Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

proză românească  un om din Bârlad, declarat decedat în acte, s-a prezentat în carne şi oase în faţa instanţei, la Tribunalul din Vaslui, cerând să-i fie recunoscută şi redată identitatea, dar judecătorii i-au respins cererea şi omul, viu fiind, oficial a rămas tot mort. Oricât de absurdă ar părea povestea, ea este în chip precis exactă şi face parte din realitatea românească, ţara lui Caragiale, Ionesco şi Urmuz, un meleag atât de acomodat cu enormităţile, cu aberaţiile şi cu gândirea pe dos. Dacă e să amănunţim puţin povestea, trebuie să spunem că bârlădeanul pe nume Constantin Reliu, azi în vârstă de 63 de ani, a plecat, în anii 1990, în Turcia, la muncă. A lucrat acolo ca bucătar, iar în ţară n-a mai venit din anul 1999 şi nici n-a mai ţinut legătura cu familia. Soţia, voind să-şi refacă viaţa, alături de un bărbat din Italia se zice, a cerut în anul 2013, să-i fie declarat decesul. Ceea ce Judecătoria Bârlad a şi decis în anul 2016. Acum, descoperit în Turcia de autorităţile de acolo cu documente de identitate expirate, bârlădeanul nostru s-a înapoiat în ţară, să-şi pună în regulă actele personale. Necazurile lui au început de la graniţă, unde poliţiştii de frontieră l-au anchetat, cu neîncredere, insistent, vreo şase ceasuri, voind să se convingă că acel ce stă viu în faţa lor e totuna cu cel ce figurează mort în scripte. Şi nebunia a continuat: omul nu are cu ce să se întreţină, întrucât, fiind oficial declarat mort, nu poate să muncească. Apoi: s-a dus la primărie să plătească taxa pentru acţiune în instanţă, şi iar n-a reuşit, fiind mort în acte. În fine, totul a culminat cu procesul de la tribunalul Vaslui, deja amintit, unde judecătorii i-au respins cererea ca inadmisibilă, din motive procedurale: trecuse prea mult timp de la pronunţarea sentinţei care-i oficializase moartea, aproape 2 ani, şi apelul său n-a mai putut fi luat în considerare, fiind tardiv, potrivit legii. E ceva de adăugat la păţania asta? Nimic. Proză românească!  o ştire ca un tester perfect  Am citit o ştire care adună în ea tot adevărul despre o ţară, ca un tester perfect, ca un detector de minciuni imposibil de înşelat. O ştire despre exodul românilor care a atins un nivel îngrijorător şi pare de neoprit:ţara noastră este pe locul doi în lume la capitolul migraţie; întrecută doar de Siria. Dar situaţiile nu se compară: cum ştim, ţara din Orientul Apropiat este lovită de un război civil devastator; aşadar, părăsirea ei de către propria populaţie e justificată. Pe când România este un stat european, face parte din Uniunea Europeană şi nu trece nici printr-o conflagraţie, nici printr-un cataclism natural (afară doar de, eventual, o luptă internă, surdă, nebunească, a ei împotriva ei!). Iar informaţia aceasta provine nu din cine ştie ce surse dubioase, ce pot fi suspectate că vor să ne denigreze, ci din surse demne de încredere: cel mai recent raport al Organizaţiei Naţiunilor Unite ne oferă datele respective. Dacă pierderea de populaţie va continua în acelaşi ritm (7,3% pe an/ actualmente, după cifre oficiale, 3,4 milioane de români sunt plecaţi la muncă ori sunt stabiliţi definitiv, cu familia, în altă ţară), România riscă să se depopuleze până la a nu mai avea forţa de muncă necesară pentru a funcţiona. E o situaţie dezastruoasă, care provoacă o mare nelinişte oricărui ins de bună-credinţă. Nimic nu e mai trist decât ca oamenii să fugă din ţara lor mâncând pământul, pe timp de pace şi de regim democratic. Acest fapt măsoară şi subliniază eşecul absolut al guvernărilor succesive, care n-au fost capabile să creeze un stat funcţional şi să asigure cetăţenilor săi o viaţă decentă. Eşecul absolut, repetăm, e cuprins în simpla şi seaca statistică: România nu e întrecută la capitolul migraţie decât de Siria lovită de război! Iar eşecul acesta conţine în el toate celelalte eşecuri, sectoriale, să le spunem aşa: eşecul de a construi autostrăzi şi căi ferate, eşecul de a avea servicii medicale de calitate, eşecul de a avea o şcoală performantă, iar nu una care scoate doctori de mucava şi din ce în ce mai numeroşi analfabeţi funcţionali. Şi celelalte, şi celelalte.  efectul de ecou: revista Neuma, nr. 3-4  Am ales pentru rubrica Efectul de ecou din acest număr editorialul intitulat Măcar scriitor, pe care Andrea H. Hedeş îl semnează în numărul 3-4 al revistei Neuma. Reproducem câteva fragmente din articolul său având ca subiect talentul scriitoricesc, cel care, în ultima vreme, deşi constituie elementul principal în scrierea literară, este din ce în ce mai vădit dat la o parte, ca şi când n-ar fi nevoie de el în reţeta unei cărţi: „Nu ştiu dacă librăria este un forum al cărţilor, dar cred că este opusul paradisului borgesian. Poate un purgatoriu al cărţilor, proba timpului fiind singura în stare să răstoarne o carte în paradisul bibliotecă sau în hăul uitării. Şi ce cântăreşte cu atâta atenţie, el, timpul, poate cu ochii legaţi, ce pune el în delicata-i balanţă astfel încât o carte să câştige un loc în amintire sau uitare? Arta cu care cartea a fost scrisă, talentul creatorului ei, scriitorul. Librăriile, lansările de carte, târgurile de carte arată că în literatură, poate mai mult (sau mai vizibil) decât altundeva sunt mulţi veniţi şi puţini chemaţi. De ce mulţi veniţi?, pentru că oamenii fug de uitare, pentru că speră să lase în urmă ceva, o casă, un pom, un copil. De ce nu şi o carte? De ce puţini chemaţi? Pentru că sunt puţini aleşi (clopotul lui Gauss reverberează şi aici). Iar dintre cei puţini, şi mai puţini sunt cei care au curajul, puterea de a merge până la capăt./ Talentul e stea în frunte şi stigmat în acelaşi timp: «Un om oarecare, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, iar altuia unul, fiecăruia după puterea lui. (...) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.»/ Talentul diferenţiază, scoate din rând. Contrar opiniei generale, nu e întotdeauna ceva de dorit. Pe urmă el presupune muncă. Foarte multă. Am mai spus, munca unui sportiv de performanţă e vizibilă, roadele se văd mai repede deşi nu se obţin mai uşor. Există căi spre excelenţă aflate mai la vedere, în prim plan, ele permit un public, iar publicul presupune empatie, comunicare, feed-back. Există şi căile interioare, puţin vizibile, cum e cea a scriitorului. Aş asemăna-o, păstrând proporţiile, celei de iconar. Pentru a te apropia de obiectul muncii e nevoie de intensă şi profundă pregătire interioară, intimă, iar munca în sine este şi ea solitară. E o cale ce pretinde o mare tărie de caracter, un mare act de voinţă. În anii de început, la modul ideal, părintele, dascălul, detectează, încurajează şi susţin talentul, asumându-şi rolul de tutore. Înaintând, apar şi primele forme de recunoaştere a talentului: premii, diplome, publicări. O etapă delicată în care omul se poate plafona ori poate fi copleşit amânând, uneori pentru totdeauna, adevărata intrare în scenă, poate prefera înălţarea pe soclu înainte de a ajunge la destinaţie.(…) Rolul dascălului, al antrenorului, al criticului, al magistrului este acela de a depista, căci, să nu uităm, Duhul suflă unde vrea, încuraja, de a îndruma talentul. Descoperirea lui în stadiul incipient e urmată, nu de puţine ori, de risc şi dezamăgire. Talentul, acest dar inefabil, nu este niciodată de ajuns. Dacă nu este dublat de perseverenţa de a atinge Everestul, de a purta acea luptă de eliberare din carcera diferitelor forme de constrângere, aşa cum neo arată Sclavii lui Michelangelo, talentul rămâne talantul îngropat, ascuns, care nu a folosit la nimic. Nepreţuit şi inefabil, nu poate fi tranzacţionat, schimbat, lăsat moştenire aşa cum nu poate fi nici mimat, din fericire... E responsabilitatea posesorului său. Literatura, spre deosebire de alte arte, este o mamă mai blândă, permiţând intrarea în lumea sa indiferent de vârstă şi de pregătire profesională, iar asta se interpretează uneori drept indulgenţă de către aspiranţi la statutul de scriitor, fericiţi care au bifat în agenda personală casa, pensia, copiii aranjaţi şi nepoţii care au terminat clasa întâi. Talentul este un foc ce consumă din interior fiinţa ce-l găzduieşte. Singura modalitate de convieţuire e eliberarea acestuia în creaţia artistică.“ De precizat: textul semnat de Andrea H. Hedeş deschide un număr dublu foarte bun al acestei publicaţii literare recent înfiinţate la Cluj-Napoca.