Este, oare, nevoie de o lupta pentru suprematie?

[altmariustotal ortodox]

Cine va învinge?

Adulţii, dar mai ales mamele, fără să-şi de seama, îi târăsc pe copii într-o luptă pentru supremaţie atunci când copiii nu acţionează conştient şi logic, ci mai mult inconştient, începe o ceartă între cel mare şi cel mic, între părinte şi copil, începe o luptă pentru cine va învinge şi cine va fi învins.

Vom încerca astăzi, în câteva cuvinte, să spunem că trebuie evitată o astfel de luptă.

Nu e întotdeauna necesar ca cel mare să provoace o luptă pentru supremaţie cu cel mic, şi nici cu altcineva.

De exemplu:

- Pune mâncarea în farfuria căţelului spuse sec mama fiicei sale.

- Dar de ce eu? răspunse fata.

- Am zis să duci mâncarea căţelului, domnişoară! Haide!

- Nu văd de ce eu! spuse fetiţa.

- Pentru că-ţi spun eu! zise mama.

Fata a ridicat din umeri şi foarte liniştită a plecat să facă ceea ce i-a spus mama. Puţine ore mai târziu, mama a găsit farfuria câinelui murdară şi plină de muşte. O strigă pe fetiţă şi-i spuse.

- Cred că ţie ţi-am spus să răstorni mâncarea căţelului, acum câteva ore. E plină de muşte. Curăţ-o acum, imediat.

- Acum, acum, spuse fata.

Dacă mama s-a liniştit, fata a lăsat farfuria acolo şi după alte câteva ore, mama a găsit farfuria plină de viermi. De data aceasta a atins-o pe fată, care a primit indiferentă ofensa mamei. Refuza să plângă.

- Dacă nu o speli în clipa aceasta, o să mergi imediat la culcare şi n-ai să mai vezi niciun televizor mult timp de-acum încolo. în afară de asta o să mănânci şi bătaie. Haide!, zise mama.

- O să o spăl, spuse fata.

Fata s-a aplecat peste farfurie în timp ce mama pleca, dar n-a curăţat-o. Seara târziu, mama a găsit farfuria plină de mizerie.

Este evident aici, că mama s-a încurcat cu fiica într-un război pentru supremaţie. După cum vedem, războiul a început de la acel „de ce eu?", iar mama i-a răspuns „pentru că aşa vreau eu!". Pentru că mama i-a spus, fata trebuia să facă. Pentru că cel mare spune, cel mic trebuie să facă. Astăzi, însă, nu mai stau lucrurile aşa.

Cândva, aşa se întâmpla. Astăzi, însă, nu. Iar dacă se întâmplă, permiteţi-mi să spun ca preot, responsabil de ceea ce spun, că acel copil va ieşi bolnav. Este foarte rău dacă părinţii care au copii, mari sau mici, întârzie să înţeleagă aceasta.

Să nu uităm că astăzi, vrem, nu vrem, trăim într-o societate de consum. Iar copilul mic, care poate nici nu a ieşit din casă, intuieşte, după psihologi şi pedagogi, care este societatea de astăzi, care este duhul societăţii de astăzi. Prin urmare, deşi copilul nu a ieşit din casă şi nu a văzut societatea, intuieşte noua situaţie, şi îi este destul de greu să priceapă acel „eu îţi spun", să plece capul şi să împlinească ceea ce i s-a spus.

Repet, chiar şi dacă se va găsi un copil să facă aşa, există pericolul să fie dintre acei copii neputincioşi care vor aparţine categoriei de oameni care, într-un mod bolnăvicios cerşesc dragostea celorlalţi. Tremură, nu cumva să piardă mângâierea, tandreţea şi dragostea mamei. De aici încolo totul este sacrificiu. Sunt dispuşi să facă tot ce spune mama, numai să nu o nemulţumească. Nu este o situaţie sănătoasă şi nu naşte paşi sănătoşi, nici aşezare sănătoasă.

Astăzi lucrurile sunt diferite. Copilul mic simte aceasta şi nu permite unui adult, mai ales părinţilor, în mod autoritar, s-i impună ce să facă. Părinţii, fără să înceteze să fie părinţi, iar copiii fără să depăşească statutul de copii, ar trebui să găsească o modalitate să conlucreze cu copiii, să-i ajute pe colaboreze cu părinţii, fără ciocniri şi traume psihice.

Este necesară multă smerenie
Mama din exemplul nostru acţionează precum multe alte mame: „Ţi-am spus eu. Pentru că ţi-am spus eu, trebuie să faci!" Cu cât copilul nu vrea să facă, tocmai pentru că i-a spus mama, cu atât mama se lasă antrenată în lupta pentru supremaţie. Şi întotdeauna cel mare iese învins, pentru că are de-a face cu un copil mic. Multe mame fac aşa, pentru că nu au înţeles un lucru. Copilul este o făptură neajutorată, dar în acelaşi timp este o persoană autonomă. Nu este creaţie a părinţilor şi părinţii nu-şi pot arăta puterea asupra lui.

Cum copilul este mic şi neputincios, părintele este dator să-l ajute sa crească şi să se dezvolte corect, să-şi dezvolte şi să-şi exprime toate posibilităţile şi aptitudinile pe care le are. Niciodată nu-i este,permis părintelui să-l stăpânească şi să-l folosească pe copil ca pe o creaţie a sa. Copilul este persoană independentă. Prin urmare îl vom respecta, îl vom preţui şi-l vom trata ca atare.Este nevoie, uneori, să discutăm cu el. Ne vom osteni ca să găsim modalitatea prin care să ne apropiem de el, să-l determinăm să-şi deschidă sufletul şi să colaboreze cu noi.

Dar aceasta presupune smerenie. Omul care este umil, din punct de vedere creştin, dar şi psihologic, fie că este mama, tata sau învăţătorul, nu va intra niciodată într-o luptă de supremaţie nici cu copilul mic şi nici cu un adult. Omul smerit va evita, cu orice preţ, să intre într-o astfel de luptă, va evita confruntarea, pentru că nu-şi doreşte aşa ceva.

Dar pentru că nu există smerenie, lăsăm să se manifeste egoismul nostru - „Eu am spus!" - la adresa copiilor, pentru că sunt neputincioşi. Spunem cu uşurinţă: „Eu am spus, şi pentru să spun eu, trebuie să faci!" Nu-i este chiar atât de uşor soţiei să-i spună aşa soţului. Copilului neputincios, însă, ne este uşor să-i spunem. Lăsăm patosul dinlăuntrul nostru să se manifeste la adresa copiilor. Cum să-1 educăm apoi şi să-1 ajutăm să crească fără traume şi anormalii, să devină un om corect? Ce pretenţii mai pot avea părinţii de la copil, în astfel de cazuri?

Astăzi nu există părinte care să nu se plângă: „Copilul meu nu ascultă. Nu se conformează cu ceea ce-i spun. Copilul meu s-a înrăit, etc". Toţi părinţii se plâng, dar, pentru numele lui Dumnezeu, cine a greşit mai mult? Copilul sau părintele care se vaită? Nu-i învinovăţim pe copii, nu pentru că ar fi floricele fără cusur, ci pentru că sunt copii! Totdeauna părinţii poartă responsabilitatea; ei sunt cei care greşesc cel mai mult.

Din punct de vedere psihologic, dar şi duhovnicesc, aşa stau lucrurile. Adulţii sunt aceia care contribuie la devenirea copiilor lor. Ce se va întâmpla mai târziu când va creşte, depinde de copil, ca persoană liberă, care gândeşte şi hotărăşte ce face.

„Iţi arăt eu ţie!"
Mama a reuşit să o determine pe fiica ei de zece ani, să promită că îşi va spăla cutia şi termosul în care-şi punea mâncare, deîndată ce se va întoarce de la şcoală. Lucrurile au mers bine doar câteva zile. Apoi fetiţa a neglijat promisiunea făcută mamei. Mama s-a mâniat când a găsit cutia în dulap cu resturi de mâncare, iar termosul cu laptele acrit în el. A certat-o şi i-a explicat din nou. Fetiţa a promis că nu se va mai repeta.

Câteva zile mai târziu şi-a neglijat din nou responsabilitatea. De această dată mama a socotit că trebuie să facă uz de consecinţele faptei. Adică, s-a gândit. „Dacă fetiţa mea face aşa, să o las să suporte consecinţele atitudinii ei". X Ignora situaţia, dar în sinea ei se consuma. Aceasta era greşeala mamei. Se gândea: „O să-i arăt eu!" A doua zi dimineaţă i-a înfăşurat mâncarea într-o punguţă şi i-a lăsat pe masă bani pentru lapte. Fetiţa a înţeles ce s-a întâmplat. Mama a lăsat cutia murdară după dulap. „Nici nu mă gândesc să o spăl!", gândi ea răzvrătită.

Atât cutia cât şi termosul au rămas murdare după dulap. Fata îşi lua în fiecare zi mâncarea în punguţă. Mama se înfuria şi mai tare, pe măsură ce treceau zilele, până într-o zi, când s-a năpustit mânioasă, a tras-o în bucătărie şi nu a lăsat-o până nu a curăţat cutia.

- Ai de gând să-ţi aminteşti de acum înainte? izbucni mama.

- Da, mamă! făgădui fata.

Cu toate acestea, a doua zi a lăsat cutia nespălată. Deznădăjduită, mama s-a hotărât să abandoneze lupta.

- Poţi să-ţi iei mâncarea într-o pungă? a întrebat-o.

- Sigur că da. Oricum nici un copil nu-şi ia mâncarea în cutie.

Tema pe care o discutăm, aşadar, este că nici un adult nu trebuie să intre într-o luptă pentru supremaţie cu un copil.

In exemplul nostru, mama ştia câte ceva, dar nu ştia tot ce trebuie să ştie. Când fata a lăsat cutia necurăţată, deşi se înţelesese cu mama să o spele, mama a făcut bine că a lăsat-o să suporte consecinţele atitudinii ei. Din păcate, lucrurile au decurs bine doar până la jumătate. în mod normal mama ar fi trebuit să pregătească pâinea şi să o lase pe masă, nu să o pună în pungă, aşa cum a făcea în fiecare zi. Ar fi fost îndeajuns efortul său de a o lăsa pe fată să suporte consecinţele propriei atitudinii.

In afară de această greşeală pe care a făcut-o mama, cea mai mare şi mai gravă a fost că s-a mâniat şi şi-a zis în sinea ei: „îţi arăt eu ţie!". Nu există om mare care să nu spună aceasta când are de-a face cu copiii. Desigur, mama nu a spus cu voce tare să audă fata. A spus-o în sinea ei, dar fata a înţeles. Chiar dacă nu se spun cuvinte concrete, copilul înţelege imediat. Pe de altă parte copilul conştient sau inconştient spune la rândul lui: „O să-ţi arăt şi eu ţie, mamă!"

Intr-o astfel de situaţie, când acţionăm mişcaţi de dispoziţie lăuntrică: „Iţi arăt eu ţie!", celălalt va adopta aceeaşi atitudine, va acţiona la fel, va riposta. Şi nu numai atât, dacă este copil mic, va avea şi alte reacţii. Ca să poată spune şi el: „îţi arăt eu mamă!", este în stare să suporte orice pedeapsă - să mănânce bătaie, să rămână nemâncat -, pe toate le va accepta cu plăcere, chiar dacă-l doare, chiar dacă plânge. Ceea ce va încerca să salveze este: „O voi învinge pe mama. O voi învinge împotrivindu-mă. O voi învinge, lăsând-o să devină ceea ce vrea să devină".

Două greşeli capitale
In situaţia precedentă, acea mamă a făcut două greşeli capitale. Prima a fost că, atunci când a văzut că fata nu spală cutia, aşa cum au convenit, nu s-a întrebat nicio clipă pentru care motiv nu o face, pentru ce neglijează înţelegerea lor. Dacă s-ar fi gândit şi ar fi discutat cu fetiţa, ar fi aflat imediat ceea ce a aflat la sfârşit, că toţi copii de la şcoală îşi luau mâncarea în pungă, nu în cutie, adică într-un mod diferit. Iar fetiţa nu vroia să mai care mâncare în cutie, ca să fie motiv de glume pentru ceilalţi copii. Dacă ar fi cercetat problema, ar fi aflat aceasta de la început.

Acesta este un lucru pe care foarte mulţi părinţi nu-l fac. Adultul, mama sau tata, a gândit ceva pentru copilul său, dar nu cercetează dacă acest lucru i se potriveşte copilului, dacă copilul însuşi acceptă, poate să ducă ceea ce se potriveşte celorlalţi copii. Nu cercetează, ci pentru că aşa a hotărât mama sau tatăl, pentru că raţiunea lor a concluzionat ca aşa trebuie să se întâmple, insistă în a impune copilului dorinţa lor. Aceasta este o mare greşeală.

A doua greşeală a acestei mame este că, în loc să facă eforturi să se apropie de fata ei, în loc să discute cu ea şi să o determine la conlucrare, ea se mânie. Aceasta se întâmplă atât de des! A fost rănită în amorul propriu, în dorinţa de a se întâmpla ceea ce spune ea, chiar dacă este bine sau nu. Pentru că a fost rănit orgoliul ei, se mânie. Nu o arată, desigur, dar în sinea ei a şi luat această atitudine: „îţi arăt eu ţie!" în realitate „i-a arătat fata", aceea i-a arătat ce trebuia să se întâmple. Adică în cele din urmă, învingătoare a ieşit fata.

Autorul spune aici că mama, când a văzut că fetiţa neglijează promisiunea făcută, trebuia să-i spună: „Văd că ai uitat de cutia ta astăzi. Asta înseamnă că nu doreşti să-ţi iei mâncarea în cutie. Preferi să ţi-o pun într-o pungă şi să-ţi dau bănuţi să-ţi cumperi lapte?". Aceasta ar fi pus capăt luptei pentru supremaţie.

Era ceva foarte simplu, aşa cum toate lucrurile sunt simple. Cele mai grele - permiteţi-mi să spun, nu numai teoretic, ci şi din puţina experienţă pe care o am -, cele mai complicate şi mai încurcate lucruri, pentru care cred că nu există soluţie, sunt lucrurile simple. Este nevoie ca omul să se aşeze simplu în faţa lor, să le gândească simplu şi să afle cea mai simplă soluţie posibilă.

Aceasta, însă, impune necesitatea de a se întâmpla ceva înlăuntrul fiecăruia, impune o schimbare, o reînnoire, o transformare a omului, aşa cum spunem din punct de vedere creştinesc. Este lucrul pe care pun atâta accent Sfânta Scriptură şi Părinţii, care au trăit acestea. Să se ajungă la ceea ce ei numesc smerenie şi libertate lăuntrică. Dacă acestea nu există, toate celelalte încep să se blocheze, să se încurce, să se îngreuieze şi să nu mai existe soluţie pentru ele.

7. 3.1971

Arhim.Simeon Kraiopoulos

Parinti si copii Vol.2, Editura Bizantina

Cumpara cartea "Parinti si copii Vol.2"