de Silvia IliescuCenzura, folosită de altfel în toate regimurile totalitare, a avut ca scop impunerea „doctrinei clasei muncitoare” prin informaţii controlate până la detaliu. Începând din 1944, timp de cinci ani cenzura s-a exercitat prin intermediul câtorva instituṭii: Comisia Aliată de Control (dominată de sovietici), Ministerul Propagandei Naṭionale şi Cenzura Centrală Militară. Din 1949 până în 1977 a existat Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor, iar după desfiinṭarea acestei instituṭii a cenzurii autorităṭile comuniste au pretins că au renunṭat la a controla informaṭiile. În fapt, Secţia de Presă a CC al PCR a preluat această responsabilitate. O supraveghere extrem de riguroasă se făcea de la vârful Partidului Comunist Român şi de Nicolae Ceauşescu în mod direct, iar cenzorii răspândiṭi prin instituṭii erau uneltele. Iată câteva dintre mărturiile unor ziarişti şi scriitori care vorbesc despre manifestările adesea hilare, ridicole sau groteşti ale cenzurii în epoca stalinistă şi ceauşistă.
Elena Gugian, reporter la revista Femeia Muncitoare (1946-1948)
http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/02/femeia-muncitoare-22... 224w" sizes="(max-width: 299px) 100vw, 299px" />„Ceea ce scriam noi trebuia să ducem la cenzură… aia era altă mâncare de peşte! Exista serviciul de cenzură, că nu puteam să publicăm orice. […] [După punerea articolelor în pagină] se trăgea de probă un număr, ca la orice publicaţie unde urmează să se facă corecturile. Se mai schimba… nu ştiu care articol îl mutăm la altă pagină, la mijloc punem un fotomontaj. Şi când în fine lua o oarecare înfăţişare, cu acest număr de probă trebuia să ne ducem la cenzură, […] secretarul de redacţie avea această sarcină. Trebuia să se prezinte la viză şi venea cu o ştampilă mare, acolo, pe care scria <vizat> şi abia apoi aveam voie să mergem la tipografie şi să-i dăm drumul. Din câte îmi amintesc eu, o singură dată a fost o obiecţie [la un articol de-al meu]. Am vrut noi să facem un grupaj despre Roza Luxemburg şi despre Karl Lipnecht şi ni s-a atras atenţia de la cenzură că n-ar trebui să-l omitem pe Lenin. Şi atunci, la iuţeală, am scris eu despre Lenin şi aşa a apărut un cartuş mai consistent cu <cei trei L>.”
[interviu de Octavian Silivestru, 2000]
Henri Dona, ziarist la România Liberă (1945-1952), angajat la Radiodifuziune în 1952
http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/02/romania-libera-150x1... 150w" sizes="(max-width: 235px) 100vw, 235px" />„S-a întâmplat înainte de venirea mea la Radio, eram încă la România Liberă. […] Seara târziu vine o ştire pe Rador că a murit primul ministru al Suediei, dacă nu mă înşel era Tage Erlander, dar nu sunt foarte sigur… Şi cum a murit? Erau ştiri Reuters că seara, pe la 7-8, terminându-şi treaba pe la Consiliul de Miniştri, să zicem aşa, a plecat spre casă, adică s-a urcat în tramvai – şi el stătea undeva spre marginea Stockholm-ului – şi când a ajuns la capăt ultimii au coborât, vatmanul a văzut că un bătrân stă aşa şi moţăie. Îl scutură: <Hai, nene, coboară, că e capăt de linie!> şi la un moment dat vatmanul a văzut că era mort. I-au scos actele şi au văzut că era [fostul] primul-ministru suedez. Deci, plecase de la… şi a avut un atac de cord. Chestia ni s-a părut interesantă şi, mă rog, am dat-o. Seara târziu, cred că era după 12.30, am primit un telefon de la partid: <Scoateţi toată ştirea asta cu… O să anunţăm mâine că a murit, nu cumva să apară toată relatarea!> Adică, era deja – nu era cenzura ideologică, era cenzura nomenclaturistă, adică să apere… cum adică, un prim-ministru să meargă cu tramvaiul, fără bodyguarzi, fără însoţitori…? Moare, aşa, în tramvai?!
Apoi, primeam noi diferite… [dispoziṭii], trebuia să semnăm de luare de cunoştinţă. Vine una într-o zi, că este interzis a se preciza locul şi amplasamentul uzinelor petrochimice. Ce face bunul Dumnezeu? Peste vreo lună de zile vine tot o ştire pe Reuters, cu un mare incendiu şi explozie în Anglia, uzina petrochimică nu ştiu care… situată pe şoseaua dintre Liverpool şi Birmingham, la circa 40 km de Liverpool, a explodat, a luat foc, pagube foarte mari. Cum era pe de altă parte o indicaţie că tot ce-s chestii proaste despre Occident să se publice – cutremure, inundaţii, explozii – erau toate <binevenite>, dar nu pentru asta [am dat-o, chiar] ni s-a părut interesantă. Cenzura a zis: <Opreşte!> Colegul care era de serviciu dă telefon: <Dar de ce, ce-are ştirea asta?!> <Dom’le, dumneavoastă aţi semnat că nu e voie de dat amplasamentul uzinelor petochimice? În nota de la partid scrie că…> <Dom’le, asta e o uzină din Anglia!> […]
Am dat aceste două exemple… nu încep să povestesc toate câte au fost! Era o luptă continuă care contribuia oarecum şi la ascuţirea capacităţii noastre de a trece pe lângă, de a eluda anumite chestii… plus, bazându-ne pe ignoranţa celor care erau şi de la cenzură şi de la partid. Mulţi erau fără cultură şi atunci mai puteai strecura unele lucruri pe care nu le observau ei.”
[interviu de Mariana Conovici, 1996]
Titu Georgescu, istoric, profesor; despre studiile publicate în revistele de istorie din anii ’40-’50
http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/02/magazin-istoric-204x... 204w, http://www.rador.ro/wp-content/uploads/2018/02/magazin-istoric-285x... 285w" sizes="(max-width: 276px) 100vw, 276px" />„[În mică măsură], puṭin, privind istoria antichităţii, a putut să intervină securea cenzurii. Am avut şi nişte istorici foarte inteligenţi, nişte somităţi, care au oprit amestecul cenzurii, arătând că nu are nimic de-a face Antichitatea cu problema socialismului. Constantin Daicoviciu, de pildă, era un titan! Un cozeur în discuţii cu cei mai mari activişti – ştia şi cum să-i abordeze! – şi care a dobândit o relativă, aş zice, relativă independenţă. […] Fiindcă în faza aceasta despre care vă vorbesc eu, până prin 1960, domina proletcultismul în rândurile activiştilor centrali şi care aveau imixtiuni şi pe tărâmul istoriei. [Nu era o reinterpretare a istoriei], pentru Antichitate, nu, socot eu. Perioada de sfârşit a antichităţii însă începe să cunoască amestecuri din ce în ce mai evidente şi realmente alte reinterpretări. Venirea slavilor… Venirea slavilor era tradusă pentru noi, studenţii, în anii aceia, cu prezenţa de pildă în formarea poporului român, deci în etnia românească. [Spuneau că] în limba română 2/5 din vocabularul limbii române este slav. Încercarea de a crea în conştiinţa tineretului universitar – şi a tineretului în genere – această mentalitate, până la convingere, pe care s-o susţinem noi pe mai departe, când urma să fim maturi, că suntem într-un fel o parte a lumii slave nu a avut succes.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1997]
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius