Unde reprezentantul Parohiei Evanghelice Saschiz, preotul Johannes Halmen, spune povestea vecinătății, modelul de organizare socială adus în Transilvania acum câteva sute de ani, de coloniștii germani.
În Biserica evanghelică fortificată din Saschiz, preotul Johannes Halmen spune povestea vecinătăților. Foto: Sergiu Mihăescu
Cine nu știe ce este vecinătatea, nu știe ce este Transilvania, spune preotul Johannes Halmen.
Semnul vecinătății este primul smarphone din univers care fost născocit de sași. Acest semn al vecinătății era un mijloc de comunicare sub forma unei plăcuțe de lemn, care circula prin vecini și prin care se transmitea o știre.
Părintele vecinătății, fotăr în română, era cel care hotăra ce se face în vecinătate. Toate lucrările comunale erau realizate în comun. Mă refer aici la serviciile prostești, care te înnebunesc dacă le faci singur, precum săparea șanțului pentru drenarea apelor, repararea acoperișurilor, a podurilor sau săpatul fundației pentru o casă nouă. Un cuplu proaspăt căsătorit nu era lăsat singur. Vecinătatea venea și îl ajuta să sape fundația casei, apoi beau cu toții o găleată de vin. Munceau și sărbătoreau împreună.
Vecinătatea era o structură de autoobligare ca eu te ajut pe tine și tu pe mine, la rândul tău. Nimeni din sat nu era lăsat singur, toate lucrurile se făceau împreună.
Trebuie să reamintesc bancul cu capra vecinului. Dumnezeu se plimbă seara prin sat și dă peste un vecin care stă pe o bancă și plânge. Și îl întreabă:
– De ce plângi?
– Păi, mi-a murit capra.
– Cu ce să te ajut?
– Să moară și capra vecinului.
Deci dacă, Dumnezeu îi oferea orice, chiar și o capră nouă, el voia să moară și capra vecinului. Dar într-o vecinătate, lucrurile erau reglementate în așa fel încât, dacă făceai rău sau doreai răul vecinului, erai pedepsit. Și dacă nu făceai bine vecinului, erai pedepsit.
Vecinătatea are o structură prin care poruncile lui Dumnezeu sunt împlinite. Nu prin oprire, ci prin încurajare. Foto: Sergiu Mihăescu
Semnul vecinătății se dădea din vecini în vecini, pentrul că locuiau unul lângă altul. A rămas cum era acum 500 de ani. Nu era important cum arăta, ci ce mesaj transmitea. Spre exemplu: mâine la 8 mergem în pădure să adunăm lemne pentru văduva cutare pentru că este singură și nu are cum să se încălzească sau mâine mergem și ajutăm un om care este este bolnav și nu poate să adune recolta.
Vecinătatea era garanția că tu nu ești singur niciodată și dacă ți se întâmpă ceva, ceilalți sar să te ajute. Era un fel de contract social între vecini.
Vecinătatea azi
În decembrie 2015, 23 de femei care locuiesc și/sau muncesc în comuna Saschiz au fondat Asociația Vecinătatea Femeilor din Saschiz. Scopul este susținerea drepturilor femeilor și familiilor din mediul rural, prin dezvoltarea unor proiecte în plan social, turistic, educațional sau economic.
Acum este cea mai mare bombă din Saschiz și din Transilvania, continuă preotul Johannes Halmen. Nu știu dacă mai există ceva similar. Aceste femei au preluat o responsabilitate creștinească. Adună tot timpul anului câte un bănuț, organizează Balul toamnei, Sărbătoarea Rabarbărului – niște chestii normale. Banii îi folosesc pentru toți sătenii: anual vine o caravană cu medici care consultă tot satul. Când primarul vrea să facă ceva, vorbește cu vecinătatea femeilor. Fără femei nu poți face în satul acesta nimic. Pentru mine este o chestie fascinantă. Nu se limitează doar la parohia săsească, ci este vecinătatea satului care are la bază iubirea – lucrul care, după mine, transformă lumea.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius