ASPECTUL DOXOLOGIC ŞI LITURGIC AL SPIRITUALITĂŢII CREŞTIN ORODOXE – PARTICIPARE DINAMICĂ LA SLAVA LUI DUMNEZEU –

[Păştin Antoniu-Cătălin]

                    

                             

ASPECTUL DOXOLOGIC ŞI LITURGIC AL           SPIRITUALITĂŢII CREŞTIN ORODOXE      

– PARTICIPARE DINAMICĂ LA SLAVA LUI DUMNEZEU –

 

O spiritualitate adevărată este una esenţială vie, care angajează întreaga fiinţă a omului şi de aceea este alimentată de o comuniune în rugăciune şi de manifestare a identităţii de credinţă între mai multe persoane. Numai o astfel de comunicare încălzeşte viaţa spirituală a fiecăruia. O spiritualitate urmărită doar de unul singur, în închidere deci, în egoism, devine mai mult o cugetare teoretică, ce angajează doar mintea şi acesta din când în când. Spiritualitatea autentică trebuie să implice toate facultăţile chipului dumnezeiesc din ce în ce mai mult, într-un proces continuu, care nu se sfârşeşte în momentul când ajunge la desăvârşire, ci continuă într-un dialog etern al iubirii.

De spiritualitatea autentică ţine în mod necesar comuniunea de viaţă şi iubire. Viaţa fiecărei persoane sporeşte în legătură cu altele, îi vine de la altele.

Această spiritualitate vie, care cuprinde întreaga fiinţă umană şi este alimentată de comunicarea cu alţii creând comuniunea, se întăreşte în creştinism prin Sfânta Liturghie. Ea primeşte în Liturghia ortodoxă o pecete proprie, de neconfundat. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturgica ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5).

În spiritualitatea ortodoxă – în general – şi în cea românească – în special, cultul divin public joacă un rol cu totul deosebit. Prin frumuseţea ceremoniilor, prin bogăţia doctrinară şi prin semnificaţia lui mistico-simbolică, cultul divin întreţine permanent legătura credincioşilor cu Dumnezeu, într-o continuă revărsare de binecuvântare şi de har şi contribuie la păstrarea, cultivarea şi întărirea sentimentului de apartenenţă la aceeaşi Biserică ortodoxă şi la acelaşi neam. Centrul cultului divin, în jurul căruia gravitează toate celelalte slujbe, îl constituie Sfânta Liturghie.

Dacă spiritualitatea creştină ortodoxă înseamnă conţinutul credinţei experiat în trăirea lui vie, Sfânta Liturghie face aceasta într-un mod deosebit de accentuat. Spiritualitatea creştină ortodoxă îi arată celui care crede în Hristos şi o cale pe care să înainteze, spre o trăire tot mai deplină a conţinutului credinţei sau a lui Dumnezeu, deci îl duce şi spre o ţintă finală. Creştinul ortodox se apropie prin ea de ţinta desăvârşirii sale, aşa cum o înţelege credinţa sa. Se poate spune totodată că, de această desăvârşire şi adâncire în credinţă ţine comuniunea între el şi ceilalţi creştini şi deci crearea unei legături tot mai strânse între ei. Nimeni dintre oameni nu se poate desăvârşi şi adânci în credinţă, fără ajutorul altora şi fără a-şi vădi propria desăvârşire, în relaţiile cu alţii, căci Dumnezeu l-a creat pe om ca o fiinţă cu profund caracter comunitar-sobornicesc, pentru care lucru el nu se poate mântui, desăvârşi sau sfinţi decât în relaţie dialogică, în comuniune cu ceilalţi semeni.

Sfânta Liturghie satisface acest dat ontologic al oamenilor, susţinând comuniunea spirituală între ei prin negrăit de adâncul şi bogatul conţinut al credinţei creştine. Deci există şi un urcuş individual al credincioşilor spre Dumnezeu, prin curăţire de patimi prin dobândirea virtuţilor şi prin contemplarea raţiunilor creaţiei, acest urcuş n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuş liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuieşte de către fiecare, împreună cu obştea celorlalţi credincioşi. Urcuşul duhovnicesc este susţinut de Hristos Cel Înviat şi unit  cu credincioşii prin Sfânta Împărtăşanie. (Ibidem)

Dar unirea cu Hristos în Sfânta Împărtăşanie uneşte pe credincioşii adunaţi în Hristos şi cu Sfânta Treime, întărindu-le calitatea de moştenitori, împreună cu Hristos, ai Împărăţiei Tatălui, având pe Duhul Sfânt odihnind peste ei. Viaţa spirituală ce ţâşneşte din ortodoxie, din toate elementele ei de credinţă şi din toate actele de cult, iradiază şi din Sfânta Euharistie, deoarece prin invocarea Sfântului Duh, are loc prefacerea euharistică a cinstitelor dăruri în însuşi Trupul şi Sângele Mântuitorului Hristos, care este prezent în mod real şi nesângeros (Idem, Taina Euharistiei, izvor de viaţă spirituală în Ortodoxie, în: „Ortodoxia”, nr. 3-4/1979, p. 501), pentru a se uni cu cei care cred în El şi-L mărturisesc în fapte concrete de iubire creştină.

Hristos Cel Înviat, cu care ne unim în Sfânta Împărtăşanie, este totodată şi Hristos Cel Care S-a jertfit pentru noi, manifestând prin aceasta absenţa oricărei urme de egoism şi întărindu-ne şi pe noi duhovniceşte. Unindu-ne cu El, trebuie să-L imităm, să-I urmăm pilda de curăţire, arătându-ne şi noi aşa cum a fost El, curaţi de orice egoism, adevărate jertfe vii, sfinte şi bine plăcute lui Dumnezeu (Rom.12,1), fapt concretizat în iubirea cu fapta a semenilor noştri, deci într-o cunoaştere a lui Dumnezeu în împrejurări concrete ale vieţii. Prin aceste fapte de iubire înaintăm în comuniunea dintre noi şi Dumnezeu, ca Împărăţie a Sfintei Treimi, fapt imposibil în lipsa unirii prin Sfânta Împărtăşanie cu Hristos Cel Înviat. (Idem, Spiritualitate şi comuniune în Liturgica ortodoxă, Craiova, 1986, p.6).

Astfel, Sfânta Liturghie poate fi socotită şi ca un mijloc de transcendere a oamenilor de la viaţa închisă în egoism şi în lume, la viaţa de comunicare cu Dumnezeu, ca Împărăţie a Lui, deci la frumuseţea bunurilor veşnice. Toate rugăciunile cultului divin ortodox indică o transcendare sau o ieşire a omului, închis în egoism spre Dumnezeu Cel în Treime sau iubirii, chiar când se cer în rugăciuni bunuri necesare vieţii pământeşti, drept condiţii de pregătire pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Cultul divin ortodox al cărui centru şi esenţă îl reprezintă Sfânta Liturghie, este locul lucrării sfinţitoare şi al provăduirii învăţăturii în credinţă, cu alte cuvinte arătarea lui Hristos Cel viu şi înviat în tot universul, a veşniciei, neschimbabilităţii şi în frumuseţii Sale, până în ziua în care El ni se va arăta în plenitudinea slavei şi puterii Sale. În toate manifestările liturgice străluceşte de slavă Mântuitorului Hristos. Acesta Îl mărturisesc în viaţa moral-duhovnicească a creştinului ortodox. Mai mult, laudele bisericeşti, care constau în psalmi, rugăciuni rostite sau cântate şi în binecuvântări ale preotului, deci în cuvinte pline de puterea lui Hristos,  credincioşii prezenţi participă activ şi primesc anumite daruri pline de frumuseţe spirituală. (Idem, Cultul Bisericii Ortodoxe, mediu al lucrărilor Sf. Duh asupra credincioşilor, în „Ortodoxie”, nr. 1/1981, p. 5-12)

Astfel cultul creştin este viaţa lui Hristos şi omul credincios, adorând pe Dumnezeu, primeşte harul Său prin puterea Duhului Sfânt, care formează esenţa credinţei, a vieţii şi cultului creştin. Cultul aduce pe omul credincios în relaţie dialogică, vie şi directă, deci specială, cu Dumnezeu, (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Sf. Liturghie ca Icoană a Împărăţiei lui Dumnezeu şi însemnătatea ei în viaţa religios-morală a creştinului ortodox, în „Ortodoxie” nr. 1/1982, p. 104) care este ambianţa şi izvorul comuniunii.

Din cadrul Sfintei Liturghii desprindem transcenderea sau ridicarea noastră peste interesele egoiste şi trupeşti ce ne leagă de lume şi unirea noastră în Duh de jertfă cu Hristos şi  prin El cu Tatăl în Sfântul Duh. Adunându-ne cu toţii, în ambianţa Sfintei Treimi, întărim comuniunea dintre noi. De aceea, în cadrul Sfintei Liturghii cerem folos duhovnicesc în comun pentru toţi (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime, structura supremei iubiri, în „St. Teol”. Nr. 5-6/1970, p. 334)

Comuniunea realizată între credincioşi în ambianţa Sfintei Treimi este una cu Împărăţia Sfintei Treimi, în care nu există supuşi şi stăpâni, ci toţi fraţi între ei, pentru că sunt  fii ai Tatălui Ceresc şi fraţi ai Fiului Său, făcut om pentru veci şi unit cu ei, fiind Cel jertfit pentru ei. (Ibidem)

Biserica este Împărăţia anticipată a Sfintei Treimi. Locul în care se întăreşte cel mai mult această Împărăţie este Sfânta Liturghie, fântâna care adapă prisositor viaţa de comuniune a credincioşilor cu Sfânta Treime şi cea dintre ei. (Idem, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în  „Ortodoxia”, nr.4/1964, p.505-506)

Această comuniune este ajutată de simbolurile liturgice de icoane, de laudele credincioşilor şi de ceremoniile liturgice. Sfânta Liturghie reprezintă actualizarea continuă a Revelaţiei. Este adâncită legătura între Sfânta Scriptură şi Sfânta Liturghie, aşa cum e de altfel, între Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Liturghia este momentul esenţial al tradiţiei. Şi precum Sfânta Tradiţie, odată cu păstrarea Revelaţiei necuprinse în Sfânta Scriptură, este tâlcuirea dreaptă a Sfintei Scripturi, la fel Sfânta Liturghie este o ticluire harică, vie a Sfintei Scripturi. Este oglindirea fidelă, comunicarea sacramentală a acesteia şi introducerea credinciosului, prin Biserică în duhul Revelaţiei, în viaţa lui Hristos. (Pr. Prof. Dr. C-tin Galeriu, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în „Ortodoxia”, an XXXII (1981), nr.1, p. 28)

Sfânta Liturghie nu este numai izvorul şi fundamentul Sfintelor Taine şi ierugii, ci şi cea mai importantă dintre toate slujbele care alcătuiesc serviciul divin zilnic al Bisericii Creştine Ortodoxe. Jertfa Euharistică şi Sfânta Liturghie, în general, este o formă de prelungire în timp, de actualizare sau de perpetuare în mijlocul nostru a prezenţei lui Hristos Cel jertfit odată pentru totdeauna; este multiplicarea în timp şi spaţiu a jertfei Lui: „Sfânta Liturghie este mijlocul şi prilejul de aplicare individuală a roadelor jertfei universale şi generale de pe cruce”. (Pr. Prof. Ene Branişte, Liturgica specială, Bucureşti 1985, p. 323) Astfel, ea devine mijlocul prin care Mântuitorului Hristos se află veşnic împreună cu noi şi prin care împlineşte făgăduinţa făcută Sfinţilor Săi mucenici şi Apostoli: „Iată, Eu sunt cu voi cu toţi în toate zilele, până la sfârşitul veacului”. (Mt.28,20) prin ea se perpetuează şi se continuă prezenţa Mântuitorului în lume, de-a lungul veacurilor.

Sfânta Liturghie nu este o trăire şi participare pur subiectivă ci este Evanghelia mereu actualizată, relaţia actualizată cu Hristos din Evanghelie, relaţie mereu experiată de credincioşi, în atmosferă de comuniune a Sfintei Treimi. Credincioşii care merg în Duminici şi sărbători împreună la Sfânta Liturghie, din aceeaşi Biserică, sunt din ce în ce mai mult adunaţi în Dumnezeul iubirii tainice, sporind şi între ei comuniunea, fapt care se întâmplă de regulă între membrii aceleaşi familii. (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Relaţiile treimice în viaţa Bisericii, în  „Ortodoxia”, nr.4/1964, p. 505)

După o definiţie sumară, Sfânta Liturghie, este participarea la lucrarea tainică a lui Dumnezeu Cel în Treime în lume. Iniţiativa aparţine lui Dumnezeu  nu omului. Sfânta Liturghie este pogorârea lui Dumnezeu până la oameni, cerul pe pământ, dar şi ridicarea oamenilor, înnoirea lor şi a făptuirii întregi, prin unirea tuturor cu Dumnezeu în Hristosul euharistic, este înfăptuirea unei mari comunicări a sfinţilor. Deşi se realizează prin semne sfinte, menite să unească lumea văzută cu cea nevăzută, Sfânta Liturghie nu angajează doar o participare simbolică, nominalistă, a conştiinţei de realitatea divină, ci una realist-liturgică, întrucât ea aduce real pe Dumnezeu credincioşilor şi mută, de asemenea, real pe credincioşi în harul Sfântului Duh, în Hristos euharistic, în Dumnezeu. (Ibidem)

Natura şi scopul Sfintei Liturghii îl constituie realizarea adunării ecleziale, Comuniune, Euharistie şi Trup tainic al lui Hristos, în acelaşi timp. În adunarea euharistică se săvârşeşte jertfa cea fără de sânge, are loc, ca o culme şi împlinire Cina Domnului. Este ceea ce se înfăptuieşte în Duhul rugăciunii euharistice „pe voi pe toţi care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un Potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Duh Sfânt. ” (Liturghia Sf. Vasile cel Mare). Dinamica acestei uniri urmează o lege a firii, prefăcând mai întâi familia într-o „Eclesia domestică”, iar neamul, sub forma lui elementară, cuprinzând în unitate pe cei vii şi pe cei morţi în Biserica parohială. (Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan, Conştiinţa misionară a preotului şi cea de enoriaş a creştinilor în viaţa liturgică a parohiei în „I.B.M.P.” 4, Rm. Vâlcea, 1987, p. 55)

Adunarea euharistică parohială porneşte de la trăirea vie a Bisericii, de la tradiţia concretă liturgică primară şi se constituie ca o comuniune „în Duh” (Apoc.1,10). Căci de la început se mărturisea cu tărie acea lex orandi, lex credendi, credinţa şi rugăciunea aflându-se într-o unitate simfonică, de nedespărţit. Mântuitorul Hristos este prezent la Sfânta Liturghie, în elementele euharistice, „pentru ca pe fiii împrăştiaţi ai lui Dumnezeu să-i adune laolaltă” (In.11,52), iar Taina Euharistiei este tocmai descoperirea şi realizarea unităţii noului popor al lui Dumnezeu, adică al creştinilor. Locaşul de închinare văzut, în care credincioşii se adună pentru rugăciune în comun, este tocmai chipul locaşului celui nevăzut şi nefăcut de mâna pe care îl reprezintă. De aceea,  se afirmă uneori că de fapt „comuniunea în Biserică” este cea dintâi lucrare liturgică, cea dintâi acţiune a lui Dumnezeu asupra credincioşilor, temelia însăşi a Sfintei Liturghii. Toţi cei care alcătuiesc această „comuniune” sunt realmente mădulare ale trupului lui Hristos (I Cor.12,27). (Ibidem, p. 56).

De la începutul Sfintei Liturghii, preotul şi comunitatea îşi exprimă convingerea că au intrat într-un spaţiu spiritual în care vor cunoaşte tot mai mult, prin experienţă, lumina şi iubirea Sfintei Treimi, până în momentul culminant al împărtăşirii de Hristos.

Actul cel mai de seamă, în care participarea la Liturghie a credincioşilor se exteriorizează prin excelenţă şi, totodată, culminează, este împărtăşirea cu Sfintele Taine – care ar trebui să fie generală şi frecventă, adică la fiecare Liturghie.

Astăzi se observă că participarea credincioşilor a început să se diminueze, mai ales din veacul trecut încoace. Aceasta a dus la slăbirea spiritului eclesiologic sau comunitar, care constituia titlul de glorie al Bisericii Ecumenice de odinioară. Cauza principală a unei astfel de stări a fost dispariţia împărtăşirii generale şi frecvente de până atunci, care a dus după sine şi slăbirea sentimentului de unitate care îi ţinea laolaltă pe toţi membrii Bisericii.

Deplina comuniune cu Hristos, ca mădular al Trupului Său, şi unitatea tuturor creştinilor în Hristos şi întreolaltă, se realizează în Euharistie,Hristos este deplin în comunitatea eclezială şi în fiecare membru al acestei comunităţi, iar comunitatea şi fiecare membru al ei cresc în Hristos, Care S-a situat în centrul ei şi în adâncul de taină al fiecăruia în parte.

Euharistia realizează unificarea noastră sobornicească cu Hristos: face din noi Biserica sau trupul Lui, extins în unanimitatea răscumpărată, întinzându-Se şi cuprinzând şi spaţiile. Este o unificare personală, care nu numai că ne menţine ca existenţe personale, responsabile în faţa lui Dumnezeu pentru mântuirea proprie, cât şi pentru mântuirea celor împreună cu noi fraţi în Hristos, ci ne dă şi posibilitatea creşterii continue.

Aşadar, Liturghia rămâne terenul şi cadrul perfect pentru revărsarea şi exprimarea credinţei noastre ortodoxe. Ea trebuie să rămână temelia şi centrul cultului divin public, cel dintâi mijloc de sfinţire şi de mântuire a credincioşilor.

Scopul educaţiei liturgice este acela de a trezi în sufletele credincioşilor năzuinţa de a alerga cât mai des la izvorul darului şi al milei dumnezeieşti, care este Sfânta Liturghie Importantă este şi pregătirea credincioşilor, pentru ca ei să asiste cu cuviinţă la Sfânta Liturghie. Dacă trebuie să ne pregătim sufletul înainte de rugăciune (Ecles. 18,23), cu atât mai vârtos trebuie să facem aceasta pentru a ne prezenta în faţa Domnului – Care este de faţă şi trupeşte, chiar şi înainte de prefacerea Darurilor.

Aşadar cultul divin ortodox ne ţine în comuniune de viaţă şi iubire şi ne face să participăm la slava lui Dumnezeu, prin toate formele şi rânduielile lui: laudele  bisericeşti, Sfintele Taine şi ierurgii, diferitele rugăciuni de cerere şi mai cu seamă prin Sfânta Liturghie. Cultul divin ortodox ne obişnuieşte cu o tot mai accentuată trăire cu Dumnezeu, sub ploaia de raze a iubirii Lui, care luminează, întăreşte, înalţă şi înfrumuseţează viaţa noastră, fără să ne facă nepăsători de viaţa semenilor, ci îndemnându-ne să devenim factori de tot mai mare ajutorare, susţinere, mângâiere şi dreaptă sfătuire a lor, (Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Importanţa Harică a slujbelor cultului ortodox, în  „Îndrumări Misionare, p. 641) deci de înfrumuseţare şi înălţare a lor, (Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Sf. Treime, creatoarea, mântuirea şi ţinta veşnică… în „O” nr. 2/86, p. 17) deci de înfrumuseţare şi înălţare a vieţii lor duhovniceşti.

Împărăţia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieşte, mai ales în Sfânta Liturghie, nu numai în cei prezenţi ci cu toţi cei alipiţi de Hristos, ca Biserica, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au trecut din lumea aceasta.

Dragostea, ca atribut al persoanei îi cuprinde continuându-şi viaţa şi pe cei adormiţi întru Domnul. Credincioşii prezenţi la Sfânta Liturghie îşi  arată dragostea creştină astfel şi faţă de cei răposaţi şi odată cu aceasta şi credinţa în nemurirea lor, făcută fericită prin dragostea lor, prin pomenirile dese ale acelora, în rugăciunile lor. Cei prezenţi îşi arată nu numai credinţa în viaţa veşnică a celor pentru care se roagă, ci şi conştiinţa răspunderii pentru eternitatea lor fericită.

Biserica Ortodoxă este prin excelenţă o Biserică liturgică doxologică, formându-şi credincioşii în spiritul vieţii de comuniune şi cu ajutorul cultului divin, care repetă în fiecare an bisericesc întregul ciclu al actelor prin care Hristos a trecut umanitatea Sa.

Această repetiţie nu are caracterul unei comemorări, ci al întâlnirii continue a credincioşilor cu Hristos, Cel ce se naşte, Se răstigneşte, înviează, ne trimite pe Duhul Său Cel Sfânt în fiecare an bisericesc, pentru a urca noi trepte în viaţa creştină, în realizarea noastră moral-duhovnicească, în câştigarea desăvârşirii în Hristos.

Săvârşită în acest fel, Sfânta Liturghie poate şi trebuie să fie şi să rămână mijlocul cel mai important pentru păstrarea şi pentru apărarea dreptei credinţe, pentru menţinerea unităţii religioase şi pentru creşterea duhovnicească a credincioşilor noştri.

Doctor în teologie, cercetare :  Antoniu-Cătălin  Păştin