Meditatia zilei - 19 iulie 2017

[altmariustotal catolic]

Ex 3,1-6.9-12; Ps 102; Mt 11,25-27

Episodul chemării lui Moise are o importanţă fundamentală pentru toată istoria mântuirii. În el, Dumnezeu îşi revelează fiinţa sa în două moduri complementare.

Pe de o parte, Dumnezeu se revelează în rugul arzând, mai precis prin intermediul flăcării strălucitoare din mijlocul tufişului, şi se manifestă ca o forţă vie. Focul arzând este, într-adevăr, imaginea cea mai impresionantă a unei forţe vitale. Acest mod de a se manifesta arată diferenţa între ceea ce este Dumnezeu şi definiţia pe care filozofii au dat-o despre el: „Primul motor imobil”. Mintea umană, căutând cu mult efort să-l cunoască pe Dumnezeu, a ajuns la această definiţie. În relatarea Cărţii Exodului pe care liturgia o aduce în atenţia noastră astăzi, Dumnezeu se face, în schimb, cunoscut prin intermediul unei flăcări vii, o flacără diferită de toate celelalte, deoarece nu consumă, neavând nevoie să fie alimentată.

Dumnezeu se manifestă B de asemenea B ca un Dumnezeu care se interesează de oameni. El îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob”.

Păgânii şi-l reprezentau pe Dumnezeu ca pe un stăpân al forţelor naturale: Dumnezeul fecundităţii, Dumnezeul vegetaţiei, Dumnezeul care se revelează în tunet. Dar, dimpotrivă, Dumnezeu se revelează pe sine însuşi ca unul interesat de raporturi interpersonale, care a avut relaţii persoanele cu persoane precise, cărora li s-a arătat şi cu care a încheiat alianţă. Dumnezeul nostru este un Dumnezeu care se interesează de persoane, care le este aproape, care îi caută pe oameni. Aceasta nu exclude ca el să se manifeste prin forţele naturii, dar identitatea profundă este aceea de a fi prezent, de a fi alături, de a se interesa de creaturile sale. Cuvintele lui Isus din evanghelia de astăzi corespund pe deplin acestei atenţii divine: „Te preamăresc pe tine, Părinte, stăpânul cerului şi al pământului, pentru că ai lăsat ascunse acestea celor înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit celor mici”. Dumnezeu nu este impresionat de măreţia, de inteligenţa, de înţelepciunea umană, ci de o atenţie particulară pentru cei mici.

Să notăm, de asemenea, că Dumnezeu aici se revelează ca relaţie între Tatăl şi Fiul: „Nimeni nu-l cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl: nici pe Tatăl nu-l cunoaşte nimeni, decât numai Fiul”. „A cunoaşte” în limbajul biblic înseamnă o cunoaştere de iubire intimă, profundă în raport cu cineva: Dumnezeu s-a apropiat de noi şi ni s-a revelat personal fiecăruia dintre noi; el este bunul păstor care îşi cunoaşte oile sale una câte una şi le cheamă pe fiecare pe nume. Este un Dumnezeu înflăcărat, un Dumnezeu de foc, un Dumnezeu al iubirii, ce se revelează şi se comunică cu iubire fiecărui om care îl caută cu inimă sinceră.