Cât de vechi este scrisul în limba română?

[altmariusistoric]

Autor Ovidiu Pecican

• http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/c-t-vechi-este-...

Vechimea  scrisului în limba română a preocupat istoriografia noastră, tema impunându-se în atenţia publicului cultivat şi a experţilor prin condeie prestigioase (N. Iorga, N. Cartojan, P. P. Panaitescu ş.a.). Ultimele decenii de cercetări filologice şi istorice au adus însă în lumină noi tentative interpretative. În rândurile care urmează încerc să rezum cu fidelitate unele dintre concluziile lui I. C. Chiţimia, prezente în mai multe texte publicate în ultima sa perioadă de cercetare, corelându-le cu explorările lui Adrian Andrei Rusu referitoare la creştinismul românilor şi, nu în ultimul rând, raportându-le la cercetările lui Ion Gheţie pe marginea vechilor psaltiri rotacizante, datate în secolul al XVI-lea.

Societatea fără stat propriu a românilor (doar cu o aristocraţie cnezială, după unii autori, cu o anonimă viaţă de obşti, fără biserici, inventar liturgic sau ierarhie vizibile), plecarea bulgarilor şi lipsa de xenofobie orientală a ungurilor, sunt circumstanţe istorice care fac improbabilă asimilarea slavonismului cultural strict în intervalul cuprins între secolele al X-lea – al XI-lea.

Răspândirea culturii slavone este posibil să fi început, sporadic, în Dobrogea şi Câmpia Munteană, în ­cursul secolelor al X-lea – al XII-lea. Cronicarul Paisie de la Hilandar nota însă în istoria sa din 1762 că ţarul Ioan Asan al II-lea „a poruncit vlahilor, care până atunci citeau în limba latinească, să lepede legea romană şi să nu citească în limba latină, ci în cea bulgară. Şi a poruncit: care va citi în limba latină, să i se taie limba. Şi aşa vlahii au primit de atunci legea ortodoxă şi au început să citească bulgăreşte”.

Conversia Bisericii bulgare la obedienţă răsăriteană s-a realizat în 1238, în contextul modificărilor alianţelor politice ale Ţaratului Vlah şi Bulgar, ceea ce situează, din punct de vedere cronologic, începuturile slavonismului românilor, la o dată ulterioară celor propuse anterior de istorici. Adoptarea slavonei ca limbă religioasă obligatorie a fost, în primul rând, un act politic la care ţarul a putut fi constrâns de anturajul lui preponderent format din bulgari, ceea ce datează precis şi începutul bulgarizării treptate, încurajate chiar de vârfurile ierarhiei, a statului întemeiat pe baza alianţei dintre vlahi, cumani şi bulgari cu circa jumătate de secol înainte.

Limbă română stratificată

Dovezile referitoare la utilizarea românei ca limbă de cultură în secolul al XIII-lea lipsesc. Există numai mărturia care afirmă că în timpul Papei Inocenţiu al IV-lea (1243 – 1258) se traducea liturghia şi în limba română, efortul de tălmăcire fiind o iniţiativă catolică, inspirată probabil de doctrina originii latine a românilor. Acţiunea de traducere a slujbei religioase în română se cuvine datată pe la jumătatea veacului al XIII-lea, fiind o urmare a încoronării Ţarului de către Sfântul Scaun, în 1204, şi a dobândirii pe seama Bisericii ţaratului a statutului autocefal.

Trecerea la traducerea liturghiei în română, concepută, poate, şi ca o contrapondere la influenţa liturghiei în bulgară, s-a produs într-un context favorabil, ca parte a unei strategii mai ample de implementare religioasă. Dar ea putea avea loc în vremea lui Inocenţiu al IV-lea, când deja Ţaratul Bulgar făcuse joncţiunea cu Biserica creştină răsăriteană, ca o tentativă de atragere, din nou, a vlahilor în orbita Bisericii romane.

Analiza la care a supus I.C. Chiţimia câteva vechi traduceri româneşti din „Psaltire”, păstrate în manuscrise din secolul al XVI-lea – „Psaltirea Şcheiană”, „Psaltirea Hurmuzaki”, „Psaltirea Voroneţiană” şi „Codicele Voroneţian” –, a indicat existenţa mai multor etape de traducere, textul multistratificat fiind rezultatul efortului mai multor tălmăcitori anonimi, din diverse perioade de timp.

Aceste copii târzii – ­realizate în Moldova după prototipuri socotite o vreme maramureşene, dar plasate mai de curând de Ion Gheţie în Banat, Hunedoara – conţin forme de limbă românească de vechimi diferite. Se regăseşte aici o limbă românească veche, greoaie, dar amestecată cu o exprimare evoluată şi mai fluentă, databilă mai recent. Limba mai arhaică conţine elemente tipic latine, în timp ce cea nouă conţine mai multe elemente slavone.

Reiese de aici faptul că, într-o etapă mai nouă de travaliu cultural, anterioară însă secolului al XVI-lea, vechi traduceri din latină au fost revizuite şi „îndreptate” cu textul slavon în faţă, aducându-le mai aproape de uzanţa religioasă a vremii.  

Primele traduceri de limbă română

Conformaţia şi rarul uz ale cuvintelor celui mai vechi dintre cele două straturi lingvistice trădează provenienţa dintr-o etapă culturală anterioară adoptării slavonei ca limbă sacră1. Unele lexeme sunt probabil autohtonisme foarte vechi şi rare, al căror sens nici n-ar putea fi descifrat, dacă nu ar exista textele paralele2. „Dacă unii termeni latini, care «înşurubează» textul românesc, de cel latin, se află în «Vulgata», intrată în uz din secolul al XIII-lea, precum agros, desiderat, sicarius, alţii, în schimb, nu apar în această redactare înnoită a Bibliei latine (inclusiv a «Psaltirii») şi deci nu puteau fi folosiţi decât dintr-un text mai vechi în limba română.

Provenienţa, forma şi raritatea lor ţin vizibil de o primă epocă a limbii române în plină dezvoltare şi de o veche transpunere a «Psaltirii» în română, termeni cu tradiţie şi întrebuinţare numai în vechile texte religioase: mesereare părătare, păraţ, încindre, gintu, vence, prevence etc. Asemenea termeni de origine latină au alţi corespondenţi în «Vulgata»“ (I.C. Chiţimia).

Asemenea traduceri din latină, făcute într-un context de limbă română primară, n-au putut fi realizate decât înainte de adoptarea liturghiei în limba slavonă, şi anume, într-o perioadă de timp când propagarea creştinismului şi serviciul religios se făceau încă pe bază de texte latine, iar „Psaltirea“ era tradusă pentru populaţie. Acest fel de limbaj nu se apropie de cel din „Scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung” din 1521, cel mai vechi text păstrat în original în limba română, fiind mult mai arhaic. Nu poate fi vorba, aşadar, de traduceri din secolul al XVI-lea, făcute sub influenţa Reformei. Concluzia sugerează că primele traduceri româneşti din „Psaltire“ aparţin epocii Ţaratului Vlah şi Bulgar.

După introducerea în uz ecleziastic şi folosirea liturghiei slavone, când s-a simţit din nou nevoia limbii române, s-au revizuit vechile traduceri pe baza textului slavonesc, depăşindu-se tentaţia unei simple modelări de limbă. Faptul s-a petrecut prin secolul al ­XIV-lea – după I. C. Chiţimia - pentru că liturghia bizantino-slavă n-a însemnat numai schimbarea de limbă sacră, ci a implicat şi modificări de dogmă şi de fond textologic: „În serviciul religios oriental au apărut noi texte, ca, de exemplu, «Octoihul» (pe care nu-l are Occidentul). În ceea ce priveşte «Psaltirea», pe lângă distribuirea psalmilor în «catisme» şi acestea în «slave», adică «osanale» (cu o anumită destinaţie rituală), i s-au adăugat acesteia, la începutul ei, şapte psalmi zişi de penitenţă (pierduţi de psaltirile româneşti vechi), iar la sfârşit nouă cântece ale lui Moise şi alte imnuri, care s-au păstrat întocmai în toate cele trei copii româneşti”. Aşadar, canonul ortodox impunea nu numai o ajustare lingvistică, ci şi una de text. De aici a rezultat şi intervenţia noilor traducători cu propriile lor reformulări, în care s-a imprimat nu o dată şi expresia tipic slavonă a textului urmat în paralel.

Primele traduceri în română ale căror urme s-au păstrat ar putea data, deci, din secolul al ­XIII-lea sau prima parte a secolului următor, în a doua jumătate a veacului al XIV-lea trecându-se, sub influenţa slavonismului cultural şi a joncţiunii oficiale cu Biserica creştină răsăriteană, la ajustarea versiunilor existente prin introducerea de cuvinte derivate din slavonă. Ceea ce a rezultat s-a păstrat în copiile moldoveneşti din secolul al XVI-lea ale psaltirilor rotacizante. Fără a fi rezultate definitive, concluziile de etapă consemnate mai sus marchează redeschiderea discuţiei despre începuturile culturii scrise în limba română.

Note:
1.  „Din numărul destul de mare de elemente lexicale vechi care au ajuns până în textele rotacizante ... dăm câteva: mesereare (milă) din lat. miserere, păraţ (cerul-gurii) din palatium, părăta (a pătimi) din lat. poenitare, deşildere (a dori) din desiderare, sprezice (a apela juridic) din superdicere, încindre (înflăcărare) din incendere, încăreaşte (a se încălzi) din incalescere, învoalbe (a înveli) din involvere, ferica (a ferici), dintr-un felicare, vence (a învinge) din vincere etc. Aceste forme (şi derivatele lor în frază) sunt livreşti şi sună destul de primitiv.” (I.C. Chiţimia).

2. Zgarbură, adică încălţăminte; gimţ (şi cimţ), adică şale; rutes, adică iarăşi etc.