Hanul cu Tei este unul dintre cele mai celebre şi vechi hanuri ale Bucureştiului, cu o faimă comparabilă cu cea a Hanului lui Manuc, şi singurul care şi-a păstrat forma iniţială. Construit între 1833 şi 1835 printr-o asociere între Anastasie Hagi şi Ştefan Popovici, hanul se desfăşoară, în stil balcanic, ca un pasaj dreptunghiular ce uneşte străzile Lipscani şi Blănari. Numele provine de la teii umbroşi ce adăposteau locul pentru negustori şi drumeţi, dar în epocă era cunoscut şi sub denumirea de Hanul de pe Uliţa Mare a Marchitanilor.
Pe fiecare dintre cele două laturi erau dispuse câte 14 prăvălii, aparţinând fiecăruia dintre asociaţi. Numai trotuarul şi camera gardianului erau proprietate comună. Hanul avea două porţi de acces, inscripţionate cu iniţialele proprietarilor „A.P.” şi „S.P.”, pe uliţele Lipscani şi Blănari, conducând către o curte interioară, lată cât să treacă o căruţă. Porţile de fier erau bogat decorate, iar faţada hanului era din sticlă, element arhitectural specific Ţării Româneşti.
Amplasarea în centrul comercial al Bucureştiului a adus beneficii imediate celor doi negustori, făcând din Hanul cu Tei una dintre cele mai importante noduri comerciale. De exemplu atunci când Ştefan Popovici i-a vândut lui Ioan Lambru Polizu două prăvălii, în 1837, acestea au costat fabuloasa sumă de 1.650 de galbeni, ceea ce i-a permis patronului să îşi plătească toate datoriile făcute pentru construirea hanului. Iar profitabilitatea hanului a continuat şi mai târziu. Hilel Manoach care a cumpărat ulterior prăvălii aici, a câştigat atât de mult încât a lăsat, prin testament, o sumă enormă Academiei Române pentru a decerna anual un premiu.
Tot aici, Nicolae Kirilof, negustor de blănuri aduse din Rusia, şi-a înzecit averea după ce a înfiinţat un magazin de manufactură cu toptanul. Alexandru Kirilof, şcolit în Vest, a desfiinţat magazinul primit moştenire de la tată şi a deschis aici o bancă. De-a lungul timpului, mulţi proprietari au trecut pe la Hanul cu Tei, printre care şi argintarul Gheorghe Cuiumgiu şi fiul său, Gheorghe Coemgiopol, care a fost primul care a chemat „meşteri croitori străini pentru croitul hainelor nemţeşti” sau Costache Panaiot, ajuns primar al Capitalei în 1867.
Hanul cu Tei a supravieţuit atât cutremurului din 1838, care a afectat puternic Hanul lui Manuc, cât şi marelui incendiu din 1847 în care a ars un sfert din Bucureşti. Hanul a fost restaurat exemplar de profesorul arhitect Joja, în 1970. Astăzi, păstrând încă ceva din acea atmosferă de bazar turcesc ticsit cu mărfuri din Leipzig, Paris sau Viena, Hanul cu Tei găzduieşte galerii de artă, înşirate, ordonat, în micile prăvălioare, iar în pivniţă a fost deschis un bar.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius