Biografia zilei: Simion Alterescu

[altmariusliterar]

Simion Alterescu (3 mai 1921, Constanţa - 1995, Israel) - teatrolog. Este fiul Clarei şi al lui Aron Ierusalim, mic comerciant.

Studiile liceale le începe, în 1932, în oraşul natal şi le termină, în 1940, la Bucureşti, unde urmează, până în 1945, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. Încă înainte de absolvirea facultăţii va lucra, mai întâi, ca redactor la „România liberă” (1944-1946), apoi va fi secretar de redacţie la revista „Lumea” (1945-1946) şi la Radio România Liberă (1946-1947), redactor responsabil al revistei „Rampa” (1946-1948). Va fi inspector general în Ministerul Artelor, la Direcţia Generală a Teatrelor (1948-1951), prim-redactor la „Contemporanul” (1948-1952), profesor şi şef de catedră la Institutul de Teatru „I.L. Caragiale” (1949-1964), iar din 1951, cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei.

Îşi ia doctoratul în istoria artei în 1971, cu o teză despre Arta actorului în teatrul românesc din epoca modernă. Debutează cu pagini de critică teatrală în 1944, în revista „Orizont”, al cărei redactor-şef era Saşa Pană, prefigurând, într-un fel, o activitate ce va fi pusă, cu pasiune şi competenţă, aproape în întregime, în slujba teatrului. În 1952, cu prilejul sărbătoririi centenarului primei scene a ţării, scrie (în colaborare cu Florin Tornea) o instructivă monografie despre Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”, apărută abia în 1955. Se numără printre cei care redactează lucrarea Teatrul în România după 23 August 1944 (1959). Contribuie, ca redactor responsabil, la elaborarea tratatului Istoria teatrului în România (I-III, 1965-1973). În colaborare cu Ion Zamfirescu, a coordonat volumul Teatrul românesc contemporan. 1944-1974 (1975), pentru care a fost distins cu Premiul „I.L. Caragiale” al Academiei Române. Din 1987 s-a stabilit în Israel.

Semnătura lui Alterescu a putut fi întâlnită de-a lungul anilor în „România literară”, „Contemporanul”, „Scânteia”, „Studii şi cercetări de istoria artei” etc., în paginile cărora, criticul a susţinut cronica dramatică, arătându-se preocupat mai cu seamă de coloratura ideologică a textului, dar şi de valorile artistice intrinseci spectacolului de teatru. Rezultate notabile va înregistra, însă, ca istoric şi teoretician al teatrului. Cunoaşterea din interior a fenomenului îi va da, de altfel, prilejul de a-şi etala calităţile de cercetător excelent informat, indiferent dacă îşi propune să recompună „biografia” unei instituţii reprezentative cum e Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” sau dacă are în vedere, colaborând la tratate academice, anumite momente şi personalităţi semnificative pentru istoria artei noastre scenice.

Preocupat de mutaţiile survenite în teatrul şi cultura românească, se va opri asupra unor noi dimensiuni ale spectacolului, într-un studiu eliberat de rigidităţile dogmatice ale începutului, intitulat Modalităţi de expresie în arta actorului contemporan. Lucrarea care îl defineşte, până la urmă, cel mai bine ca teatrolog se înscrie în prelungirea unor atari preocupări: Actorul şi vârstele teatrului românesc (1980). Ea îşi propune să fie „o sinteză” a principalelor momente din istoria spectacolului de teatru, privite din perspectiva „evoluţiei artei actoriceşti”. Accentul cade nu atât pe ilustrarea unor generaţii de actori, cât, mai ales, pe tipologia unor modalităţi artistice interpretative, cu propensiune spre modernitate.

Opera literară

• Teatrul Naţional „I.L. Caragiale”. 1852-1952 (în colaborare cu Florin Tornea), prefaţă de G. Oprescu, Bucureşti, 1955;
• Teatrul românesc contemporan. 1944-1974 (coordonator în colaborare cu Ion Zamfirescu), Bucureşti, 1975;
• Actorul şi vârstele teatrului românesc, Bucureşti, 1980;
• An Abridged History of Romanian Theatre (în colaborare cu I. Cazaban, Anca Costa-Foru etc.), Bucureşti, 1983.

Ediţii

• I.L. Caragiale, Despre teatru, prefaţa editorului, Bucureşti, 1957;
• Alexandru Kiriţescu, Teatru, introducerea editorului, Bucureşti, 1970.

Traduceri

• Anatoli Surov, Cale liberă, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu M. Lazăr);
• T. Trifonova, I. Ehrenburg, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Petre Solomon);
• D. Bednîi, Fetele, Bucureşti, 1963 (în colaborare cu Tudor Ţopa).