Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

http://www.romlit.ro/ochiul_magic_37_17 Șoseaua și castraveții În numărul precedent, scriam despre ideea cu totul curioasă a Primăriei Capitalei de a împărți vouchere pentru achiziționarea de biciclete. Între timp, a venit știrea că ideea li s-a părut edililor atât de bună încât programul va continua. S-a stabilit și rețeaua de magazine agreate, unde voucherele pot fi transformate în biciclete. Am mai aflat și despre o altă inițiativă de același fel, sucită rău, a Primăriei Capitalei, care, dacă informația este adevărată, le-ntrece pe toate în extravaganță: Primăria vrea să-i trimită gratuit pe studenții bucureșteni în vacanță, la mare. Oamenii ne-ar putea reproșa că suntem cârcotași, că strâmbăm din nas la tot pasul, că nimic nu ne convine: „Cum adică, ar putea zice ei, ce e rău în asta, să oferi o mică vacanță unor oameni tineri e chiar un gest de generozitate lăudabil!“ Iar noi răspundem: în aparență, așa stau lucrurile, e bine să li se facă unor tineri un asemenea cadou – un sejur pe cheltuiala Primăriei, la mare. Numai că nu acesta e rolul Primăriei! Rolul Primăriei este să rezolve traficul insuportabil, transportul în comun, sistemul corelat de semaforizare și parcările, alimentarea cu apă, să asigure curățenia pe străzi, să îngrijească spațiile verzi, să construiască poduri, pasaje, linii de metrou, diverse edificii publice, să restaureze clădirile, câte și mai câte, câte și mai câte. Abia după ce ar da de cap acestor uriașe probleme și atâtor altora la fel de presante, Primăria și-ar putea îngădui să risipească banii din taxe, făcând astfel de gesturi excentrice. Până atunci, nu. Cu desăvârșire, nu. Nu acesta este rostul său. Altfel, dăm în curată schizofrenie, deturnare de fonduri, dar și de datorie, de misie. Să ne închipuim o situație similară: o firmă câștigă o licitație pentru construirea unei șosele de importanță vitală și, în loc să se ocupe de asta, firma respectivă abandonează lucrul la drum și începe să cultive și să comercializeze castraveți; chiar dacă obține o recoltă de castraveți foarte gustoși, pe care lumea-i apreciază, firma aceea nu-și face treaba care-i revine, șoseaua, castraveții nu sunt în responsabilitatea sa, nu pentru castraveți a fost chemată. Firma nu poate veni cu justificarea: „E adevărat, n-aveți șosea, dar uitați-vă ce castraveți buni v-am oferit!“ Tot acest mod defectuos al edililor bucureșteni de a gândi și de a acționa (asumându- și sarcini pe care nu le au, dar eludând, în schimb, ceea ce în mod stringent s-ar cădea să întreprindă!) ne îngrijorează și ne face să privim cu scepticism capacitatea aleșilor locali de a soluționa împovărătoarele provocări ale Bucureștiului. Ei ne dau sentimentul că la manșa unui avion complicat au ajuns niște oameni care habar n-au să conducă un aparat de zbor și poate nici măcar o motoretă. Furia și cauza furiei După infracțiunile recente pe care le-a comis (adrese către instituții publice, executori judecă torești, Casa de Pensii, semnate de el în calitate de pretins președinte al Uniunii Scriitorilor, adică falsuri grosolane!), infracțiuni semnalate de noi într-o notă tot în numărul precedent al României literare, iată că același neobosit în rele C. Teodorescu s e e v i d e n ț i a z ă iarăși: într-o scrisoare deschisă publicată pe Facebook și în Cațavencii, dar trimisă totodată și ca reclamație ministrului Culturii, el se înfierbântă până la tulburarea judecății (sic!) împotriva revistei noastre, o acuză de toate defectele și culpele pământului și, cu mânie proletară, i-ar vrea retrasă finanțarea și îi cere desființarea. Tonul, limbajul, nevolnicia argumentației, toate amintesc de Săptămâna și de turnătoriile securistice pe care Vadim Tudor și ceilalți le făceau la CC și la Securitate și care aveau aceeași țintă (redactorii, colaboratorii ROMÂNIEI LITERARE) și aceeași motivație precum scrisorica de astăzi a noului autor de turpitudini. De fapt, care e cauza ascunsă a furiei demolatoare a lui C. Teodorescu, de ce ne atacă el cu atâta înverșunare? După ce ani în șir, în Cațavencii și pe oriunde apucă, el și ai lui aruncă asupra noastră un val nesfârșit de infamii, acum revista noastră și-a îngăduit un demers ce ar trebui să constituie procedura firească a oricărei publicații: o carte semnată de acest autor a fost citită și recenzată de un critic literar, care, asumat, sub semnătură, cu un limbaj civilizat și cu argumente critice, i-a spus adevărul, un adevăr deloc comod, ce-i drept, și anume a făcut demonstrația că respectiva producție literară e lipsită de valoare. Spiritul critic, corecta evaluare critică a cărților ar trebui să se afle în centrul vieții literare, ca principiu sine qua non. În loc de acestea, C. Teodorescu și alții ca el vor să șteargă bunele reguli ale adevărului critic, iar certificatul de validare să fie atribuit fără legătură cu valoarea literară în sine, pe bază de apartenență la grupul agreat. Carțile nu au vacanță Deși e vară, sezonul vacanțelor, cărțile nu au vacanță. Apar, mereu și mereu, cărți noi, care-și cer dreptul la lectură și, desigur, la o receptare critică atentă. Dintre noutățile editoriale sosite la redacție notăm aici, într-o primă consemnare pe scurt, câteva titluri care ne-au stârnit interesul: Adrian Popescu, Grădina cu statui (Editura Școala Ardeleană) – e un volum excelent, care reunește o serie de portrete literare, dar și descrierea câtorva spații culturale privilegiate, toate constituind un fel de „grădină“ personală, construită pe seama afinităților elective, definitorii pentru poetul clujean; Petru Cârdu, Starea vremii. Poezii și interviuri, antologie gândită și alcătuită de Ioan Pintea (Editura Școala Ardeleană) – cartea conține poeme alese din creația lui Petru Cârdu, interviuri realizate de acesta cu diverse personalități culturale (unele texte sunt de o valoare documentară deosebită), dar și referințe critice (Gabriela Gheorghișor), dialoguri cu scriitorul (Mirela Giura), evocări literare ale sale semnate de scriitori care i-au fost apropiați; prin această culegere, Ioan Pintea reușește să-l omagieze într-un fel care rămâne pe acest poet și om dedicat literaturii române, în ambele ipostaze extraordinar; Constantin Abăluță, Elicea lui Urmuz (întâmplări imaginare pe străzile din București) (Editura eLiteratura) – e o carte fermecătoare și atipică despre care Andrei Codrescu afirmă: „Poetul-arhitect al străzilor bucureștene a adăugat o dimensiune de durată lungă la lista urbelor plămădite de Calvino și Borges.“; Constantin Urucu, Cânturi semite (Editura Ramuri) – e o selecție din versurile (scrise între 1973- 2017) ale poetului craiovean stabilit în Germania unde, de treizeci de ani, practică medicina; Ecaterina Oproiu, O garsonieră în iad (Editura SemnE) – e un volum de proză memorialistică scrisă alert și care se citește cu plăcere: „După plecarea lui Bellu, m-au expulzat de la România Liberă; apoi, m-au dat afară de la Radio (aveam «origine nesănătoasă»). Când «un presar» mă zărea, trecea pe celălalt trotuar. Asta însemna că, în publicistică, am dat chix. În schimb, Facultatea de Drept, absolvită cu note mari, îmi făcea mai mult rău decât bine. Deci, m-am hotărât s-o iau de la cap. Am redevenit boboc. De data asta, la Arhitectură, pentru că – ce mi-am zis eu? – legile pe care le studiasem la Drept se puteau schimba (și chiar se schimbau vertiginos), dar tabla înmulțirii (pe ea se bazează arhitectura) rămâne de fier. Nimeni nu vrea – deocamdată – s-o îmbunătățească.“