Satira arabă clasică

[Civilizatii]

 de Mircea Anghelescu

http://www.romlit.ro/satira_arab_clasic La treizeci de ani – treizeci și unu mai exact – după ce am scris, tot în România literară, despre traducerea Gretei Tartler din Cartea zgârciților a lui al-Gahiz am ocazia să revin asupra ei, sau mai exact să scriu despre noua ediție revăzută a traducerii, apărută într-un masiv și elegant volum împreună cu alte reluări din opera celor trei mari prozatori arabi din epoca clasică: al-Gahiz, al-Hamadani și al-Hariri. Afirmată mai întâi ca poetă și extinzându- și apoi preocupările în domeniul criticii muzicale și al literaturii arabe, pătrunzând în elita traducătorilor care s-a format la noi în anii șaptezeci, Grete Tartler a parcurs în toți acești ani marea literatură de limbă arabă, mai cu seamă literatura epocii preislamice și clasice, comentândo și traducând-o în ediții care s-au bucurat de larg succes la cititori și de aprecierea specialiștilor. Traducerea Celor șapte mu’allaqate preislamice (apărută în 1978, reeditată de mai multe ori) este probabil cea mai cunoscută și mai apreciată realizare a sa în acest domeniu dificil, „grădina secretă” a poeziei arabe cum a numit-o Blachère, și una dintre cele mai bune făcute într-o limbă europeană, dintre cele mai fidele, atât în privința sensului, cât și a structurii poetice, care respectă exigențele formale ale originalului; asemenea aprecieri au apărut nu numai în publicațiile noastre, ci și în cele din lumea arabă. După începuturile unor studii substanțiale despre lirica clasică sau despre citatele poetice din O mie și una de nopți ale marelui filolog Timotei Cipariu, care a fost primul nostru arabist adevărat, traducerile făcute de Grete Tartler sunt printre cele mai importante dacă nu cele mai importante căi de acces ale cititorului român spre cultura și literatura arabă din preislam și din secolele clasice IX-XII. Ele nu deschid accesul acestuia numai spre literatura, ci și spre cultura arabă a epocii respective pentru că, făcând portretul unor tipuri negative, ale unor personaje care trezesc dispreț sau dezaprobare, aceste texte comunică importante reguli nescrise ale vieții citadine a timpului. Caricaturizând personaje, ele vorbesc despre condițiile coexistenței, despre reguli de comportare, de câștigarea considerației concetățenilor prin acțiuni caritabile și deci conturează o imagine vie și amănunțită a societății arabe, cu tendințele care o agită la un moment dat, despre noii veniți din țările cucerite și despre integrarea lor structurile tradiționale. Între ele, traducerile din maqamatele lui al-Hamadani și al-Hariri, și mai ales celebra Carte a avarilor sau a zgârciților, au deschis nu numai calea acestei literaturi spre inima cititorului român obișnuit, dar și spre orizontul mai larg al intelectualilor cu studii filologice, pentru că în cursurile de literatură universală de la universitate, aceste traduceri figurează ca material exemplificator la loc de frunte. Textul acestor proze are origini diverse, dar ele sunt toate alcătuite pe tiparul unor anecdote sau istorioare cu sens superior didactic; el este disimulat sub portretul șarjat, exagerat enorm, al unui personaj care dă corp diferitelor defecte sau vicii morale din sfera celor benigne de obicei, dar nu numai, precum lăcomia, zgârcenia, lașitatea, lenea, aplecarea spre bârfă, plăcerea de a bea vin, și uneori chiar simple forme ale unei vivacități a spiritului care se traduce prin observații mușcătoare, putând să pară nu numai zeflemea, ci chiar răutate: așa este episodul în care un cerșetor se roagă să-l vindece Allah pentru că e un sărman șchiop, ciung și bâlbâit, iar vecinul său, cerșetor și el la intrarea în moschee, îi spune că i-ar fi mai ușor lui Allah să facă unul nou decât să-l repare pe el. O asemenea antologie, care adună operele satirice reprezentative ale celor trei mari clasici, avea nevoie de o expunere introductivă complexă: traducătoarea, care a publicat în decursul timpului mai multe eseuri asupra acestei literaturi, o face în cele cincizeci de pagini dense care deschid volumul. Ele își împart materia în șase capitole în care primul, adevărata introducere, vorbește pe larg despre Umor, ironie, satiră în proza clasică arabă (p.7-19) în perspectiva comportamentului pe care îl recomandă prescripțiile religioase, Coranul ca și tradițiile care întăresc aceste recomandări prin exemple culese ulterior din viața și felul de a se purta al profetului. Fără a ocoli gluma, în viața privată, acesta recomanda moderația împotriva satirei aspre, destinate să rănească și deci să producă disensiuni în comunitate. Moderația este recomandată și de al- Gahiz, dar gluma și lucrul serios trebuie să fie bine proporționate: pentru el, cel care nu râde este un „întunecat, ursuz, încruntat, bosumflat, mereu sumbru, respingător, cu fața boțită de supărare, acru de parcă ar avea oțet pe obraz” etc. O largă discuție asupra apropierii dintre proza satirică a lui al-Gahiz și aceea a autorilor noștri de la începutul sec. al XIX-lea se deschide în momentul în care prefața amintește cititorului român „portrete de dascăli, cerșetori, cântăreți, negustori etc., dintr-o lume oarecum asemănătoare”, pe care au mai invocat-o predecesori importanți, dar cu mai puține lecturi în domeniu, care au rămas deci la generalități. Așa este evocarea lumii lui Anton Pann în mai vechiul curs al lui D.Popovici despre epoca romantică, unde este invocată acea parte a operei sale care „împletește atmosfera locală cu atmosfera orientală și cum unele povești își identifică izvorul în Halima, șezătoarea lui Anton Pann prezintă și ceva din divanul Șeherezadei” . De fapt, autorul nostru s-ar caracteriza prin aceeași privire asupra lumii înconjurătoare, „printr-un ochi oriental pentru care viața se desfășoară într-un ritm lent și sub lumini colorate”. Prezentarea marelui prozator din prefața Gretei Tartler se continuă în al doilea subcapitol care-i este consacrat, unde i se recunoaște acestuia „o independență unică” față de orice convenție. Neobișnuita sa independență s-ar putea datora vieții petrecute în mijlocul unei mulțimi de străini arabizați în orașul Basra – iranieni, africani, indieni – și obiceiului său de a cutreiera mediile populare precum piețele sau cafenelele, ascultând snoavele și schimburile de vorbe ascu- țite și cu tâlc; ele i-au facilitat întâlnirea și cunoașterea directă a personajelor, reinventate apoi în opera sa, și de aici desigur aerul lor de realism, accentuat prin invocarea mărturiei proprii, cum se face în orice discuție din piață, și chiar printr-o anumită toleranță față de abateri, de cuvinte străine, de opinii uneori îngăduitoare cu micile cusururi omenești. Acest tipar al povestitorului de istorioare cu tâlc, amuzante, dar nelipsite de înțepături, este cunoscut cititorului nostru și pentru că are aceeași origine amestecată, a literaturii sapiențiale orientale care se împletește cu tradiția europeană a fabuliștilor greci (figura și opera lui Luqman se suprapun în mare parte peste acelea a lui Esop): în Balcanii din care vine Pann se regăsește această veche tradiție, unde portul grecesc întâlnește bazarul otoman, într-o propensiune spre multicolor și locvacitate care este capabilă să își reinventeze mereu personajele și cadrul, după publicul căruia i se adresează. Verbozitatea acestui mod nu este gratuită, ea îndulcește și disimulează tăioasa judecată morală, îmbracă analiza în metafore epice și preferă, în general, analogiile într-un procedeu firesc pentru o lume a fabulei și a înțelepciunii: bate șeaua să priceapă iapa. Mulțimea pildelor despre zgârciți – de unde și titlul culegerii – indică de fapt una din problemele morale care preocupa societățile de tip tradițional, respectiv modul de conservare, garantare și transmitere a valorilor însumate: vezi și la noi mulțimea pildelor Despre cumplitate sau zgârcenie din Povestea vorbii a lui Pann. Celor doi reprezentanți ai genului tradițional al maqamei, al-Hamadani și al-Hariri, le este dedicată a treia parte a prefeței care face o lămuritoare incursiune în istoria acestui tip de proză necunoscut culturii noastre: proza rimată. Mai veche, probabil, decât însăși poezia, cunoscută și ajunsă la forme înalte de rafinament din epoca anterioară islamului, proza rimată pare caracteristică civilizației vechi a arabilor și nu întâmplător, probabil, s-a spus că ea se potrivește ritmului lent și bine marcat al pasului caravanelor care străbăteau deșertul din cele mai vechi timpuri. Maqama, sau „șezătoarea”, cum a mai fost tradusă, este o anecdotă dramatizată, în care un povestitor relatează aventurile unei același personaj, un fel de picaro situat de obicei în ipostaze comice. Cultivând o expresie îngrijită, chiar pretențioasă în gura eroului său, aceste istorioare nu transmit doar un tâlc, un înțeles moral, ci cultivă și respectul pentru arta de a prezenta o întâmplare și de a-i da un sens, pentru capacitatea de a sugera posibile interpretări în însăși materia epică a unei relatări, în general pentru expresie. Iar proza rimată pe care o cultivă acest gen ajunge să invadeze literatura sec. al X-lea, când apar gramatici, tratate științifice și de drept redactate în această proză, a cărei cadență respiră noblețe și ale cărei virtuți mnemotehnice sunt evidente. Diferit de al-Hamadani prin caracterul mai elaborat al maqamelor sale, al-Hariri (sec.X-XI) este, cum se caracterizează singur, un „bijutier”, un orfevru al expresiei care cultivă inclusiv genurile formale de caligrafie poetică, ajunse la mare preț în sec.XIV, un tip de caligrame care vor apărea ca expresie superioară a artei grafice nonfigurative caracteristică epocii și locului. Sub influența unor asemenea modele orientale, între care cele ale lui al-Hariri care prezintă (spune autoarea prefeței, p.27) diferite acrobații grafice și formale, se poate găsi și un număr de caligrame, care vor fi cultivate și în literatura noastră de pe la sfârșitul sec.XVIII de Iordache Golescu. Apare astfel și la noi, foarte devreme, un tip de literatură conceput ca învingere a unor dificultăți de ordin formal, resuscitat periodic în literaturile europene și asiatice și asumat în secolul trecut de scriitori cu mare impact asupra novatorilor precum Apollinaire și apoi de cei din grupul Oulipo, printre care Georges Perec, sau Gr.Cugler în literatura română. Citind antologia și studiul introductiv, se poate înțelege mai bine cum era posibil ca în societatea arabă a acelei epoci nici cel mai nobil descendent al vreunei mari familii să nu aibă șansa de a ajunge într-un rang înalt în lipsa unei cunoașteri profunde nu doar a limbii literare, ci și a artei retoricii: ca la vechii greci, și la arabi a vorbi bine însemna a gândi bine.