Ochiul magic

[altmariuspress]

 de Cronicar

Setul de valori publice Joi, 20 aprilie, la Cimitirul Bellu, a avut loc înmormântarea marelui prozator George Bălăiță. Din nefericire, n-au fost prezente decât 35-40 de persoane. Ce-i drept, condițiile meteo nu erau prielnice pentru a ieși din casă: cădea o ploaie înverșunată și rece, vremea era câinoasă, de parcă se apropia Crăciunul, nu luna mai, Florarul. Tristețea care i-a încercat pe participanți, absolut firească fiindcă prin despărțirea de George Bălăiță pierdem pe unul dintre cei mai de seamă creatori ai prozei contemporane, a fost dublată de un alt fel de tristețe, care conține în ea și o profundă îngrijorare privind setul de valori publice românești ale momentului. Nicio televiziune n-a catadicsit să anunțe vestea trecerii în eternitate a acestui scriitor de patrimoniu. În schimb, ne stăruie în memorie imaginile exasperant repetitive de la buletinele informative ale mai tuturor televiziunilor de știri de la noi, atunci când o biată interpretă de muzică populară a încetat din viață (Dumnezeu s-o odihnească!). Au existat televiziuni care, cu acel prilej, au transmis în direct, cu care de reportaj deplasate la fața locului, ore și ore în șir, priveghiul și apoi înmormântarea, au luat declarații lacrimogene și banale apropiaților, câte și mai câte, de parcă pierdusem o personalitate exponențială, de efigie, pentru spiritualitatea românească. Această discrepanță de tratament dintre cei doi dispăruți ne stupefiază și ne neliniștește: atâta tamtam mediatic despre o cântăreață de muzică populară, iar despre un excepțional scriitor, care chiar rămâne prin creația sa în fondul nostru peren de valori, nu se pomenește nicio vorbă! Televiziunile, presa în general, sunt vinovate. Ocultând adevăratele valori și umflând personaje cu merite artistice mai degrabă modeste, ele strică mintea acestui popor. Creează modele inconsistente sau chiar false modele. Prin atitudinea lor față de cultură, instituțiile de presă și televiziune nu sunt departe de acei producători de țigarete care vând oamenilor otravă. Dar măcar aceia sunt obligați prin lege să menționeze că pun în pericol sănătatea consumatorilor. Instituțiile în chestiune, nu. Cu asemenea set public de valori, de ce să ne mai mirăm că suntem, ca popor, frunză-n vânt și că mai nimic nu merge cum se cuvine? Nu încape îndoiala, suntem exact ce alegem să fim. Dacă nu ne pasă când ne despărțim de un scriitor ca George Bălăiță, dacă el nu prezintă nici atâta interes cât un accident de circulație sau cât o țeavă spartă la instalația de alimentare cu apă, astfel încât să încapă într-o știre, atunci chiar n-avem de ce să fim supărați că de numele nostru este legată ideea de eșec, la timpul prezent și viitor. Scriitorii academicieni Și tot despre felul cum ne prețuim valorile. De data asta, chiar în zona inițiaților, a celor care știu prea bine (sau ar trebui să știe!) cât cântărește fiecare. George Bălăiță, autorul unui roman nepieritor, Lumea în două zile, unul dintre fabuloșii povestitori ai limbii române, așa cum se adeverește `n Învoiala, a plecat dintre cei vii, iată, fără să fi fost membru al Academiei Române, secția Filologie și Literatură, desigur. Acolo unde sunt membri autori ca Mihai Cimpoi (vezi numărul precedent al revistei noastre), Valeriu Matei, Vasile Tărâțeanu sau Costa Roșu. De necrezut! Și această anomalie nu mai poate fi justificată prin scuza că acei care decid nu au habar de scara reală de valori. Nu, cei care decid o anumită componență a Academiei, cu omisiuni stranii și cu prezențe la fel de stranii, știu exact ce fac. Opțiunea lor anapoda nu se datorează necunoașterii, ci relei voințe. Dacă stăm și ne gândim la marii scriitori care, după 1990, când primirile în Academie nu mai depindeau de Partid, au plecat pe lumea cealaltă fără să fi ajuns acolo unde le era locul, în Academia Română, înregistrăm absențe inexplicabile, cum ar fi Constantin Țoiu ori Nicolae Balotă. De ce nu se numără printre membrii acestei instituții, care chiar ar trebui să constituie un for al elitei intelectuale românești, scriitori ca Mihai Zamfir, Paul Cornea, Mircea Anghelescu, Eugen Negrici, Livius Ciocârlie, Gabriel Dimisianu, Cornel Ungureanu, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleșu, Alex Ștefănescu, Mircea Mihăieș, Horia-Roman Patapievici, Mircea Cărtărescu și alții încă? Cum, toți aceștia, prin opera lor, nu merită să fie academicieni, dar merită domnii Cimpoi ori Costa Roșu? Nu Uniunea Scriitorilor, care nu este o reuniune de genii, ci o organizație cu un caracter profesional și sindical, s-ar cere reformată, ci secția respectivă a Academiei. Propunem această temă de reflecție (și de acțiune) celor care se arată atât de vocali și de agresivi când vine vorba despre USR și, dimpotrivă, atât de sfioși, de încântați, de tăcuți și de adormiți când vine vorba de grupul păstorit de domnul Simion. Memento: „Să fie demolate până la 1 mai…“ Dacă am uitat cumva cum era pe vremea lui Ceaușescu, revista 22 ne aduce aminte. În nr. 15 putem citi episodul III dintr-un serial semnat de Mădălin Hodor, intitulat După cutremur. „Cârmaciul” transformă Capitala după model nordcoreean. După vizita în Coreea de Nord, Ceaușescu se întoarce în țară „iluminat” de ce văzuse acolo și vrea neapărat să aplice modelul asiatic în ținuturile natale de la porțile estice ale Europei. Între ideile principale prin care dorea să-și aplice „viziunea înnoitoare” se afla și construirea unui sediu politico-administrativ „reprezentativ”, ceea ce avea să se concretizeze mai apoi în clădirea-mastodont care găzduiește astăzi Parlamentul. Dictatorul nostru căuta un loc potrivit pentru mega-proiectul lui. A ales zona Uranus, dar, sigur, era un cartier central deja construit. Or, ca să înalțe palatul său, era necesar să elibereze terenul, adică să demoleze. Aici a intrat în joc șiretenia lui Ceaușescu. Profitând de cutremurul de pământ din 77, care șubrezise o parte din zestrea edilitară a Bucureștiului, Ceaușescu a hotărât ca vreo cincisprezece imobile din centrul Capitalei să fie puse la pământ, astfel încât să facă loc pentru viitoarele sale exerciții de grandomanie constructivă. Evident, ca să-și ducă la îndeplinire planul, cârmaciul avea nevoie și de un instrument eficient, iar acesta s-a numit Securitatea. La două săptămâni după devastatorul cutremur, în ziua de 19 martie 1977, aflăm din revista 22, a avut loc o ședință la Ministerul de Interne, cu toții capii Miliției și ai Securității, Teodor Coman, Nicolae Doicaru, Nicolae Pleșiță, Mihai Pacepa, Alexandru Stănescu, Vasile Moise, în care s-au stabilit obiectivele și s-au trasat clar sarcinile: „Tovarăși, anunța Teodor Coman, ministrul de Interne, am fost chemat astăzi la tovarășul Ceaușescu (…) și ni s-au dat următoarele indicații: începând de săptămâna viitoare un număr de 13-15 imobile din centrul Capitalei, grav avariate în urma cutremurului de la 4 martie a.c., să fie demolate până la 1 mai, întrucât este posibil să se construiască un nou sediu al CC al PCR fiind în studiu mai multe zone, printre care și perimetrul străzii Uranus…” Ce vremuri, ordinul era ordin și se executa, nu se discuta. Pe atunci, s-ar fi putut ridica pe aici, pe malul Dâmboviței, orice, chiar și Piramida lui Kheops, dacă i-ar fi trecut prin cap tovarășului. Libris, de bun augur Brașovul s-a îmbogățit cu o publicație literară: REVISTA LITERAR| LIBRIS. Această apariție era ceva necesar, era ceva așteptat. La primul său număr (martie 2017), revista (pusă sub egida Uniunii Scriitorilor din România și având înscrisă pe frontispiciu precizarea Lecturi, taifasuri, stări de spirit) arată elegant, cu o grafică atrăgătoare și cu un sumar de calitate. Arhitectul acestei izbânzi editoriale este eseistul și poetul Adrian Lesenciuc, cel care conduce Filiala din Brașov a USR. Am ales un pasaj din editorialul său programatic, care se remarcă prin luciditate: „Brașovul este, fără îndoială, centrul geografic al României. Din secolul al XVI-lea până târziu, în secolul al XIX-lea, a fost și centru cultural. Literatura română s-a construit în raport cu relațiile centru-periferie instituite între Brașov și celelalte puncte geografice și culturale fixe pe harta culturală a României. Dar puterea centralității a alunecat spre alte centre de difuziune. Brașovul a rămas într-o periferie culturală, în spatele zidului industrial construit de comuniști. Cu o revistă culturală apărută chinuit și după învoială de la Centru, revista Astra în 1965, cu încercări de revoltă a marginalului, extinse la nivel național, – a se vedea eseul-program al mișcării optzeciste, Poezia cotidianului a lui A. Mușina din aceeași Astra – Brașovul a rămas în periferie. Fără revistă literară de aproape zece ani, cu o viață culturală aparentă, incapabil să ofere imaginea frumos împachetată a trecutului printr-o posibilă sintagmă de «oraș al operei prima». Revista Libris își propune să nu uite că Brașovul a radiat cultură. Este o revistă despre cărți. O revistă care vrea să aducă literatura română actuală de prim raft la Brașov și să răspândească literatura brașoveană în centrele de difuziune culturală. Este o revistă care proiectează alte raporturi între centru și periferie. În care Brașovul literar să devină centru măcar pentru sine.” Ni se pare că vedem aici un program estetic și o poziționare absolut convingătoare pentru această revistă care debutează, iată, sub bune auspicii. Urăm succes noii echipe redacționale în drumul lung și deloc ușor pe care a ales să pășească – de la periferie spre centru.