de DINU GRIGORESCU
Geniul nu ţine cont de constrângerile esenţiale, el îşi croieşte drum şi prin stâncă. Dacă un Bulgakov – inventator de formulă dramaturgică – a fost căsăpit de cenzura stalinistă, Teodor Mazilu, băiat de Ferentari, nobil prin spirit, boem şi redacţional, s-a lansat şi s-a impus în lumea demenţială a teatrului în plină dictatură, venind din proză, cu galeria palavragiilor pe care i-a selectat, etichetat şi satirizat ca nimeni altul. (Acum e datat semi-uitat!)
http://revistateatrala.radioromaniacultural.ro/wp-content/uploads/2017/03/Teodor-Mazilu-rev-teatrala-radio-450x276.jpg 450w" sizes="(max-width: 470px) 100vw, 470px" />Teodor Mazilu (11 august 1930–18 octombrie 1980)
Cu Mazilu o nouă direcţie, inconfundabilă lua naştere în dramaturgia noastră postbelică – satira fără menajamente şi ”curtoazii etice”. Înăuntrul pietrelor stau de vorbă duhurile ca pe vremea lui Aurel Baranga.
Cu Mazilu s-a produs un eveniment – întronizarea încă de la debut. Miracolul s-a produs pe neaşteptate cum se produc toate miracolele, după debutul fulminant cu piesa Proştii sub clar de lună. Cine erau de fapt, proştii? Tovarăşii care l-au promovat… Nu, nici vorbă, proştii erau – în viziunea oficială – cei care nu înţelegeau sensul evoluţiei societăţii, cei care rămâneau în afară, scursurile mic-burgheze, duşmanii de moarte ai omului nou din care s-au cernut apoi noii oameni noi, profitorii anului 1989.
Insectarul dramaturgului cuprindea pe Gogu multiplicat, cu amantele lui, dar şi Doni Juani, Magdalene, inchizitori, călăii şi nebuni care fac istorie.
Proștii sub clar de lună, regia: Dan Puican, Teatrul Național Radiofonic, 1994 – fragment
Comediile maziliene, frumoase ca o zi de septembrie la Veneţia, au vedere spre Caraimanul ideilor şi au pus cruce teatrului conjunctural, foarte servil tematic, din ultimul sfert al veacului XX, în România. Foarte mari actori printre care s-au numărat neuitaţii: Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Rodica Tapalagă etc. şi foarte multe
teatre l-au montat, până nu demult, pe Mazilu într-un delir de adoraţie. Critica dar mai ales publicul au ratificat un scriitor absolut inedit, scânteietor, uimitor prin densitatea monologurilor bazate pe autointrospecţia abjecţiilor şi cu memorabile formule sintagmatice. Rafalele de aplauze au decis soarta debutantului în 1961 pe scena de la Grădina Icoanei. Eram acolo. Înghesuit în colţul din dreapta al foaierului sălii ca într-un nou Ierusalim literar, noul prooroc al Comediei româneşti, mic de stat, chel şi emoţionat, primea felicitările care îl copleşeau din toate părţile.
Mazilu era la noi oarecum paralel cu minunea ionesciană, care făcuse la Paris dintr-un scriitor negaţionist dâmboviţean un membru al Academiei Franceze şi poate că cel mai titrat autor al secolului atomic, fondator al teatrului absurdului, mai prolific decât Samuel Beckett, mai substanţial în viziunea panoramică asupra condiţiei umane şi rinocerice. Dar Mazilu nu i-a fost epigon şi nici nu putea fi, căci un nou geniu se retrage instinctiv din faţa altuia, mai vârstnic, nu-l deranjează concurenţa, nu-l sperie valoarea. Seva noului vizionar satiric gâlgâia de vitalitate, forţă telurică, imaginaţie divină. Inventase un limbaj, ocupase un teritoriu.
1993: Criticul Victor Parhon, editorul lui Teodor Mazilu, la mare tandreţe cu Dinu Grigorescu. Ileana Lucaciu se amuză copios.
Nu l-am cunoscut personal. O interferenţă, în 1964, la Teatrul de Comedie, după ce s-au interzis Proştii… Mazilu trebuia relansat cu alt text. Tocmai atunci m-am găsit să apar şi eu cu Hoţii de monumente când se repeta aproape conspirativ Somnoroasa aventură. Ce titlu superb de comedie!
Aventurile unui bărbat extrem de serios, adaptare radiofonică de Victor Parhon dupăSomnoroasa aventură, regia: Cristian Munteanu, Teatrul Național Radiofonic, 1984 – fragment
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius