, a credintei si a faptelor sale, ceea ce Sfantul Pavel caracteriza drept „adeverirea puterii duhului“: Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte de induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii (1 Cor. 2, 4.) Sa nu uitam ca Pavel insusi nu reclama pentru sine, in raport cu crestinii si comunitatile crestine pe care le intemeiase, calitatea de invatator, ci pe aceea de parinte, in adevaratul sens al cuvantului: Caci de ati avea zeci de mii de invatatori in Hristos, totusi nu aveti multi parinti. Caci eu v-am nascut prin Evanghelie in Iisus Hristos. (1 Cor. 4, 15). O simpla enumerare a Bisericilor intemeiate de Sfantul Pavel ne-ar da masura uriasei sale lucrari misionare, ca unealta a Duhului lui Dumnezeu: Antiohia Siriei, Salamina si Paphos in Cipru, Perga Pamfiliei, Antiohia Pisidiei, Iconiu, Listra, Derbe, Milet, Efes, Pergam, Colose, Laudiceea, Smirna, Troa, Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint, Creta, Roma… S-ar potrivi si pentru activitatea sa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur spus la adresa tuturor Scripturilor dumnezeiesti: Nu prin scrieri, ci prin lucruri a voit Dumnezeu la inceput sa invete (educe) firea oamenilor… Nu prin Scripturi (scrieri) am invatat la inceput cunoasterea lui Dumnezeu, consecvent cu observatia ca nici Domnul nu a lasat ceva scris Apostolilor, ci in loc de scrieri le-a fagaduit ca le va da harul Duhului Sfant!
Cea mai importanta latura a activitatii cu adevarat intemeietoare a Sfantul Pavel a fost echivalentul a ceea ce caracterizam astazi drept lucrarea sfintitoare a Bisericii, cu dimensiunile proprii perioadei de intemeiere a Bisericii. Caci ce altceva este lucrarea sfintitoare a Bisericii decat activarea prin invocare a prezentei Duhului si a puterii dumnezeiesti si impartasirea continua a harului dumnezeiesc lumii.
Fara componenta sacramentala, prin care Apostolii impartaseau lumii Duhul lui Dumnezeu si faceau sa lucreze in lume darurile Duhului, propovaduirea lor ar fi fost o ideologie, si inca una care ar fi avut putine sanse sa convinga pe cineva din lumea veche. Sfantul Ioan Gura de Aur, marele exeget al lui Pavel, face deseori constatarea aceasta. Intrata in competitie cu filosofia lui Socrate sau a lui Platon, gandirea lui Pavel, dupa opinia Sfantului Ioan, nu ar fi avut sanse de reusita. Martor al incercarii unui crestin de a demonstra, in disputa cu un pagan contemporan al sau, ca Pavel este mai mare ganditor decat Platon, Sfantul Ioan il mustra pe crestin, spunandu-i ca trebuia sa sustina tocmai contrariul, ca Platon este mai mare ganditor decat Pavel. Pentru ca Pavel nu s-a exprimat pe sine si nici nu a convins cu puterea sa, ci cu puterea Duhului. Lucru marturisit de Pavel insusi: Iar cuvantul meu si propovaduirea mea nu stateau in cuvinte de induplecare ale intelepciunii omenesti, ci in adeverirea Duhului si a puterii (1 Cor. 2, 4-5)
Epistolele sistematizeaza discursul oral al Apostolului
Nu prin invatatura au biruit lumea Pavel si cei dimpreuna el, ci prin putere, si nu prin puterea lor, ci prin puterea lui Dumnezeu, manifestata in Cuvantul Evangheliei si in lucrarea transformatoare si sfintitoare a Duhului Sfant, care-L facea pe Hristos prezent.
Aceasta observatie nu micsoreaza cu nimic insemnatatea contributiei Sfantului Apostol Pavel la tezaurul teologic al Bisericii prin intermediul scrierilor sale. Ci, dimpotriva, asezandu-o in contextul real, ii sporeste mult importanta. Insasi valoarea scrierilor Sfantului Pavel este data de faptul ca prin pana lui ca si prin gura lui „a vorbit Hristos“. Asculta pe Pavel ce zice! Cand spun Pavel il am in vedere pe Hristos, caci Acela este cel care misca sufletul lui Pavel! Este o fraza pe care o intalnim de nenumarate ori la Sfantul Ioan. Epistolele reiau, rezuma, completeaza sau sistematizeaza discursul oral al Apostolului sau parte a discursului oral. Ne putem inchipui volumul lucrarii si al propovaduirii Sfantului Apostol Pavel in cei peste treizeci de ani de activitate misionara, extrem de intensa! Epistolele sale sunt scrieri ocazionale, determinate de probleme concrete ivite in sanul comunitatilor intemeiate de acesta, pe care el nu le scria cu constiinta perenitatii. Duhul lui Dumnezeu le destina insa perenitatii, asezandu-le, prin hotararea ulterioara a Bisericii, la temelia vietii si a invataturii sale, la temelia canonului sau.
In plus, cele paisprezece epistole ale sale nu constituie decat contributia directa a acestuia la canonul nou-testamentar. Biblistii vorbesc despre o contributie substantiala a Sfantului Apostol Pavel la constituirea traditiei orale a Bisericii primare, din care aveau sa se nasca inclusiv cele patru Evanghelii. „Gandirea lui Pavel a exercitat o oarecare influenta chiar in redactarea Evangheliilor!“, afirma relativ recent un biograf al Sfantului Pavel. Sigur ca traditia vie a Bisericii a fost si aceasta, la randul ei, un izvor important al teologiei lui Pavel. Stiinta biblica identifica in epistolele pauline diferite forme literare in care se cristalizase mai ales traditia liturgica a Bisericii primare, imne sau marturisiri (cum sunt cele din Filipeni, cap. 2 sau 1 Tim. cap. 3).
De ce nu a scris Sfantul Pavel nici o Evanghelie
Apostolul Neamurilor este considerat „primul si cel mai important teolog al Bisericii primare si chiar al Bisericii din toate timpurile.“
Am putea sa ne intrebam - si n-am fi primii - cum de Sfantul Apostol Pavel nu a scris el insusi o Evanghelie? Greu de raspuns la o astfel de intrebare! Cel mai corect raspuns ar fi acela care intemeiaza intreaga activitate a lui Pavel exclusiv in voia si iconomia dumnezeiasca. S-a spus despre Epistola catre Romani ca ar fi Evanghelia lui Pavel. Ca importanta poate, dar nu ca gen! Ar fi totusi o greseala sa consideram Epistola catre Romani ca fiind o suma a teologiei pauline. Sigur ca este cea mai importanta dintre epistolele pauline. Este si motivul pentru care Biserica a asezat-o in capul listei corpusului paulin. Dar nu epuizeaza teologia paulina, nici tematic si nici ca perspectiva, ca solutii. Epistola I Corinteni, din pricina faptului ca sta in umbra celei catre Romani, este deseori nedreptatita, nefiind cu nimic mai prejos nici din punctul de vedere al bogatiei si diversitatii tematice si nici a profunzimii discursului teologic. Ca argument am sa aduc faptul ca cel mai indreptatit evaluator al literaturii biblice pauline, Sfantul Ioan Gura de Aur, consacra Epistolei I Corinteni un comentariu cu o treime mai mare decat cel care priveste Epistola catre Romani, desi cele doua epistole sunt sensibil egale ca volum.
Legat de contributia Sfantului Pavel la formarea canonului Noului Testament, se trece deseori cu vederea faptul ca, desi el nu a scris o Evanghelie, a ramas, totusi, in canonul Noului Testament o Evanghelie, datorata unuia dintre cei mai apropiati si iubiti colaboratori ai sai, doctorul Luca. Tot in acest context trebuie amintit ca insasi constituirea canonului, adica adunarea intr-o singura colectie de scrieri a cartilor scrise in circumstante foarte diferite si de autori diferiti, incepe cu epistolele Sfantului Apostol Pavel. Nucleul initial al canonului nou-testamentare l-au constituit epistolele pauline. Avem deja certitudinea ca la sfarsitul secolului I, inceputul sec. II, la Efes erau stranse intr-un corpus toate epistolele pauline. Acestora se vor adauga cele patru Evanghelii si restul cartilor care abia peste cateva secole se vor stabiliza intr-un canon inchis si definitiv, consfintit de canoanele Sinoadelor Ecumenice.
Contributiile teologiei pauline la viata Bisericii
Cred ca teologia paulina ne poate ajuta sa mentinem echilibrul foarte necesar, daca nu chiar vital, intre suportul institutional al Bisericii si cel harismatic; intre eficienta exterioara - si multumirea amagitoare pe care o confera aceasta - si adevarata implinire existentiala care presupune unirea cu Hristos in chip tainic, in adancurile fiintei, in inima, in omul launtric, implinire care presupune o detasare de structurile exterioare ale lumii acesteia; echilibrul intre jertfirea exterioara adusa lui Dumnezeu si semenilor si jertfa launtrica, in duh; intre actul exterior si intemeierea lui launtrica; intre entuziasmul eshatologic si iubirea, grija si respectul fata de lumea aceasta, care este darul iubirii lui Dumnezeu catre om; intre viata personala si cea comunitara;
Privitor la tensiunea dintre comunitate si persoana, Sfantul Apostol Pavel elimina riscul individualismului pe de o parte, dar si pe cel al colectivismului, pe de alta parte, vorbind despre diversitatea darurilor, a slujirilor si a lucrarilor in Biserica - perspectiva ce pune in valoare, pana la ultimul, toate madularele Bisericii, subliniind vocatia si lucrarea fiecaruia - dar si despre suportul duhovnicesc al unitatii acestora, care isi au izvorul in unul si acelasi Duh, care lucreaza toate si care imparte fiecaruia „dupa cum voieste“, precum si finalitatea eclesiala a tuturor vocatiilor specifice, toate fiind evaluate in functie de contributia efectiva la edificarea trupului eclesial.
Tot teologia paulina ne-ar ajuta sa mentinem echilibrul extrem de fragil si sensibil, intre litera si duh, intre canonul sau norma exterioara si libertatea personala, interioara, conferita de propria experiere a Duhului lui Dumnezeu, libertatea care-l determina pe Pavel sa spuna „Aceasta nu a spus Domnul, spun eu, dar si eu am mintea lui Hristos!“. Intre autoritatea institutionala bisericeasca, responsabila cu pastrarea adevaratei credinte si exprimarea teologica, libera si personala, chiar creatoare, intemeiata in experienta personala a Duhului sau a impartasirii de Dumnezeu, Care avea sa-i transforme pe Parintii Bisericii in comentatori legitimi si normativi ai Revelatiei dumnezeiesti si care este in masura sa confere acest dar oricarui madular viu al Bisericii Sale din toate timpurile.
Adancirea teologiei pauline in directiile ei principale ne-ar sprijini sa evitam confuzii si amagiri esentiale, cum ar fi cea intre comunitatea eclesiala si colectivism, intre unitate data de vietuirea in acelasi Duh si unitate data de structuri exclusiv exterioare; intre instrumentele gandirii lumesti si cele ale descoperirii Duhului; intre gandire teologica secularizata si teologia izvorata din experienta Duhului.
Mii de kilometri de propovaduire
Sfantul Apostol Pavel s-a nascut cu putin dupa Mantuitorul Hristos. Anul acesta a fost consacrat Sfantului Pavel, cu pretextul implinirii a 2000 de ani de la nasterea sa, desi nu s-a putut stabili cu exactitate anul nasterii sale. Biblistii asaza nasterea sa intre anii 5-10 d. Hr. S-a nascut in Tarsul Ciliciei, un important centru elenistic al vremii si un centru comercial foarte puternic, unde se intalnea o mare diversitate de traditii religioase si filosofice. Tarsul era comparat cu Atena sau Alexandria si socotit chiar mai puternic decat acestea. Sfantul Pavel vine, asadar, din diaspora iudaica elenizata. Asa se explica, intre altele, cultura sa greaca si buna cunoastere a limbii grecesti. Primele lecturi ale Legii, Pavel le-ar fi facut prin intermediul Septuagintei, care va sta si la baza deselor sale citate sau referiri vechi-testamentare.
Limba ebraica a invatat-o in primii sai ani de copilarie. Din momentul invatarii alfabetului, orice copil dintr-o familie ebraica trecea la invatarea Legii, incepand cu Leviticul, memorand un verset sau un paragraf pe zi. In paralel cu studierea Torei, copilul era invatat si o meserie. Saul va invata sa fabrice corturi, ca tatal sau.
In jurul varstei de 15 ani, este trimis la Ierusalim pentru a studia iudaismul. O face, cum singur marturiseste, la picioarele lui Gamaliel. Aproape cincisprezece ani studiaza Tora si traditia orala a iudaismului, pentru a deveni invatator de lege, rabin.
Despre constitutia sa fizica stau marturie miile de kilometri strabatuti de cele mai multe ori pe jos, intr-o viata intreaga, consacrata propovaduirii Evangheliei si grijii pentru Biserica lui Hristos. Numai traseul celor trei binecunoscute calatorii misionare insumeaza, prima peste 1.000 de km, a doua, in jur de 1.400, iar a treia, in jur de 1.700. kilometri. Facem cunostinta cu Pavel la martiriul arhidiaconului Stefan, unde il gasim aproband demersul conationalilor sai care-l ucideau cu pietre pe primul martir crestin si pazindu-le hainele. Devine in scurt timp un fervent prigonitor al crestinilor.
Temeliile Europei crestine
Minunea de pe drumul Damascului este asimilata de Pavel aratarii lui Iisus cel inviat catre Apostoli, eveniment care le confera acestora legitimitate de martori ai Invierii si propovaduitori ai Evangheliei. Urmeaza prima sa calatorie misionara, alaturi de Barnaba (intre anii 46-47 sau 47-48), in Cipru si pe coasta de sud a Asiei Mici. Aceasta este prima mare iesire a crestinismului din granitele Palestinei. Cea de a doua calatorie misionara a Sfantului Apostol Pavel, desfasurata intre anii 49-52, marcheaza trecerea Evangheliei in Europa. Cele mai importante cetati ale Greciei: Filipi, Tesalonic, Bereea, Atena, Corint vor auzi din gura lui Pavel cuvantul Evangheliei lui Hristos. In Corint va ramane 18 luni. Se puneau inceputurile sau temelia Europei crestine.
De aici se intoarce in Antiohia pentru a porni in cea de a treia calatorie misionara, desfasurata intre anii 54-57, in timpul careia ramane aproape trei ani in Efes. Tot acum viziteaza toate Bisericile din Asia Mica si Grecia.
La intoarcerea in Ierusalim, este prins de iudei si inchis pentru doi ani in Cezareea Palestinei (58-60), dupa care este transferat la Roma, in urma solicitarii sale si gratie cetateniei romane mostenite de la tatal sau, unde a ramas intr-un fel de domiciliu fortat timp de doi ani (61-63). Apostolul moare in anul 64 la Roma, fiind decapitat.
pr. prof. dr. Constantin Coman
Sursa: ziarullumina.ro
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius