Credinţa, dar și virtute

[Convergențe - Lumina]

Theologica

Pr. Ciprian Florin Apetrei, 27 Noiembrie 2017

Cea dintâi dintre virtuţile teologice este credinţa în Dumnezeu. Ea este primirea şi însuşirea adevărurilor descoperite, în vederea mântuirii noastre, adevăruri ce se găsesc în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie, Biserica păstrându-le şi propovăduindu-le cu sfinţenie.

După mărturia Sfântului Apostol Pavel, „credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Prin credinţă ni se întăreşte nădejdea că fericirea cerească este un adevăr, că toate cele nevăzute, despre care ne vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, sunt adevărate.

Credinţa este un dar al lui Dumnezeu, dar şi o virtute, pentru că o primim, o păstrăm şi o întărim în mod liber, prin străduinţele noastre omeneşti. Ea ne ajută să înţelegem tainele dumnezeieşti ce trec peste puterile fireşti de înţelegere ale minţii noastre, ne schimbă în bine, ne întăreşte şi călăuzeşte în viaţa duhovnicească. Credinţa vie rodeşte fapte bune, care duc la mântuire (Iacov 2, 14-20). La mântuire duce credinţa cea dreaptă, „care păstrează cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos şi învăţătura cea bună” ( 1 Timotei 6, 3).

Credinţa în Dumnezeu ne luminează mintea, ne încălzeşte inima şi ne ajută voinţa, ca să primim ceea ce Dumnezeu a revelat lumii prin cele două izvoare: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Este totodată neîncetată lucrare a harului divin în sufletul omului. Credinţa înseamnă încredințarea absolută în existenţa lui Dumnezeu, care se arată în viaţa noastră prin mărturisire şi împlinire a poruncilor lui Dumnezeu.