Biografia zilei: Mihai Novicov

[altmariusliterar]

 

Mihai Novicov (14/27 august 1914, Odessa - 9 noiembrie 1992, Bucureşti) este un prozator, critic şi teoretician literar. Este fiul Varvarei (născută Dox) şi al lui Maximilian Novicov, avocat. Urmează primele trei clase secundare la un liceu particular rus, apoi la Liceul de Stat din Cetatea Albă, absolvit în 1930. Frecventează secţia de matematică a Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, terminată în 1933 fără examen de licenţă, fiind arestat pentru activitate de propagandă comunistă. Va petrece 10 ani (1934-1944) în diferite închisori, printre care şi Doftana. După război va urma cursurile Facultăţii de Filologie şi Istorie a Universităţii din Iaşi, obţinând licenţa în 1960 printr-o hotărâre a Ministerului învăţământului.

 

Desfăşoară o intensă activitate publicistică şi de coordonare în domeniul culturii, fiind, pe rând, redactor-şef la „România liberă" (1944) şi la „Moldova liberă" din Iaşi (1944-1947), şeful propagandei şi agitaţiei în Comitetul Regional Iaşi al Partidului Comunist Român (1945-1946), director în Ministerul Artelor (1948-1949), secretar al Uniunii Scriitorilor (1949-1953), redactor-şef la „Flacăra" (1950-1951), director al Şcolii de Literatură „M. Eminescu" din Bucureşti (1950-1951), vicepreşedinte al Comitetului pentru Cinematografie (1953-1954), director general adjunct în Ministerul Culturii (1954-1955), profesor la Şcoala Superioară de Partid „Ştefan Gheorghiu" (1955-1962), profesor, şef al Catedrei de istoria literaturii ruse la Institutul „Maxim Gorki" (1949-1962) şi rector al acestui institut (1958-1962), conferenţiar (1949-1951), profesor (1951-1979) şi şef al Catedrei de teorie a literaturii (1952-1953), apoi al Catedrei de literatură rusă şi sovietică (1954-1978) din cadrul Universităţii din Bucureşti, director adjunct la Institutul de Istorie Literară şi Folclor - ulterior Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu" al Academiei Române (1955-1973).

 

Între 1976 şi 1990 a fost preşedintele Asociaţiei Slaviştilor din România şi membru în Comitetul Internaţional al Slaviştilor, iar din 1971 până în 1977, vicepreşedinte al Asociaţiei Internaţionale „Dostoievski". A fost, de asemenea, membru al Asociaţiei Internaţionale de Studiere şi Răspândire a Culturilor Slave de pe lângă UNESCO şi membru al Asociaţiei Internaţionale de Literatură Comparată.

 

A debutat în anii '30, cu articole politice în presa studenţească de stânga, după 1944 colaborând la aproape toate revistele literare, în special la „Contemporanul", „România literară", „Flacăra", „Luceafărul" şi la ziarele „Moldova liberă", „Scânteia", „Scânteia tineretului". Debutează editorial în 1949, cu broşura Câteva sfaturi pentru îmbunătăţirea gazetelor de perete.Până în 1983, data publicării în traducere românească a scrierii Cercul de foc de Ales Adamovici, prefaţează transpuneri din Tolstoi, Turgheniev, Dostoievski, Puşkin, Goncearov, Dobroliubov, Taras Şevcenko, Maiakovski, Ilf şi Petrov, Boris Pasternak, Vera Panova, V. Bahmetiev, I. Oleşa, V. Rasputin etc.

 

La aceste prefeţe se adaugă un mare număr de studii şi articole publicate în reviste şi volume colective româneşti şi străine, tratând fie aspecte ale scrierilor unor autori ruşi şi sovietici (între care Cehov, Bielinski, Şolohov, Nekrasov, Herzen, Esenin, Maiakovski, Gorki, Ostrovski, Bulgakov), fie aspecte ale literaturii române moderne şi contemporane sau ale relaţiilor literare româno-ruse, un interes deosebit manifestându-l pentru I.L. Caragiale, Emi-nescu, Dobrogeanu-Gherea, Coşbuc, Ibrăileanu, G. Călinescu, Mihail Sadoveanu, Beniuc, Titus Popovici.

 

A acordat o importanţă specială literaturii contemporane şi aspectelor de „îndrumare" corelate cu evoluţia genurilor predilecte în anii '50-'60, textele fiind analizate din perspectiva doctrinară a criticismului sociologist, sub zodia realismului socialist, pe care de altfel îl teoretizează zelos, cum se poate observa în indicaţiile date în Pentru literatura vieţii noi (1953),Chipul luptătorului comunist în proza contemporană (1961), Realism, realism critic, realism socialist (1961), Literatura şi viaţa. Consideraţii sociologice pe marginea unor romane (1965), întru totul servile ideologiei epocii. Aproape fără vreo excepţie, Novicov rămâne tributar celei mai stricte viziuni materialist-dialectice despre fenomenul literar, pe care o promovează în câteva „îndreptare" pentru uzul scriitorilor şi o susţine cu obedienţă şi cu spirit reducţionist în peisajul cultural românesc.

 

Prin articole şi studii precum Chipul lui Lenin în literatură (1949), Eroul revoluţionar al literaturii sovietice din primii ani de după Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie (1963) sau Literatura revoluţiei şi revoluţionarea literaturii (1967), apărute în „Viaţa românească", „Romanoslavica", „Revista de istorie şi teorie literară" etc. se încearcă şi „transplantul" modelului sovietic. Publică, sub pseudonimul Corneliu Rădulescu sau fără semnătură, materiale de propagandă, probabil solicitate, şi pe care era oricând dispus să le producă: în slujba poporului (1955), Avem un cârmaci încercat (1955). Mai puţin precare sunt textele dedicate literaturii de expresie rusă, între care se află volumul Scriitori ruşi (1972) şi monografia Mihail Şolohov. Omul şi opera (1977).

 

Tinereţea agitată a lui Novicov, nu lipsită de accente dramatice şi marcată de mai multe tragedii familiale (un frate, Constantin, e împuşcat în 1941, la intrarea trupelor române în Basarabia, fiind confundat cu Novicov alt frate, Alexandru, va fi împuşcat de sovietici în 1944, sub acuza de a fi „în slujba României", părinţii mor în timpul deportării, cel mai mic frate, Dumitru, dispare în război, pe frontul din Răsărit, iar sora, Maria, supravieţuieşte cu greu unei captivităţi prelungite în lagărele de muncă forţată din Siberia), anii lungi de închisoare - toate au fost evocate, chiar cu oarecare talent literar, în scrieri memoralistice sau în povestiri cu pronunţat caracter subiectiv în refacerea traseului autobiografic şi cu o valoare documentară parţială: Vasca (1950), Povestiri despre Doftana (1957), llie Pintilie (1958), Din anii studenţiei (1961), Naşterea cântecului (1964), Trei în grotă (1965) şi Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957)(1998).

 

A colaborat cu Cezar Petrescu, în 1952, la scenariul filmului Nepoţii gornistului, distins cu Premiul de Stat. În ultimii ani de viaţă Novicov îşi exprima părerea critică despre regimul la a cărui consolidare culturală contribuise în tinereţe cu fervoare. Fără a merge până la o contestare făţişă, îşi trecea deziluziile în poezii de respiraţie maiakovskiană, rămase în sertare sau risipite prin publicaţii obscure. Ultimul său proiect, un Dicţionar cronologic al literaturii ruse, amplă operă colectivă căreia îi asigura coordonarea, deşi terminat înainte de moartea lui, a rămas nepublicat.

 

Opera literară

 

• Câteva sfaturi pentru îmbunătăţirea gazetelor de perete, Bucureşti, 1949;

• Legenda unui pustiu, Bucureşti, 1949;

• Vasca, Bucureşti, 1950;

• „Mitrea Cocor" de Mihail Sadoveanu, Bucureşti, 1953;

• Pentru literatura vieţii noi, Bucureşti, 1953;

• În slujba poporului, Bucureşti, 1955;

• Avem un cârmaci încercat, Bucureşti, 1955;

• Principiul leninist al spiritului de partid şi unele probleme ale creaţiei literare, Bucureşti, 1956;

• Povestiri despre Doftana, Bucureşti, 1957;

• Ilie Pintilie, Bucureşti, 1958;

• Chipul luptătorului comunist în proza contemporană, Bucureşti, 1961;

• Din anii studenţiei, Bucureşti, 1961;

• Realism, realism critic, realism socialist, Bucureşti, 1961;

• Naşterea cântecului, Bucureşti, 1964;

• Literatura şi viaţa. Consideraţii sociologice pe marginea unor romane, Bucureşti, 1965;

• Trei în grotă, Bucureşti, 1965;

• Scriitori ruşi, Bucureşti, 1972;

• Studii despre Puştan (în colaborare), Bucureşti, 1974;

• Mihail Şolohov. Omul şi opera, Bucureşti, 1977;

• Moartea lui Grigore Preoteasa. Catastrofa de pe aeroportul Vnukovo (1957), Bucureşti, 1998.