Seneca - Despre imbelsugare si desfrinare

[altmariusideea]

Seneca Lucius Annaeus

Atunci cînd îmbelşugarea face să se nască o desfrînare generalizată, mai întîi se manifestă o grijă excesivă faţă de trup; apoi este o grijă anume pentru mobilier; apoi se acordă casei o atenţie aparte: trebuie să se întindă larg, cît o aşezare de la ţară, pereţii trebuie să strălucească de marmură adusă de dincolo de mări, plafoanele trebuie să fie încrustate cu aur, splendoarea pardoselii trebuie să o reflecte întru totul pe cea a tavanului; mai apoi, luxul trece la bucatele de pe masă şi se caută ca ele să fie cît mai preţioase, prin neobişnuitul lor şi printr-o răsturnare a ordinii naturale: se oferă ca prim fel bucate care de obicei încheie ospăţul, iar oaspeţilor ce pleacă li se dau mîncărurile ce se aduceau la sosire.

Atunci cînd spiritul ajunge să se plictisească de obiceiurile vechi şi să le socotească demne de dispreţ, începe să caute noutăţi chiar şi în limbaj; ba scoate şi aduce la suprafaţă cuvinte vechi şi pe care nimeni nu le mai folosea, ba născoceşte altele noi şi le răsuceşte înţelesul, ba – şi asta este moda cea mai recentă – socoteşte că este un semn de eleganţă să rostească metafore îndrăzneţe şi dese. 
Sînt unii care trunchiază ideile şi au speranţa de a dobîndi bunăvoinţa celor ce-i ascultă lăsînd frazele neîncheiate şi abia sugerîndu-le înţelesul; sînt unii care o lungesc şi îşi diluează gîndurile; sînt unii care nu ajung chiar pînă la acest viciu – şi aşa trebuie să facă autorul care tinde să compună o operă însemnată – dar au totuşi o slăbiciune pentru viciul acesta.

Aşadar, oriunde vei vedea îmbrăţişarea binevoitoare a unei elocinţe stricate, acolo va fi cu siguranţă şi o stricăciune a moravurilor. Ospeţele şi veşmintele luxoase sînt semnul unei societăţi bolnave, tot aşa cum stricăciunea limbajului, dacă este răspîndită, arată că oamenii de la care provin cuvintele acestea sînt decăzuţi. Nu te minuna că tipul acesta de elocinţă stricată este îmbrăţişat cu încîntare nu doar de publicul cel mai grosolan, ci şi de mulţimea celor educaţi; aceştia se deosebesc între ei prin veşminte, nu prin judecată. Şi mai mult te poţi minuna că sînt elogiate nu doar operele pline de defecte, ci defectele însele.Ramîi cu bine.

Seneca