Este la îndemâna oricui sa observe ca România se reformeaza cu pasi uriasi. Nici inundatiile, nici seceta nu par sa domoleasca acest elan. Si nici criticile de la Bruxelles – nu putine si nu prea elegante –, caci, mai nou, lumina de acolo vine. În ce ar consta acesti hotarâti si hotarâtori primi pasi? Înainte de orice se renunta treptat dar sigur la carte, caci s-a vazut, nu îti trebuie sa ai cine stie ce studii ca sa fii asteptat la iesirea din închisoare cu doi armasari pur-sânge si, drumul spre casa sa-ti fie deschis de niste Mercedesuri de ultima generatie. Nu stii cine este Darwin sau la ce se foloseste conopida? Apelezi la goagal! Si nici acesta nu este necesar daca ai suficiente ghiuluri si nasi cu situatie! Te descurca faima lor în orice împrejurare te-ai gasi, caci românul, în general, si justitia, în special, simt întotdeauna cum bate vântul.
Dacii, stramosii nostri – nu masinile cu acelasi nume – nu îsi pierdeau vremea cu scrisul si, s-a vazut, chiar si astazi ne mândrim cu ei întrucât le-au consemnat altii faptele de arme si obiceiurile. Cele aproape 80 de cuvinte pe care ni le-au lasat mostenire sunt suficiente pentru a contura un univers spiritual si casnic. Iar apoi, important este ca altii sa fie instruiti pentru a ne suplini aceasta marunta lipsa. Nu avem informatii prea sigure despre ce vom fi facut în celebra mie de ani, important este ca am rezistat fara scoli, fara contaminari, fara cultura care te poate abate de la deprinderile tale. Si, pentru ca istoria se repeta, am sentimentul ca ne pregatim pentru o alta mie de ani de anonimat. Fiindca toate câte se întâmpla acum ne îndeamna sa ne gândim la asta. Deocamdata dispar cu viteza scoli, iar pentru cele ce mai ramân, se pregateste, dupa cum s-a putut vedea, o generatie de profesori pentru care doi a devenit o nota de neatins. Dar si sanatatea tinde sa fie la acelasi nivel. Traieste cine are zile. Bolnavii merg la spitalele aflate într-un neabatut proces de închidere, cu medicamente de acasa si, nu peste mult, vor trebui sa-si faca rost si de medici. De cei ce au mai ramas nefugariti în strainatate de tunami-ul modernizarii românesti, adica de frenezia reducerilor, a taierilor din salarii, a impozitarilor si a restructurarilor. De altfel, de aproape doi ani, numai asta se face. Mai ramân de partea omului bolnav babele si diversele moaste, dar mai ales bunavointa Celui de Sus. În sfârsit, a sosit momentul ca si aversiunea fata de cultura sa aiba o acoperire legala. Prostii, fie ei de stânga sau de dreapta, comunisti sau anticomunisti, ceremoniosi, solemni, veseli sau pretiosi, bonomi ori îngâmfati, desi par atât de diferiti, când vine vorba de cultura fac tot ce le sta în putinta sa o „reformeze“, adica sa o interzica sau macar sa o minimalizeze. De fapt, dictatorii prosti îsi încep sau îsi sfârsesc apoteotic carierele arzând carti si, fireste, scriind ei însisi altele, ca apoi sa le impuna drept modele unice de gândire: numeroasele serii de „opere“sau de cuvântari alese, cartile rosii sau cele verzi sunt exemple binecunoscute. Dictatorii smecheri sunt, dupa cum se vede, cei mai eficienti: se straduiesc sa faca în asa fel încât orice manifestare spirituala sa devina imposibila. Prin Balcani, la moda este bagatelizarea. Echipa de „gânditori“ evalueaza – evident, de ochii lumii – costurile culturii într-o tara pe care o jefuiesc cu nerusinare, dar scapa întotdeauna din vedere pretul prostiei lor, pretul absentei culturii, catastrofele produse de prostie. Ce mai conteaza cartea, când ei au ajuns unde sunt fara carte, fara cultura, având – evident, contra-cost! – câte diplome si-au dorit. Conducatorii de astazi nu procedeaza ca niste oameni care îsi cunosc fisa postului, având adica responsabilitatea unei tari, destinele unui popor, ci se poarta ca niste fiinte frustrate, lezate, incapabile sa admita ca sunt si oameni care gândesc altfel, care nu-i iubesc. Si pentru ca nu au nici o idee în masura sa foloseasca celorlalti, se mentin pe val, provocând mereu conflicte, tinând tara într-o permanenta asteptare, în contextul în care stiu ca, sub ei, lasitatea, libidinosenia si lichelismul sunt înfloritoare.
„Adevarul trist al tiraniei, observa John Gray, este o viata petrecuta în asteptare“. Institutiile nu exista pentru a servi statul, ci pe El, Seful, sau pe câtiva dintre ai lui. Iar acestia, în general, nu sunt selectati dupa valoare, ci dupa loialitate. La noi, cea mai noua exprimare juridica a prostiei agresive are si un nume: Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 63! Adica iarasi reorganizari, comasari, redimensionari, fuzionari, reduceri de personal etc. Spun iarasi pentru ca ideea nu e noua, ea a fost pusa în practica la începutul anilor ‘80. Din pacate, ceea ce pare sa fie caracteristica democratilor de azi este totala lipsa de imaginatie: imita în toate pe înaintasii lor comunisti fara sa mediteze la consecintele faptelor acestora. Poate ca la intrarea în politica s-ar impune nu numai un profil psihiatric, ci si un examen din lecturile obligatorii din clasa a noua de liceu. Altfel, mi se pare înspaimântator faptul ca periodic trebuie sa explici rostul culturii, importanta ei, faptul ca existam numai prin ceea ce producem spiritual, ca adevaratii creatori nu apar prin hotarâre de guvern ori prin vointa electoratului, ci dupa legi nestiute. Ba mai mult, un nume de rezonanta apara o tara mai bine decât o armata. Într-o lume grabita, obsedata de nou, veacul nu-i asteapta nici pe prosti si nici pe lenesi. Iar noi, astazi, suntem precum soldatii japonezi uitati într-o insula. Traim izolati si ignorati pentru ca ne-am batut joc de mâna întinsa de istorie. Cine ne mai stie? Exista vreun domeniu în care sa contam cât de cât? De doua decenii nu facem decât sa coborâm spre cele mai jalnice momente ale istoriei noastre. Asasinatul din ziua de Craciun (justitia mimata mai grosolan decât ne-am fi putut imagina) si-a pus amprenta pe deceniile ce i-au urmat; minciuna, cacealmaua, ura si ipocrizia au devenit componente obligatorii ale aerului infect pe care am fost obligati sa-l respiram. Cât despre lumea culturala, ea culege, din pacate, exact ceea ce a semanat. Cu alte cuvinte, a pierdut demult pasul cu realitatea. S-a batut, în primii ani mai ales, în carnete de partid, în biografii falsificate, în inexistente acte de eroism în lupta cu comunismul si securitatea. S-au întrecut în a slugari pe la casele noilor sositi pe scena politica. Nu mai erau scriitori, pictori, muzicieni, sa zicem, ci monarhisti, liberali, taranisti sau ce vor mai fi fost. Apoi s-au luptat cu trecutul, cu istoria, cu marile nume ale culturii românesti curatând locul pentru idiotii care astazi se manifesta în toata stupiditatea lor. Nu au venit cu vreo idee, nu au prevenit niciodata raul, nu au facut nici un gest pentru a-i initia în întelegerea culturii pe cei în slujba carora s-au decis sa se puna, ci au aprobat în scris ori prin tacere toate nebuniile puterii, iar unii dintre ei scâncesc abia dupa ce raul a ajuns si în ograda lor.Acum pare sa devina la moda: „Sa nu ne ia si ceea ce a mai ramas!“ Exact ca pe vremea Raposatului: „Sa nu ne ia Fondul literar!“. Din pacate, si astazi se utilizeaza cliseele încetatenite de niste pigmei spirituali pe care indiferenta generala, frica, lasitatea si lichelismul i-au impus ca autoritati într-un spatiu în care libertatea si demnitatea ar trebui sa fie depline. Deocamdata, vazând ce se petrece în jur, traind zapaceala si umilinta provocate de un grup de incompetenti care-si spun „guvern“, ma gândesc deseori cum ar arata România modernizata de catre acestia si, vorba cronicarului, „se sparie gândul“. Într-o conferinta din 1945, tinuta la Biblioteca Congresului, Thomas Mann spunea: „Un popor care nu este launtric liber si raspunzator fata de sine însusi, nu-si merita libertatea exterioara…“. Dar la noi cine sa-l învete dureroasa lectie a libertatii? Cei ce ar trebui sa-i fie profesori de libertate se întrec în a sustine si justifica tot ce aduce a dictatura. Sau lupta cu umbrele din care provin
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius