Despre Nicolae Titulescu

[altmariuspoliteia]

@ Marian nencescu, membru altmarius.ning

În 1980, apărea la Editura Politică, din București, cartea istoricului și juristului Ion Greceanu, Nicolae Titulescu, o reinterpretare a rolului marelui diplomat și om politic român în menținerea păcii în Europa interbelică. Cartea preceda, cu doi ani, centenarul Titulescu, când acesta a fost sărbătorit oficial drept un mare campion al păcii regionale, și chiar mondiale. Cu același prilej apărea și masivul volum Titulescu și strategia păcii (coordonator Gh. Buzatu, Cuvânt înainte Mihnea Gheorghiu, Iași, Junimea, 1982), prilej pentru istorici, dar și pentru propaganda oficială de a reexamina, din perspectiva științifică, în primul rând, contribuția teoteoretică și practică titulesciană la teoria pacii. Meritul acestei cărți, este, va sustine peste ani, istoricul Ion Constantin, acela de a fi redat circuitului științific „documente de o reală probitate științifică” (Problema Basarabiei în discuțiile româno-sovietice . . . 1945-1989, București, INST, 2015, p.244), fără a se recurge la obișnuitele „politizări”. Din păcate, dacă în privința luptei pentru pace, lecția lui Titulescu a putut fi asimilată și chiar extinsă de autorități, nu același lucru se poate spune despre poziția lui Titulescu în privința Basarabiei, temă eludată de autorii volumului destinat publicului extern, Titulesco – notre contemporain (Geneva, Ed. Nagel), respectiv triada Valentin Lipatti, George G. Potra și Constantin Turcu, care au lucrat „în limitele impuse de conjuncturi interne și externe complexe” (op.cit., p. 254). Asta nu a exclus ca, informal, la reuniunea oficială, organizată la Ateneu, cu prilejul Centenarului Titulescu , de către M.A.E., Academia R.S.R. și, ADIRI, cu sprijinul Academiei de Științe Sociale și Politice, din 16 martie 1982, vorbitorii să nu atragă atenția pericolului „revizionismului, politicii de forță și dictat”, ca și a acțiunii consecvente a sărbatoritului în favoarea „cooperarii internationale, a păcii, securitatii și a dezarmării”, un fel specific de a atrage atenția comunității internationale asupra rolului la care aspira însusi Nicolae Ceaușescu, acela de campion al păcii mondiale și al cooperarii regionale.
Fenomenul, pe larg promovat de Agepres și de organismele conduse și dirijate de fosta Securitate, nu a scăpat nesancționat de Moscova, care, prin glasul unei tovarașe istoric de la Institutul de Slavistică și Balcanistică al Academiei U.R.S.S., Margarita Ierescenco, a ocultat pur și simplu rolul lui Titulescu în încheierea Pactului de Asistență Mutuală cu U.R.S.S., și, implicit, relația sărbătoritului cu ministrul sovietic de externe Mihail Litvinov (1876-1951), precizând că Titulescu se afla în „planurile camarilei burghezo-moșieresti”. Teza oficială, sovietică, era, susține Ion Constantin, aceea că Titulescu reprezenta „elita de dreapta a țării sale” și că acesta purta, „ca toti ceilalți conducători ai României” , răspunderea pentru lipsa de dorinta de a rezolva, pe cale pașnică, problemele litigioase cu U.R.S.S.” (op.cit., p. 246). Atitudinea sovietică nu ne surprinde câtă vreme rușii nu i-au iertat niciodată diplomatului român „intransigența pe care a opus-o Uniunii Sovietice în aspectele legate de principiile pe care trebuiau sa se așeze reglementarea relațiilor dintre România și sovietici.” (George G. Potra, articol Agerpes, 22 februarie 1983). 
Mentionăm, în context, că asemenea polemici, pe teme aparent neutre, au apărut tot mai des, după 1980, în relațiile dintre Romania și U.R.S.S., în condițiile când , oficial , „propanganda românească și occidentală a mai scazut din intensitate (s.n.), iar documentele cu caracter istoriografic ieșite la lumină, “au sporit”. Aparent, calul de bătaie era politica pentru pace și antihegemonistă a lui N. Titulescu, căruia i se aduceau, postum, „cele mai diverse și mai absurde reproșuri” (Potra, op.cit.,p. 326), în vreme ce miza reală era critica șefului Statului român, ce îsi asumase un rol politic tot mai activ între statele din așa zisă Lumea a III-a.