Biografia zilei: Henri Zalis

[altmariusliterar]

 http://www.crispedia.ro/Henri_Zalis

Henri Zalis (21 mai 1932, Bucureşti) este un prozator, traducător, critic şi istoric literar. Este fiul lui Sally (născută Rosman) şi al lui Iancu Zalis, contabil. Urmează la Bucureşti şcoala primară, liceele „Alexandru Graur" şi „Ion Neculce". Tot aici e student la Facultatea de Filologie (1951-1955), unde îşi va susţine şi doctoratul în 1972. Face câteva stagii de specializare în Franţa (1979-1980) şi Elveţia (1981, 1991). Lucrează ca redactor (1955-1958) şi corector (1959-1962) la „Gazeta literară", bibliotecar (1963-1967), documentarist (1967-1972), redactor (1973-1979), cercetător (1979-1987) la Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti. Debutează în 1948 la „Revista elevilor", iar în 1949 semnează în „Flacăra" un articol despre A.P. Cehov. Prima carte, monografia Nicolae Filimon, îi apare în 1958. Mai e prezent în „Steaua", „România literară", „Viaţa românească", „Luceafărul", „Săptămâna", „Tribuna", „Cronica", „Ateneu" etc., folosind şi pseudonimele Horia Zamfir, Radu Zamfir şi Radu Rotaru.

 

Majoritatea cărţilor sale de istorie literară examinează personalităţi, genuri, curente şi structuri literare sau reunesc studii cu o anume tematică (de pildă, călătoria). Numeroase sunt lucrările, unele alcătuite în colaborare, care adună „contribuţii bibliografice", obiectul acestora fiind curentele în literatura română, viaţa şi opera lui Tudor Vianu, revista „Convorbiri literare" etc. Productiv şi în literatura de imaginaţie, a publicat placheta Acoladă (1980), culegerile de proză scurtă Mai aproape de amiază (1981) şi Sezonul oglinzilor abandonate (2002), romanele Până la capăt (1982) şi Strălucirea cristalului (1993), însemnări de călătorie: Răsfrângeri prin fereastra deschisă (1983), Cu soarele în gând (1990), memorialistică: Grădina cu rodii (2002). I s-au decernat Les Palmes Academique din partea Republicii Franceze (1987), Premiul „Ion Petrovici" al Academiei Române (1995), Premiul Uniunii Scriitorilor din Israel şi Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1997).

 

Întâmpinate critic sau neluate în seamă la apariţie, monografiile lui Zalis nu pot fi totuşi trecute cu vederea de istoricii literari. Studiile despre romantism şi neoromantism sunt construite pe ideea că, indiferent de momentul constituirii sale, romantismul e o permanenţă complexă, exprimând o atitudine, un mod de a exista şi a reacţiona în faţa universului. După cercetarea cristalizărilor din secolul al XIX-lea, în fond a „vârstelor interioare ale curentului", în Romantismul românesc (1968), exegetul depistează în Aspecte şi structuri neoromantice (1971) teme şi modalităţi existente după 1900 în alte curente literare, de orientare tradiţională sau modernă. Identifică note neoromantice atât la Mihail Sadoveanu, St. O. Iosif, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu etc., cât şi la D. Anghel, Ion Minulescu etc., iar mai târziu la Al. A. Philippide, Mateiu I. Caragiale, G. Călinescu, Panait Istrati, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Emanoil Bucuţa, Ionel Teodoreanu, G.M. Zamfirescu, I. Peltz, Emil Botta, Radu Stanca. Deşi consideră romantismul o permanenţă, Zalis nu atribuie caracter romantic inerent simbolismului, expresionismului şi suprarealismului. În general, studiul frizează superficialitatea, pe de altă parte irită prin preţiozitate. Neajunsuri de felul acesta, cărora li se adaugă formulări confuze, improprietăţi terminologice etc., afectează şi analiza consacrată naturalismului, intitulată Sub semnul realului (1974).

 

Debutând cu geneza curentului şi manifestarea sa în Franţa, studiul descrie şi forme proprii altor literaturi (germană, italiană, spaniolă, anglo-irlandeză, norvegiană, daneză, suedeză, rusă, polonă, maghiară, română etc.), stabilind caracterele comune ale orientării. Teza ar fi că, departe de a reprezenta, cum s-a afirmat, o direcţie opusă realismului, „naturalismul întregeşte realismul", îl „îngroaşă", îl „amplifică". Demonstraţia, plauzibilă, nu elucidează însă pe deplin chestiunea. Preocuparea istoricului literar de a evidenţia cuantumul de realism cuprins în naturalism nu se conjugă cu aceea de a preciza statutul propriu, individualizant, al curentului. Informaţia şi consideraţiile privind naturalismul românesc sunt reluate şi dezvoltate în Estetica imperfecţiei (1979). O încercare de a defini „condiţia" poeziei româneşti postbelice prin surprinderea „tensiunilor" ce îi „potenţează întregul spiritual şi afectiv" se află în volumul Tensiuni lirice contemporane (1975), însă multe articole din sumar au caracter de cronică, eludând promisiunea din Preambul de a examina lirismul contemporan în raport cu „stările de conştiinţă" pe care le exprimă. În pofida unor observaţii pertinente, discursul critic aliază din nou truismul cu formulări alambicate, cu un metaforism găunos.

 

În ipostaza de prozator, Zalis resuscită medii şi categorii umane asemănătoare celor din epica de la finele secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, înscrisă în spaţiul micului realism şi al naturalismului, interesul istoricului literar pentru naturalism implicând, pare-se, o adeziune specială. Personajele din nuvele şi povestiri sunt mărunţi funcţionari, medici rurali, profesori săraci, studenţi, meseriaşi, unii marcaţi de lovituri ale sorţii. Cineva, externat, află că rămăsese între timp văduv, soţia murindu-i într-un accident de circulaţie; un profesor este exclus din învăţământ, ca urmare a unei depoziţii favorabile acuzatului într-un proces politic; convocat la Securitate pentru a da o declaraţie, un elev nu îşi revine din traumă nici după 30 de ani etc.

 

Componenta principală a romanului Până la capăt e biografia unui intelectual sărac, Iuliu Zemeş, personaj apropiat de Dan al lui Al. Vlahuţă; învăţător într-un cătun de munte, apoi în Bucureşti, unde şi colaborează la un ziar obscur, tânărul va fi ucis întâmplător, în timpul rebeliunii legionare. Biografia protagonistului, scrisă (conform unei convenţii tradiţionale) pe baza unui caiet găsit, nu structurează romanul, fiind doar cel mai lung episod din cele patru, juxtapuse oarecum arbitrar. „Tranşe de viaţă", relevante individual, dar nejustificate de un sens, compun romanul Strălucirea cristalului, cronică a faptelor petrecute, timp de câteva luni, într-o clinică bucureşteană de psihiatrie. Fluxul narativ înregistrează paralel activitatea medicală legată de două cazuri - un pilot naval care se vrea scafandru, un geolog traumatizat pentru că nu i s-a aprobat o iniţiativă - şi tensionarea crescândă a raporturilor dintre personalul spitalicesc şi director, încheiată prin înfrângerea celui din urmă. Mult mai coerent decât romanul anterior, cu personaje precum doctoriţa Fausta, care îşi transgresează semnificativ condiţia profesională, Strălucirea cristalului e departe de a fi construit impecabil. Include, ca mai toate naraţiunile ample ale lui Zalis, digresiuni, ramificaţii nefuncţionale, situaţii arbitrare.

 

Opera literară

 

• Nicolae Filimon, Bucureşti, 1958;

• Romantismul în literatura română (Contribuţii bibliografice), prefaţă de Mircea Tomescu, 1965;

• Simbolismul în literatura română (Contribuţii bibliografice), Bucureşti, 1967 (în colaborare cu D. Copilu şi Constantin Pompilian);

• Tudor Vianu (Biobibliografie) (în colaborare cu Ion Stoica), prefaţă de Mircea Tomescu, Bucureşti, 1967;

• Modernismul în literatura română (Contribuţii bibliografice) (în colaborare cu Ion Stoica), Bucureşti, 1968;

• Romantismul românesc. Eseu despre vârstele interioare ale curentului, Bucureşti, 1968;

• Gustave Flaubert, Bucureşti, 1968;

• Clasicismul în literatura română (Contribuţii bibliografice) (în colaborare cu Ion Stoica), Bucureşti, 1969;

• Aspecte şi structuri neoromantice, Bucureşti, 1971;

• Naturalismul în literatura română (Contribuţii bibliografice), Bucureşti, 1971; ediţia Bucureşti, 1983;

• Sămănătorismul în literatura română (Contribuţii bibliografice), Bucureşti, 1971;

• Poporanismul în literatura română (Contribuţii bibliografice), Bucureşti, 1972;

• Scriitori pelerini, Bucureşti, 1973;

• Conştiinţa de sine a criticii literare româneşti (Contribuţii bibliografice), I, Bucureşti, 1974;

• Sub semnul realului. Eseu despre naturalismul european, I, Bucureşti, 1974;

• „Convorbiri literare" (Bibliografie) (în colaborare cu Constantin Pompilian), Bucureşti, 1975;

• Tensiuni lirice contemporane, Cluj Napoca, 1975;

• Realismul în literatura română (Cercetare bibliografică), Bucureşti, 1977;

• Estetica imperfecţiei. Contribuţii la studiul naturalismului românesc, Timişoara, 1979;

• Gustave Flaubert, Bucureşti, 1979;

• Acoladă, Bucureşti, 1980;

• Mai aproape de amiază, Bucureşti, 1981;

• Romantismul în literatura română (Cercetare bibliografică), Bucureşti, 1981;

• Până la capăt, Bucureşti, 1982;

• Răsfrângeri prin fereastra deschisă, Bucureşti, 1983;

• Cu soarele în gând (Călătorii culturale), Miloşeşti, 1990;

• Valori de referinţă în critica şi istoria literară românească, Bucureşti, 1991;

• Strălucirea cristalului, Bucureşti, 1993;

• Tudor Vianu. Apropieri, delimitări, convergenţe, Bucureşti, 1993;

• Paul Zarifopol comentat de..., Bucureşti, 1995;

• I.L. Caragiale comentat de..., Bucureşti, 1995;

• Viaţa lui Tudor Vianu. O biografie intelectuală, Bucureşti, 1997;

• Tudor Vianu comentat de..., Bucureşti, 1997;

• Grădina cu rodii, Bucureşti, 2002;

• Sezonul oglinzilor abandonate, Cluj Napoca, 2002.

 

Ediţii, antologii

 

• Tudor Vianu, Corespondenţă, introducerea editorului, Bucureşti, 1970, Întregul şi fragmentul. Pagini inedite, restituiri, traducerea şi prefaţa editorului, Bucureşti, 1997;

• Carol Ardeleanu, Diplomatul, tăbăcarul şi actriţa, prefaţa editorului, Bucureşti, 1972;

• F. Aderca, Domnişoara din str. Neptun. Oraşele scufundate. Copilul cu vioara. Scurt roman al unui ogar, prefaţa editorului, Bucureşti, 1982, Aventurile d-lui Ionel Lăcustă-Termidor. Revolte, prefaţa editorului, Bucureşti, 1987, Zeul iubirii (Ţapul). Femeia cu carnea albă. Nuvele, prefaţa editorului, Bucureşti, 1993;

• Scriitori români peregrini (Traiectorii literare în timp şi spaţiu), prefaţă şi postfaţa editorului, Bucureşti, 2002 (în colaborare cu Silviu Bădia).

 

Traduceri

 

• Charles Ferdinand Ramuz, Viaţa lui Samuel Belet, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1987, Aline. Jean-Luc persecutatul, Bucureşti, 1991, Vindecarea de rele, Bucureşti, 1998;

• Marc Eigeldinger, Eseuri despre poezia franceză, de la romantism la postsimbolism, ediţie îngrijită şi prefaţă de traducător, Bucureşti, 1992;

• Jean-Claude Fontanet, Mater Dolorosa, prefaţa traducătorului, Bucureşti, 1994;

• Yvette Z'Graggen, La Punta, postfaţa traducătorului, Bucureşti, 2000.