Lumea, revelatie a Cuvantului

[altmariustotal ortodox]

.

Lumea, revelatie a Cuvantului

Creatie si revelatie

Lumea nu este expresia unui impunator exercitiu al puterii lui Dumnezeu, la capatul caruia sa rezulte un simplu context - sau decor - pentru aventura de natura etica a omului. La originea creatiei se afla vointa iubitoare si proiectul creator al Sfintei Treimi, nu un act discretionar al atotputerniciei divine, fapt pentru care chiar lumea are sens, iar omul, la randul sau, o destinatie inextricabil impletita cu implinirea acestui sens. Numai existenta unui vesnic dialog al iubirii intre cele trei persoane dumnezeiesti face posibila hotararea divina de aducere a lumii la fiinta, pe de o parte, si de revelare catre lume, pe de alta, pentru ca lumea sa devina un partener la dialogul iubirii, la comuniunea bucuriei in vesnicia Imparatiei.

Manifestare catre lume a dialogului trinitar, revelatia incepe cu hotararea lui Dumnezeu de a crea lumea (cf. Ioan 1:1), planul creatiei cunoscand o prima realizare in Mintea Tatalui, mai inainte de existenta fizica a universului. Crearea din nimic a lumii prin Ratiunea/Cuvantul lui Dumnezeu si in Intelepciunea lui Dumnezeu - asadar, prin Fiul si in Duhul (cf. Psalmul 32:6) - coincide cu imprimarea in cosmos a unei infrastructuri de ordin rational si spiritual, cu plasticizarea ori concretizarea acestui plan si, mai departe, cu revelarea intentiei divine privind universul, asadar, sensul acestuia. Universul nu a fost doar adus la existenta, prin urmare, ci si impregnat cu informatie, ratiune si frumusete (frumusetea este grea de mesaj, expresie a rationalitatii), spre a celebra "tainele Fiului" inscrise in toate fapturile. Astfel, pentru ca toate au fost create prin Logos (cf. Ioan 1:3,10; Coloseni 1:15-18), orice act creator este si revelator: Dumnezeu face spunand si spune facand.

Intelegerea universului ca revelatie a lui Dumnezeu presupune recunoasterea functiei iconice sau epifanice a creatiei. Asemenea stelei care i-a condus pe magi catre Soarele dreptatii (cf. Matei 2:1-2sq), toate fapturile vorbesc despre trasaturile si prezenta lui Dumnezeu (cf. Romani 1:19-20) si prin toate vorbeste Dumnezeu, pentru ca in toatesunt imprimate ratiunile imuabile sau gandurile Cuvantului lui Dumnezeu (prin care insusi Logosul "misca" lumea). Citind cartea cosmosului, sfantul Atanasie observa ca lumea "il arata si il proclama pe Stapanul si Facatorul sau, prin ordinea si armonia ei, ca prin niste litere". Purtand, la diverse niveluri de organizare, amprenta aceleiasi informatii, fapturile sunt cuvinte ale Cuvantului si fraze ce deslusesc sintactic gandirea divina. Mai mult, toate partile si zonele creatiei (chiar si fiintele pe care, din obisnuinte cartesiene, le numim irationale), chemate la comuniunea cu Dumnezeu prin chiar principiile lor constitutive, logoi, savarsesc o complexa liturghie cosmica, intrunite intr-o grandioasa polifonie - potrivit Psalmului 148 -, orchestrata de Logosul insusi.

Reprezentand o venerabila traditie mistica, Clement Alexandrinul descrie cantecul Logosului, care "a impodobit melodios universul, facand simfonie din dezordinea stihiilor naturii, pentru ca intreaga lume sa ajunga prin el simfonie. [...] Intr-adevar, acest cantec curat, temelia universului si armonia tuturor fiintelor, intinzandu-se din centrul universului la margini si de la marginile sale la centru, a pus armonie in intregul univers [...]. [...] Cuvantul lui Dumnezeu, [...] armonizand prin Sfantul Duh universul si microcosmosul, adica pe om, sufletul si trupul lui, ii canta lui Dumnezeu prin instrumentul polifonic al naturii si, alaturi de el, canta prin acest instrument muzical [care este] omul".

Universul se descopera asadar ca o partitura muzicala, sau carte, in care putem descifra intentiile Creatorului privind lumea si pe noi. Nu intamplator, sfantul Vasile cel Mare numeste lumea "scoala si loc de invatatura" pentru om. Pentru Biserica lui Hristos, lumea este intr-adevar o scoala in care - in masura in care progresam contemplativ - invatam despre Dumnezeu si destinatia noastra divina, liturghia fiind spatiul in care descifram aceasta latura a lumii; s-ar spune, de altfel, ca liturghia este o scoala in care invatam sa percepem lumea ca scoala. Un raport similar se desfasoara, dinamic, intre Scriptura si creatie, in lumina intruparii Logosului.

Astfel, urmand traditia alexandrina, mai precis linia sfantului Atanasie (cf. supra n. 5), sfantul Maxim numeste lumea Scriptura si Scriptura lume. Biblia (cuvant al lui Dumnezeu rostit in istoria omului) confirma sensul lumii (cuvant al lui Dumnezeu rostit in istoria creatiei), descoperind prin aceasta natura scripturala a creatiei. La fel, intruparea Logosului restituie, odata cu sensul lumii, natura existentiala a mesajului ultim al Scripturii.

Contempland creatia in aspectul sau de cuvant intrupat al lui Dumnezeu, sau rationalitate plasticizata (potrivit parintelui Staniloae), sesizand in toate randuiala divina, omul se poate cunoaste mai bine pe sine (cf. Facerea 2:19-20), deprinde intelepciune si, deopotriva, invata limbajul cel mai adecvat dialogului dintre creatie si Creator: doxologia. In doxologie se implineste cea mai potrivita forma a proximitatii creatiei fata de Dumnezeu. Scriptura (mai precis, Psalmul 18:1-4) descrie continutul acestui discurs intrupat in fapturi:

"Cerurile spun slava lui Dumnezeu si taria vesteste creatia mainilor lui. Ziua spune zilei cuvant si noaptea anunta noptii cunoastere. Nu sunt nici graiuri, nici cuvinte ale caror voci sa nu se auda. In tot pamantul a iesit vestirea lor si pana la marginile lumii cuvintele lor".

Intr-adevar, creatia se afla continuu in stare doxologica, conditie careia Biserica i se asociaza atunci cand, adunata in rugaciune, cere, prin gura preotului: "primeste doxologia noastra, cata ne sta in putere, impreuna cu cea a tuturor fapturilor tale" (a unsprezecea rugaciune a utreniei). Scoala lumii ne invata sa citim in toate lucrurile semnele intentiilor divine si sa ne inchinam cu reverenta Prezentei manifestate in toate, prin toate si dincolo de toate.

Fiind vorba de o carte si de o scoala, lumea insasi, corect interpretata, reprezinta un antidot pentru angoasele si disperarea singuratatii de care s-a inconjurat omul modern, cand (ignorand relatia ei cu Dumnezeu si infrastructura sa rationala) a declarat lumea res extensa, un infinit omogen, fara centru si sens. Daca, atata vreme cat este interpretata fara relatie cu Creatorul, lumea ramane dezolanta in circularitatea ritmurilor sale si nesemnificativa existential, atunci cand e perceputa in lumina rationalitatii sale interne si privita in aspectul comuniunii sale cu Dumnezeu, ea devine, precum o carte, punte catre Autorul sau, dezvaluindu-si functia mediatoare.

In alta ordine, fiind vorba de o sintaxa cosmica, expresie incorporata a Cuvantului, nu se mai poate presupune ca rolul creatiei este de a-l coplesi pe om cu frumusetea si potentialul sau economic, determinandu-l fie sa atribuie lumii calitati divine, fie sa uite de Creator, supravalorizand importanta lucrurilor trecatoare. Sensul creatiei este de a trimite mereu spre Dumnezeu, care s-a descoperit constiintei umane prin aducerea ei la fiinta, asa cum orice carte vorbeste in realitate despre sensibilitatile scriitorului. Sfantul Ioan Gura de Aur confirma implicit acest aspect. Cand omenirea a devenit tot mai insensibila fata de scriptura implicita care este creatia, insusi Creatorul a initiat procesul istoric ce a condus la formarea Bibliei, reamintind poporului sau rostul sintaxei lumii:

"Dumnezeu a trimis scrisorile, iar Moise le-a transmis. Ce spun scrisorile? La inceput, a facut Dumnezeu cerul si pamantul".

La randul sau, si in privinta apropierii nelegitime de lume ca si cand e ultima realitate, sfantul Grigorie Teologul precizeaza care este adevaratul rost al cartii creatiei, observand: "Buna randuiala a celor vazute ne ajuta sa-l cunoastem pe Dumnezeu si sa ne folosim de privire ca de o calauza spre vederea celor mai presus de vedere, dar sa nu ne pagubim de Dumnezeu prin maretia celor vazute".

In vechime, umanitatea s-a lasat coplesita de grandoarea lumii, ajungand sa o divinizeze si - in cazul politeismului - sa-i atribuie calitati de natura personala, absolutizand-o si idolatrizand-o. In timpurile moderne, dezbracand-o de aura divina, omenirea a continuat sa priveasca lumea ca ultima realitate, de aceasta data cautand sa o domine si sa o exploateze economic. Mai mult, animata de o serie de ideologii ateist-nihiliste, stiinta moderna insasi s-a rezumat la explorarea lumii sub specia naturalului, renuntand, odata cu Laplace, la "ipoteza divina"; acest aspect ramane valabil in principiu, chiar daca astazi - prin "intrebarile ultime" pe care le formuleaza - oamenii de stiinta ating uneori sfera sacrului.

Mesaj incifrat in cartea lumii

Cartea creatiei ofera o tripla informatie, despre Dumnezeu, om si lume, informatie reformulata si clarificata in revelatia istorica a Cuvantului, in tema Imparatiei lui Dumnezeu - sau a cerurilor -, promisa omului.

Revelatia cosmologica (prin creatie) il indica pe Dumnezeu ca izvor al vietii, Creator atotputernic, de vreme ce a creat lumea din nimic, atotintelept, pentru ca a ordonat rational lumea si i-a pus un sens, si atottiitor, pentru ca se implica proniator, sustinand creatia in existenta si rationalitate, conducand-o spre implinirea sensului pe care i l-a stabilit. Aceste semne (indicand un Dumnezeu personal) sunt confirmate de Scriptura si interpretate de parintii Bisericii. Astfel, pentru sfantul Maxim, arhitectura complexa a lumii, mai precis aspectul paradoxal de unitate si diversitate al creatiei, oglindeste misterul si mai profund - transcendent oricarei alcatuiri a lumii - al lui Dumnezeu Unime-Treime. Daca lumea cunoaste unitatea in diversitate si diversitatea in unitate este pentru ca Cel ce a adus-o la fiinta este si se descopera paradoxal mintii noastre ca unitate in diversitate.

De notat ca, interpretand creatia din perspectiva modelului trinitar, parintii Bisericii au reusit sa depaseasca dilemele mostenite, odata cu temele cosmologiilor antice, din filosofia greaca, incapabila sa articuleze logic-satisfacator unitatea si diversitatea. Astfel, parintii au devansat cu mai bine de un mileniu si jumatate noua reprezentare stiintifica a universului. Prin devansare inteleg desigur - dincolo de metodele lor foarte diferite - frapanta asemanare a unor reprezentari patristice traditionale cu diverse aplicatii ale logicii matematice la cosmologia contemporana, gen teoria haosului (a dinamicii nonliniare) sau teoria fractalilor, pentru care partea si intregul, ordinea si dezordinea, multiplicitatea si unitatea, libertatea si determinarea, apar ca aspecte ireductibil-intretesute ale aceleiasi realitati.

La intersectia dintre reprezentarile traditionale si noua cunoastere stiintifica, unii teologi contemporani se arata interesati sa dezvolte linia deschisa de parintii Bisericii, dar cu mijloacele disponibile acum. Pentru Jurgen Moltmann, spre exemplu, universul nu este doar creat de Sfanta Treime, ci si impregnat de Treime, desfasurandu-si existenta potrivit unui principiu al interpenetrarii reciproce, reflexie in plan creat a perihorezei (termen introdus de sfantul Maxim: invaluire/imanenta reciproca, coabitare, intrepatrundere) trinitare.

Facand uz de terminologia lui Leibniz, Moltmann refuza perspectiva atomist-individualista asupra universului, creionand portretul unei lumi a interactiei si a comuniunii: "fiecare monada are multe ferestre. De fapt, nu consta decat in fe¬restre. Toate cele insufletite - fiecare in mod specific - traiesc una in alta si cu alta, din alta si pentru alta".

In lumina revelatiei divine, lumea, la randul sau, este creatie: avand un inceput al existentei, ea nu este eterna si nici de esenta divina, desi are o certa vocatie spre invesnicire in comuniune cu Dumnezeu (cf. Apocalipsa 21). De asemenea, universul nu este autonom - caci nu exista de la sine, prin sine si spre sine -, fiind dependent fiintial de cel care l-a adus la existenta si il sustine, spre care aspira pentru desavarsire. Comparand, poate fi sesizata cu usurinta o simetrie - si un evident contrast - intre atotputernicia, intelepciunea si prezenta proniatoare divina, pe de o parte, si creaturalitatea, rationalitatea si dependenta lumii fata de Dumnezeu, pe de alta.

Mai departe, revelatia prin creatie descopera solidaritatea si consubstantialitatea omului cu universul, faptul ca cel dintai este parte a intregului si microcosmos (rezumat al lumii), dar si constiinta a intregului; prin aceasta, omul este si nu este parte a lumii. Omul este capabil, prin contemplatie, sa cuprinda lumea in mintea sa - sa recreeze in cuget "o lume preafrumoasa si duhovni¬ceasca", un model asemanator celui pe care il are in mintea sa Logosul -, urcand spre Dumnezeu prin ratiunile din fapturi. De altfel, observa parintele Staniloae, "numai in om rationalitatea de indefinite virtualitati a naturii capata un sens, un rost, sau ajunge tot mai deplin la implinire".

Avand aceeasi ratiune - teocentrica - a existentei, omul urca spre Dumnezeu prin lume, iar aceasta urca spre Dumnezeu prin om.

Bogatia informationala a cartii lumii contrazice conceptia scolara potrivit careia "revelatia naturala" este insuficienta si, deci, inferioara celei "supranaturale". Afirmatia ca revelatia prin creatie este incompleta indica sechelele unei mentalitati de inspiratie maniheica, potrivit careia lumea este atat de rea in sine si atat de pervertita in urma pacatului, incat nu poate furniza o informatie satisfacatoare despre Dumnezeu. Mai mult, indaratul acestei intelegeri apare limpede tendinta de a subordona naturalul fata de supranatural, ca si cum ar fi doua realitati separate - semn al unei mentalitati dualiste lipsita de aderenta cu doctrina traditionala a creatiei (prin reactie, modernitatea a inversat rolurile, pana la marginalizarea deplina a supranaturalului).

Sfantul Maxim observa ca legea scrisa ("supranaturala") este data in cea cosmica ("naturala"), iar aceasta in cea scrisa. Raportul dintre cele doua cai ale revelatiei divine poate fi mai bine exprimat prin termenii implicit (calea "naturala", a creatiei) si explicit (calea "supranaturala", a istoriei), ca in cazul oricarei carti: calea revelatiei prin creatie este un text ce trebuie descifrat, iar calea revelatiei in istorie reprezinta cheia interpretativa ori spiritul textului.

Propriu-zis, revelatia cosmica se realizeaza in "zilele" sau etapele creatiei, ca plasticizare a planului gandit de Dumnezeu despre lume, fiind reformulata constant prin opera proniatoare, care improspateaza neincetat viata si rationalitatea universului. Aceasta reimprospatare continua se va desavarsi prin transfigurarea eshatologica, cand toate vor fi "cer nou si pamant nou" si cand se va arata deplin forma ultima, sensul creatiei.

Pro si contra revelatiei

Pe urmele teologiei scolastice, luminismul si filosofia deista (de factura dualista) au promovat ideea ca revelatia este imposibila, afirmand - precum si in cazul proniei divine - ca Dumnezeu nu vrea sau ca este incapabil sa se manifeste, ca adevarul revelatdepaseste puterea de intelegere a mintii umane si ca revelatia limiteaza sau chiar distruge libertatea omului. Potrivit acestei logici exclusiviste, daca Dumnezeu se reveleaza, omul nu este liber, iar daca omul e liber, Dumnezeu nu se reveleaza. Evaluat cu instrumentele unui asemenea tip de rationare, Dumnezeu apare fie ca impersonal si neputincios, fie ca monopersonal si egoist. La fel, si dincolo de stridentele agnosticismului radical, omul apare inapt sa primeasca vreun mesaj din partea lui Dumnezeu, fiindu-i accesibila cel mult o cunoastere care opereaza indirect, prin analiza ordinii universului si prin deductii "filosofice" cu privire la Dumnezeu. Mai departe, in ideea ca omul e dotat cu autonomie, orice actiune a lui Dumnezeu este interpretata ca un atentat la libertatea acestuia si la ordinea "naturala". In realitate, sursa opozitiei fata de posibilitatea revelatiei poate fi aflata fie in prejudecata dualista, potrivit careia spiritul si materia, cugetul si spatiul sunt separate, astfel incat intre Dumnezeu si creatie nu exista relatie directa si comunicare, fie in conceptia monista, potrivit careia Dumnezeu si cosmosul sunt doua aspecte ale aceleiasi realitati. Se mai poate observa ca la originea acestor obiectii stau imaginile - paralele reprezentarii eclesiale - unui pseudo-zeu si ale unui pseudo-om, straini unul de celalalt si incapabili de comuniune: dumnezeul filosofilor, lipsit de viata, insa dotat cu toate perfectiunile imaginabile, si omul filosofilor, maret, creator, insa lipsit de viata.

Motivatia acestor contestari nu trebuie cautata in vreo convingere profunda sau dintotdeauna a omului. Aceasta mai ales in conditiile in care chiar omul contemporan, prin structura launtrica a constiintei sale un homo religiosus (s-ar zice: un homo religiosus absconditus insa), ramane insetat dupa realitate si semnificatie, dupa adevar si revelatie. Teoria-cadru dindaratul refuzului fata de revelatie nu poate fi, asadar, alta decat tendinta abandonarii fondului crestin traditional al culturii europene, optiunea pentru conditia profana, decizia asumarii de catre omul modern a unei noi "situari existentiale", secularitatea, viata desacralizata; dualismul constituie doar pretextul filosofic al acestei optiuni. Acesta este motivul pentru care teologia ortodoxa priveste umanismul antropocentric modern nu doar ca solipsism, ci si ca intoarcere la pacatul lui Adam - refuz nu numai fata de Dumnezeu, ci si fata de conditia reala a omului, divinoumanitatea.

Sigur ca la aceste optiuni ideologice si procese mentale a contribuit masiv orientarea stiintei catre lumea de aici, inteleasa a fi singura realitate, pe care a interpretat-o unilateral sub specia empiricului, materialist, reducand-o la ceea ce poate fi analizat exclusiv prin mijloace matematice si tehnice, sau la ceea ce poate fi exploatat si transformat. Mitul pozitivist al stiintei reductioniste a devenit, fara indoiala, opiul care a determinat "insensibilitatea metafizica" a majoritatii contemporanilor nostri. Si, realmente, stiinta moderna, cu tot cortegiul ideologiilor care au parazitat-o (de la pozitivism si scientism la ateism si nihilism), a fost imediat receptata public, de la bun inceput, in pofida previzibilelor sale efecte devastatoare pentru constiinta, lumea valorilor si in special a valorilor etice. Interesant insa ca libera cugetare nu mai pare astazi la fel de receptiva fata de perspectivele deschise de stiintele care opereaza de acum potrivit criteriilor logicii integrative, antinomica si paradoxala (sau chiar apofatica), o logica incomoda - pentru ca relativizeaza certitudinile ratiunii autonome, ridicand problema criteriilor morale. Intr-adevar, stiinta contemporana pare sa fi renuntat la premisa filosofica materialista (spre care a condus dualismul medieval), la atomismul barbar al inceputurilor modernitatii. Atomul este, in ochii fizicienilor de acum, o conventie dincolo de care se ascunde misterul universului microcosmic, in care totul este informatie, relatie si energie, ori energie relationala care poarta si manifesta o informatie. Aceasta descoperire a fost insotita de aparitia unor matematici care sfideaza logica formala, operand cu tertul inclus si cu incertitudinea, facand de asemenea loc temei nivelurilor de realitate si perceptie.

Imaginea consubstantialitatii materiei cu spiritul (lumea este in profunzime nonmateriala!), cum ar spune un filosof de moda veche, elimina prejudecatile de ordin metafizic privind opozitiile dintre Dumnezeu si cosmos, supranatural si natural, deschizand posibilitatea afirmarii universului ca punte a dialogului intre Dumnezeu si om, a interpretarii universului ca revelatie a lui Dumnezeu. De altfel, daca referatul Genezei este eminamente teologic, creatia insasi nu poate fi inteleasa decat ca mesaj al Creatorului catre constiinta umana.

Spre a incheia

Problemele ce confrunta constiinta contemporana si mai ales consecintele actiunilor noastre in lume, nu pot avea o solutie superioara fara o serioasa reevaluare a intelegerii lumii ca revelatie a Cuvantului. Redefinirea obiectelor stiintei si nuantarea metodelor acesteia nu sunt, evident, suficiente, atata vreme cat creatia nu poate fi interpretata ca atare fara Creator. Recuperarea de catre teologia contemporana a temei creatiei ca revelatie se dovedeste a fi, in aceste circumstante, o conditie elementara pentru a contribui la depasirea dilemelor si durerilor timpului nostru. Abia recuperand acest aspect pot fi, mai departe, abordate adevaratele chestiuni care privesc constiinta eclesiala, mai precis ceea ce trebuie facut pentru ca urechea sa fie in stare sa auda, ochiul in stare sa vada, inima in stare sa simta, mintea in stare sa inteleaga, iar mana in stare sa lucreze in consonanta cu realitatea astfel descoperita - spre cladirea unei lumi mai bune.

Preot Dr. Doru Costache