DIALECTICA POEZIEI

[Ionescu Ion]

dialectica poeziei

orice-am face noi poeții nu putem să atingem perfecțiunea
sunetelor armonia lor rimele care ne mângâie urechea
și nu putem reda zâmbetul monalizei în câteva cuvinte
fie ele și metafore ultrasofisticate săpate-n marmură de
carrara noi cârpim zilele cu nevroze postrevoluționare și
binecuvântăm melancolia cu psalmi copiindu-l pe david
urmărim cum trece lumina dintr-o rană în alta și chiar dacă
dormim în gura întunericului și nu ne mai e teamă că picurăm
în hău focul din oasele fluierului lung al păstorului zeiței palas
privim cum pâlpâie astrologia delicată a destinelor un fel de
sămânță în care suntem incrustați ca fluturii în gogoșile
lor de mătase nici urme de amazoane nici urme de nimfe
motorul timpului ne ține prelegeri ateiste cum lumea
curge în marele râu al umanității vocalele și ochii nu mai
contează dialectica poeziei nu constă în frunzele care aiurează
în toamne bezmetice sau în primăveri aiuritoare e un
adogio perpetuum care trece prin sângele nostru
și ne amintește de faimosul… și totul curge… heraclitian
din pântecul stelei s-a născut femeiea strălucitoare și ea
ne luminează tainele nopților de care nu ne putem ascunde
ea este izvorul și mormântul fericirii și nefericirii noastre și versul
datorită ei s-a inventat ca s-o cânte în măreția ei și în decăderea ei
ce ar fi iubirea fără ea ce-ar fi poezia fără ea
un întuneric fără viață plin de reptile târâtoare
îngerii n-ar mai ninge petale peste iluzorii paturi nupțiale
și nu s-ar mai auzi fericirea lui vagner țipând metafizic prin teatrele
de provincie despre frumoasa loreley aprinzând cu ochii ei
albaștri cerul fericirii noastre atât de iluzorie
stoluri migratoare de nori-zice paler-vin și se duc
mai departe nisipul cenușiu culoarea uitării trece peste noi
ca un tăfălug universal urmărindu-ne noapte de noapte obrazul lunii
cu fața răsturnată spre eul din noi lăsând umbra în locul nostru
să contemple peisaje sufletești în flăcări arzând în rugurile
cercurilor dantești ale purgatoriului
poezia n-are dialectică ea se scrie irațional din trăiri
și spasme din vise și amintiri din tăceri și suspine din zâmbete și
lacrimi din imagini trucate pe care ochiul le transformă
în feerie sau dramă după sensibilitatea sufletului
până cădem în goapa cu lei apărându-ne rămășițele
de rugina timpului.