Bioetica în viziunea Teologiei Ortodoxe

[Păştin Antoniu-Cătălin]

           

              

                           Bioetica în viziunea Teologiei Ortodoxe

 

                       Centrul de cercetări teologice, interculturale şi ecumenice Sf. Ioan Cassian-Univ.Ovidius, Constanţa

                                                                                                       Doctor în teologie:  Antoniu-Cătălin Păştin 

 

            Introducere

 

            Metamorfoza lumii europene de la epoca medivală la epoca modernă sau iluministă a secolului al XVIII-lea a atras după sine mutaţii considerabile pe scena culturii europene. De la Dumnezeu s-a trecut la om, de la teologie s-a trecut la stiinţă, şi de la valorile spirituale s-a trecut la valorile materiale, ca tot atâtea expresii ale globalizării..

            Concepţia mecanicistă a favorizat imensul progres ştiinţific şi tehnologic pe care îl cunoaşte socitatea contemporană occidentală. Dar această concepţie este cauza regresului spiritual şi moral al lumii în care traim. Factorii economici, financiari şi politici au dobândit o importanţă considerabilă, în detrimentul preocupării de ordin spiritual. Trăim într-o lume în care valorile materiale au triumfat asupra celor spirituale. Pe de o parte, asistăm la victorii ale ştiinţei şi tehnicii care depăşesc cu mult cele mai optimiste aşteptări ale veacului al XVIII-lea, dar, în viaţa lui interioară, omul se simte prins în ghearele unor forţe iraţionale pe care nu le mai poate controla. Explozia de violenţă şi senzualitate, care se răspândeşte peste tot în societate şi cuprinde cercuri din ce în ce mai largi, constituie dovada concludentă a degradării climatului spiritual al omului şi al societăţii contemporane .

            Înţelegerea şi acceptarea legăturii între Logos şi creaţie au o importanţă capitală pentru destinul lumii. Ca urmare a neînţelegerii acestei legături, sau a respingerii ei, în Apus a fost elaborată teoria evoluţionistă, care pleacă de la premisa că Dumnezeu sau nu există, sau cel puţin este absent din actul creaţiei. Căci dacă ar exista, ar trebui să se admită fie că nu poate să creeze în 6 zile sau să aducă lumea întru fiinţă numai cu cuvântul Său , fie că nu vrea, şi atunci avem de-a face cu un dumnezeu care nu este iubire. Astfel, Dumnezeu care nu creează nu are motive să se implice nici în mântuire şi nu are nici condiţiile pe care El însuşi să le fi creat în vederea Întrupării. De evoluţionism au avut nevoie filosofii atei pentru a argumenta autonomia omului prin însăşi originea lui, sau cum spunea darwinistul Richard Dawkins: „Darwin a făcut posibil să devii un ateu desăvârşit din punct de vedere intelectual” .

            Având la bază autonomia lumii şi a omului faţă de Dumnezeu, modernitatea a tras concluzia logică că: lumea poate fi gândită complet fără a mai presupune existenţa vreunui Dumnezeu, indiferent că este vorba despre Dumnezeul filosofilor ori de cel al credincioşilor. Mai trebuia declarat un nou dumnezeu sau declaraţi alţi dumnezei. Căzând din nou în capcana pe care i-o întinsese diavolul în grădina Edenului şi în tendinţa de a fi “ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul” (Fac. 3, 5), omul se autoidolatrizează, se autodivinizează şi se declară dumnezeu.

            Noul Dumnezeu şi-a dezvoltat un nou cult, declarând în cadrul acestuia şi idolii care vor completa tabloul autodivinizării omului. Astfel, primul idol apărut şi consacrat ca atare în epoca modernă pare să fie”Cultul civilizaţiei”. Instituirea acestui cult a constat şi constă în subordonarea culturii, artei şi tuturor valorilor morale, tradiţiei şi credinţei în Dumnezeu faţă de nevoia de civilizaţie. Toate acestea au fost orientate de omul modern în funcţie de un ţel superior: asigurarea civilizaţiei.

            Ştiinţa modernă este un alt idol al epocii moderne şi o percepem aşa fiindcă şi-a conferit sieşi putere absolută. In esenţă, proclamarea ştiinţei ca idol în modernitate constă în faptul că centrul de gravitaţie al cunoaşterii se transferă de la Dumnezeu la om.

            Epoca modernă  a impus concepţia conform căreia omul este o fiinţă autonomă care se poate dezvolta de unul singur, mai ales cu ajutorul minţii (nous) şi cu ajutorul propriilor puteri interioare. Propriu-zis, aceasta înseamnă zeificarea raţionalităţii umane şi prezentarea ei ca substitut al credinţei în Dumnezeu. Însă negării Dumnezeului Celui Viu i-a urmat – cum era şi firesc  contestarea raţiunii însăşi. În scurtă vreme s-a ajuns la despotismul absurdului. Raţiunea umană s-a autolimitat la cunoaşterea materiei şi, lipsindu-se de criteriul absolut al evaluării celor cunoscute, a eşuat în conflictul cu modul de gândire al semenilor.

            Al  treilea idol al modernismului este credinţa în progresul istoric al umanităţii şi sacrificarea pe altarul acestui idol a valorilor trecutului, tradiţiei, adevărului. Ideea modernă de progres şi-a dovedit falsitatea prin eşuarea raţionalismului şi raţionalismului iluminist în iraţionalism .

 

            Bioprinting: 3D printing pentru crearea de organe, sau altfel spus: Bioetica

 

            Bioprinting este termenul ce defineşte folosirea printerelor 3D pentru a crea ţesuturi sau chiar organe. De cele mai multe ori se folosesc celule stem sau alte tipuri de celule în ceea ce se numeşte: bio-ink, cerneală biologică.

            Mai nou, printerele 3D sunt folosite în domeniul medical, unde se creează ţesuturi care ar putea fi folosite pentru operaţii medicale. Încă nu s-a ajuns la crearea unui organ funcţional, pentru că este greu să printezi vasele de sânge, dar inginerii de la Universitatea Cornell (SUA) au reuşit să printeze o ureche, aşadar primii paşi s-au făcut.

Implicaţiile tehnologice şi etice sunt destul de mari iar întrebările sunt cât se poate de evidente: “vom deveni nemuritori dacă creem organe pe bandă rulantă?” sau “vom putea face un transpant de sistem nervos către un nou corp gazdă?”

            Una din moştenirile pe care ni le-a lăsat secolul trecut (deceniul şase al secolului trecut) este şi bioetica, o ştiinţă cu un imens domeniu de cercetare, dar cu un foarte limitat conţinut. Acest fenomen nu trebuie socotit paradoxal, dacă se are în vedere că ştiinţa bioeticii este chemată să pună de acord cele mai heteroclite păreri cu privire la probleme arzătoare şi contradictorii ale vieţii omeneşti.

            Ca obiect al bioeticii este socotită întâi de toate cercetarea vieţii umane. De fapt, bioetica se ocupă cu toate problemele morale medicale clasice şi mai noi legate de viaţa umană. Cauza care a generat interesul pentru bioetică este rapida dezvoltare a biologiei şi aplicarea ei în medicină.

            În felul acesta, bioetica se prezintă ca o extindere a eticii medicale şi are în centrul interesului său problemele care apar prin implicarea biologiei şi aplicarea noii tehnologii medicale în toate procesele legate de naşterea, de creşterea şi de moartea fiinţei umane.

            Bioetica analizează în special problemele morale care se referă la:

 

A). sterilitatea, reproducerea asistată, însămânţarea artificială, controlul prenatal, controlul naşterilor, întreruperea sarcinii şi cele referitoare la acestea;

B). intervenţiile privind păstrarea sau îmbunătăţirea vieţii umane, clonarea, prelevarea şi transplantul de ţesuturi sau de organe;

C).  abordarea perioadei terminale a vieţii, eutanasia pasivă sau activă şi cele conexe acesteia.

            Mai precis, analiza problemelor la care ne-am referit constituie obiectul eticii biomedicale, deoarece bioetica se extinde asupra întregii lumi vii şi cercetează legăturile omului cu aceasta. Dar, pentru că etica medicală constituie şi partea cea mai importantă a bioeticii, se foloseşte în mod curent denumirea întregului şi pentru o parte a întregului.

            Bioetica, încercând să prevină şi să controleze evoluţiile generale generate de dezvoltarea în salturi a biologiei şi tehnologiei medicale, se mişcă aproape exclusiv la nivel impersonal. Ea obiectivează procedurile şi numerotează oameni, încearcă să abordeze stări generale, şi nu persoane şi relaţii interpersonale.

            Îşi concentrează interesul asupra analizei problemelor de ultimă oră şi se îngrijeşte de abordarea lor la nivel mondial prin principii ultrageneralizate.

            De aceea, atunci când nu se exprimă în cadrul unei confesiuni religioase sau a unei cosmoteorii, ignoră pe cât se poate concepţiile religioase, metafizice sau de alt ordin privind lumea şi încearcă să se sprijine pe principii şi valori utilitariste, care pot fi acceptate pe o scară mai largă.

            În felul acesta, în cadrul bioeticii sunt puse în evidenţă următoarele principii:

- principiul autonomiei;

- principiul evitării provocării durerii şi suferinţei;

- principiul binefacerii;

- principiul dreptăţii.

 

            Aceste principii, care sunt interpretate, de obicei din puncte de vedere diferite, se dovedesc în practică foarte elastice şi chiar contradictorii. În plus, astăzi este cunoscută erodarea principiilor şi valorilor morale în societate. Chiar şi cazurile de comportamente împotriva firi, cum ar fi homosexualitatea sunt cunoscute şi acceptate ca normale. Atunci când omul se goleşte de orice particularitate duhovnicească şi se identifică cu funcţiile sale biologice, toate acestea vin de la sine şi sunt considerate normale .

            Potrivit celor de mai sus, baza cea mai importantă a bioeticii rămâne antropologia pe care se fundamentează medicina de azi. Această antropologie, care este în esenţa ei străină de cea creştină, este mecanicistă şi unidimensională. O antropologie mecanicistă şi unidimensională este normal să nu poată sprijini o morală reală.

            Morala este înţeleasă totdeauna ca mişcarea de la a fi, la a fi bun. Când însă a fi este abordat în mod mecanic şi unidimensional, atunci a fi bun este pur şi simplu ca o evoluţie mecanicistă şi nu calitativă sau duhovnicească a lui: a fi.

            Bioetica se înfăţişează, de obicei, ca o morală aflată într-o permanentă curgere şi transformare, impusă de laboratoarele de cercetare, valorificată de factorii politico-economici şi promovată prin informatică şi prin mijloace de comunicare în masă. Nu pregetă să accepte avorturile ca mijloace terapeutice sau să facă servicii eugeniei, promovând astfel rasismul.

            Scopul moralei a fost întotdeauna acela de a-l ajuta pe om să dobândească bune obiceiuri încă de mic. Morala nu vizează însă obişnuinţa ca atare, ci calitatea acesteia.   Şi, din nefericire, lucrul acesta tinde să fie uitat.

            Obişnuinţa este considerată în zilele noastre raţiunea suficientă pentru justificarea oricărei practici, atunci când aceasta prezintă o oarecare utilitate. Mai ales, atunci când, apar reacţii de ordin moral cu privire la problema aplicării tehnologiei medicale contemporane, tehnocraţii le nesocotesc şi le consideră impedimente secundare, care vor fi înlăturate pe măsură ce oamenii vor dobândi noua obişnuinţă.

            În paralel, promovarea principiilor şi a poruncilor religioase este caracterizată de reprezentanţii bioeticii laice ca fundamentalism şi, în consecinţă, este desconsiderată sau neluată în seamă. Toate acestea fac, însă, dovada slăbirii conştiinţei morale şi a crizei duhovniceşti profunde în care ne aflăm.

S-a ajuns astfel la situaţia în care, astăzi, bioetica tinde să înlocuiască morala clasică ce are drept obiect principal viaţa personală şi relaţiile interpersonale dintre oameni.

            De altfel, dislocarea reală a moralei a început mult mai înainte, în mediul teologic, prin detaşarea ei de spiritualitate şi, în continuare, prin autonomizarea şi promovarea aproape exclusivă a unei morale sociale. Astfel, morala socială se afirmă în occident încă de la mijlocul secolului trecut, iar mai târziu interesul teologilor occidentali preocupaţi de morală s-a concentrat aproape exclusiv asupra bioeticii.

Aceasta apare deja într-un spaţiu mai extins, ca morală a globalizării, adică o morală care încearcă să apropie oamenii cu tendinţe şi mentalităţi diverse privitoare la problemele pe care le ridică aplicaţiile medicinii contemporane şi biologiei şi să promoveze omogenizarea criteriilor pentru abordarea acestor probleme. În paralel, se cultivă şi ideea că viaţa morală a omului este determinată de biologi.

            Bioetica, ca deontologie a globalizării, se leagă nemijlocit de tradiţia creştinismului secularizat occidental şi, mai ales, de morala occidentală .

            Este o morală cu caracter legalist, aşa cum este şi morala occidentală, care subzistă ca bază a acesteia. Şi principiile generale pe care le propune nu constituie, în ultimă instanţă, puncte de convergenţă pentru oameni, ci trambuline pentru lansarea contradicţiilor dintre indivizi. Sunt asemănătoare cu principiile aşa-zisei morale sociale, care pot fi interpretate şi aplicate în funcţie de dorinţele şi interesele celor puternici.

            Prin regula de aur: „Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi şi voi lor asemenea” ( Matei 7,12), omul este chemat să se pună pe el însuşi în locul celuilalt şi să acţioneze faţă de el, aşa cum ar dori să acţioneze acela faţă de sine.

            Cu alte cuvinte, regula de aur se adresează persoanei umane şi se pune în lucrare, prin înţelegerea şi solidaritatea faţă de aproapele. Ea cultivă apropierea şi exclude izolarea, construieşte unitatea şi înlătură dezbinarea.

            Nu se întâmplă acelaşi lucru şi cu principiile bioeticii. Ba, mai mult, se ajunge la contrariu. Absolutizarea primului principiu al bioeticii, principiul autonomiei nu-i apropie pe oameni, ci îi izolează, nu-i uneşte ci îi separă.

            Desigur, acest principiu pare că respectă particularitatea fiecăruia. Însă, acest respect se dovedeşte, prin natura lucrurilor, a fi o himeră, deoarece este imposibil să se propună principiul autonomiei individului atâta vreme cât societatea are nevoie de unitate şi nu are pe ce să o fundamenteze.

            Dacă individul este absolutizat, dispare comuniunea, societatea. De aceea, cei puternici propun de fiecare dată poziţia lor arbitrară drept factor unificator al societăţii. Legile vin să limiteze acest arbitrariu. Dar, la nivelul moralei, absolutizarea autonomiei şi confruntarea ei cu orice idee sau valoare colectivă duce la confuzie şi incoerenţă.

            Este normal ca în Biserica Ortodoxă problemele referitoare la bioetică să se încadreze în preocuparea moralei creştine. De altfel, învăţătura morală a Bisericii s-a confruntat încă de la început cu probleme bioetice precum avorturile şi eutanasia.

            Astfel, abordarea problemelor bioetice, ca şi a celor morale, trebuie să se sprijine pe antropologia şi cosmologia creştin-ortodoxă. Trebuie să vadă problemele sale din perspectiva îndumnezeirii omului şi a înnoirii omului în Hristos.

            O premisă fundamentală a comportamentului moral al omului este aceea că omul nu este cauza existentei sale, ci fiinţa sa este darul divin. Atunci când omul nu are această conştiinţă, este normal să treacă dincolo de limitele sale şi să se autodivinizeze. De altfel, principiul călăuzitor al moralei creştine este principiul ipostatic, sau principiul persoanei, din care izvorăsc sensul şi funcţionalitatea celorlalte principii speciale şi metodologia moralei şi vieţii sociale.

            Persoana umană nu este un dat static, ci o devenire dinamică. Aceasta începe din momentul conceperii sale şi se continuă la infinit, iar infinitul pentru creştinism nu este impersonal sau suprapersonal, ci este Persoană. Mai precis, este treime de Persoane, este Sfânta Treime.

            În fine, naşterea şi evoluţia omului presupun şi exprimă comuniunea. Persoana nu poate fi concepută ca un individ izolat deoarece nu există decât în comuniune. Iar adevărata comuniune se realizează întotdeauna în comuniunea divino-umană care este Biserica.

            În faţa pericolului îngropării omului sub grămada genelor sale, morala creştină prezintă perspectiva nelimitată a desăvârşirii şi a îndumnezeirii acesteia.

            Morala creştină este cultivată şi se dezvoltă în persoana umană. Caracterul prosopocentric al acesteia nu este, desigur, în acord cu concepţiile care domină bioetica.

            În vremea noastră, marcată de lipsa spiritualităţii, nu este ascultată cu plăcere referirea la puterile duhului. Şi totuşi, vindecarea de această lipsă de moralitate, în care se găseşte societatea noastră astăzi, ca de altfel şi cauza care a provocat această situaţie, nu trebuie să fie căutată la nivel moral sau social, ci la nivel duhovnicesc. De aici provin forţele care influenţează nivelul moral şi social. Duhul care domneşte inimile oamenilor, acela determină viaţa morală şi socială, şi nu invers.

            Desigur, acest duh poate fi viclean sau pervers, poate fi duhul materialismului şi al hedonismului. Va fi însă totdeauna duh, şi nu trup şi sânge. De aceea, Apostolul Pavel spune că nu avem de luptat „împotriva sângelui şi a trupului, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva căpeteniilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri” (Efeseni 6,12). Şi ca omul să lupte cu rezultate împotriva acestor duhuri, e nevoie de duhul creştin.

            Duhul creştin nu este vreo forţă sau vreun principiu impersonal. Nu este nici măcar vreo lege temporară sau veşnică. Este Dumnezeu, care S-a descoperit în persoana lui Hristos şi rămâne în Biserică, prin Duhul Sfânt. Iar vindecarea lumii se poate sprijini pe gradul revelaţiei sale cu Hristos şi cu Biserica.

            În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă. Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine. Noua poruncă a iubirii nu este doar dată de Hristos, ci şi întrupată în persoana lui Hristos. Şi conţinutul ei practic se arată în viaţa Lui. „Poruncă nouă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul precum Eu v-am iubit” (Ioan 13, 34).

            Duhul creştin se oferă înainte de toate prin modul de viaţă. Viaţa creştină trebuie să exprime conţinutul credinţei creştine. Aceasta va ambiţiona şi pe alţii să încerce adevărul vieţii creştine.

            În felul acesta, în ultimă analiză, îndreptarea societăţii noastre este o problemă de îndreptare personală. De altfel, fiecare dintre noi este membru al societăţii, prin urmare, îndreptându-se pe el însuşi, va îndrepta o parte din societate şi în felul acesta va crea un focar de sănătate în organismul acesteia.

            Ne găsim deja în punctul cel mai ridicat, unde uşor se creează interpretări greşite, neînţelegeri. Socotind îndreptarea societăţii ca pe o problemă de îndreptare personală, înţelegem înainte de toate că nu putem cere noi înşine îndreptarea celorlalţi. Dacă Dumnezeu nu-l îndreaptă pe om cu forţa, cum am putea să gândim noi înşine aşa ceva? Respectul faţă de libertatea celuilalt constituie premisa oricărui act creştin.

            Mai mult chiar, trebuie să ştim că îndreptarea propriei noastre persoane nu înseamnă limitare la noi înşine. Omul, ca persoană, există şi evoluează mereu în relaţie cu alte persoane. Autolimitarea poate şi este  necesar să existe într-o anumită perioadă de timp în vederea reculegerii şi a autocriticii.

Dar scopul creştinului nu este limitarea la el însuşi, ci deschiderea spre întreaga omenire.

            Marea eroare, pe care o facem în mod obişnuit este că uităm această dublă poruncă a iubirii şi, în consecinţă, disociem responsabilitatea noastră individuală de responsabilitatea socială, care este universală. În felul acesta, ajungem să înţelegem responsabilitatea personală ca pe o lipsă de responsabilitate socială, iar responsabilitatea socială ca pe o lipsă de responsabilitate personală.

            Responsabilitatea personală comportă grija faţă de orice intervenţie justificată în relaţiile sociale. Iar indiferenţa faţă de acestea, care vădeşte iresponsabilitatea socială, nu constituie responsabilitate personală.

            Creştinul se socoteşte, înainte de toate, responsabil faţă de orice se petrece în jurul său. Nu judecă pe ceilalţi şi nici nu-i socoteşte responsabili pentru răul social. Mai mult decât atât, el nu socoteşte responsabil sistemul social impersonal, a cărui valoare sau lipsă de valoare depinde de om.

            În acelaşi timp, însă, nu rămâne indiferent faţă de ce se întâmplă în lume, faţă de oameni şi faţă de sistemul social impersonal. Şi aici suntem datori să mărturisim că indiferenţa creştinilor, fie din ignoranţă, fie din nepricepere, fie din lipsa de curaj, are o parte foarte însemnată în promovarea răului în lume.

            Lumea este trupul nostru mai larg. Problemele sale sunt şi problemele noastre. De aceea, interesul pentru lume este şi interes pentru noi înşine. Separând în mod nestorian persoana noastră de lume, văzând Biserica în mod monofizic, numai ca pe o societate duhovnicească, ce nu are relaţii cu problematica vieţii cotidiene, devenim în realitate eretici.

            Biserica Ortodoxă a fost întotdeauna întreţesută cu viaţa cotidiană. Problemele legate de nedreptate, de sărăcie, de sănătate, de instabilitatea socială, le simte ca pe propriile sale probleme. Problemele pe care le au oamenii în epoca noastră sunt probleme care se referă la trupul Bisericii, adică la trupul nostru.

            Oricum, realitatea trăită a Bisericilor Ortodoxe nu pare să confirme totdeauna învăţătura lor teologică. Ispita naţionalismului, care a fost condamnată prin hotărâre sinodală în 1872, nu încetează să creeze probleme unităţii creştinilor. La fel, şi atracţia banului constituie ameninţare de moarte pentru viaţa lor duhovnicească.

            La nivelul vieţii morale şi sociale, ortodocşii nu au probabil o poziţie de superioritate faţă de heterodocşi. Prin propagarea secularizării, care a  pornit din Occident şi s-a transferat în Răsărit, popoarele ortodoxe s-au aflat într-o poziţie defavorizată.

            Imitarea grosolană şi dificultatea firească de a asimila şi folosi în mod creator elementele specifice unor culturi străine creează dezordini de ordin personal şi social.

            Superioritatea ortodocşilor se găseşte, însă la nivel teologic, la nivelul rămânerii în adevărul credinţei creştine. În Biserica Ortodoxă există adevărul nefalsificat al creştinismului şi se păstrează vie perspectiva lui eshatologică. Aceasta este marea valoare a Ortodoxiei şi aceasta garantează calitatea ofertei sale la adresa întregii omeniri.

            Perspectiva care se schiţează actualmente în lume prin extinderea fenomenului globalizării este sumbră. Toate fenomenele existente confirmă criza şi anunţă viitoarea explozie.

            Atâta vreme cât omul lucrează având ca scop exclusiv interesul său individual, neinteresându-l aproapele, viaţa socială este subminată şi se ajunge la impas. Idealul dezvoltării economice se transformă în trambulină a autodistrugerii. Îmbuibarea asfixiantă, pe de o parte, şi moartea de inaniţie, pe de altă parte, ameninţă cu moartea societatea noastră globalizată.

            Cei bogaţi devin mai bogaţi, deoarece economia edificată pe câştig duce bogăţia mereu în mâinile celor bogaţi, iar cei săraci, devin mai săraci, deoarece aceeaşi economie, în faţa nevoii reducerii ritmului dezvoltării pentru asigurarea viabilităţii sale, limitează veniturile celor săraci.  Această evoluţie, însă, nu poate avea decât un sfârşit, şi anume autodistrugerea.

            Omul nu se poate smeri uşor, sau goli de egoismul său, ca să-i accepte pe ceilalţi. Cu toate că dispoziţia spre iubire este înnăscută firii umane, iubirea adevărată nu caracterizează pe omul căzut şi are nevoie de jertfirea egoismului său, ca să se arate.

            Modelul acestei iubiri este Dumnezeu cel în Treime. Unitatea din cadrul Sfintei Treimi, care se realizează prin perihoreza iubitoare şi chenotică a Persoanelor, constituie prototipul unităţii dintre oameni, în vederea constituirii societăţii îndumnezeitoare.

            Hristos a arătat lumii această iubire şi Biserica Ortodoxă propune omului tot această iubire pentru mântuirea lui, care coincide cu ridicarea sa la statura de persoană universală.

            În Biserică, credinciosul este chemat să trăiască tragedia universală, care străbate întreaga istorie, pentru a ajunge prin pocăinţă la împăcarea  universală, la comuniunea universală a iubirii. În felul acesta, întreaga lume se înfrăţeşte şi fiecare om se deschide spre universalitate .

            Pentru a corespunde unei asemenea perspective de viaţă sunt necesare eforturi supraomeneşti. Omul creat şi perisabil este chemat să-şi împroprieze modul de viaţă al Fiinţei necreate şi veşnice.

            Desigur, acest lucru nu poate fi împlinit numai de om. De aceea, teologia ortodoxă vorbeşte totdeauna de conlucrarea divino-umană, de sinergia teandrică. Iar limita conlucrării omului cu Dumnezeu este numai moartea.

            În ultimă instanţă, aceasta dovedeşte încrederea omului în Dumnezeu şi siguranţa că moartea a fost biruită. Dar astfel se sfarmă zidul morţii şi se deschide noua creaţie a Evangheliei. De aceea, Evanghelia, după cum consemnează Apostolul Pavel, „nu este de la om” (Galateni 1, 11).

            În mod diferit faţă de panteism care face confuzie între fiinţa lumii şi fiinţa lui Dumnezeu, Sânta Scriptură afirmă că fiinţa lui Dumnezeu este transcendentă radical faţă de fiinţa lumii, dar prin energia, lumina sau lucrarea Duhului, Dumnezeu este prezent în întreaga creaţie.

            Cei care izolează pe Dumnezeu în transcendent şi fac abstracţie de lucrarea Sa în lume, infirmă atributul atotputerniciei divine şi transformă pe Dumnezeu într-o fiinţă neputincioasă.

            Dumnezeu fără energia Sa necreată, prin care se face prezent şi lucrează în lume, apare ca un Dumnezeu inconsistent.

            Biserica Ortodoxă a reuşit să păstreze religiozitatea poporului afirmând consecvent prezenţa lui Dumnezeu în creaţie şi om.

 

 

            CONCLUZII

 

            Tragedia omului modern şi postmodern provine din faptul că în el se află pentru totdeauna dorul de Dumnezeu, căutarea de Hristos. Această căutare a lui Hristos, ca sens al vieţii, stă la baza neliniştii şi tulburării de care suferă omul modern, căci în străfundul sufletului său mai licăreşte dorul după viaţa pe care a înăbuşit-o în sine şi regretul după sensul pierdut. Iar sensul vieţii noastre se descoperă numai atunci când ne descoperim rădăcinile noastre adânc înfipte în realitatea treimică, în Hristos .

            Cu alte cuvinte, fără credinţa în Dumnezeu viaţa omului este marcată de non sens. Succesele şi bucuriile, truda lui, faptele sale bune nu duc nicăieri. Nu oferă nici o recompensă care să dureze şi să-l mulţumească pe om pentru totdeauna. Binele şi răul numai contează fiindcă este suprimată conştiinţa, iar libertatea este şi ea fără conţinut în absenţa lui Dumnezeu şi nu are nici un rol fiindcă numai există responsabilitatea cu valoarea eternă. Suferinţele şi moartea omului provoacă angoasă şi disperare, căci dincolo de ele nu este nici un orizont, totul pare zadarnic. Un astfel de om, cuprins cu totul în cadrele naturale, numai poate avea vre-o valoare, fiindcă aparţine cu totul pământului. El valorează atât cât are de dat, cât poate produce, devenind sursă de câştig. Valoarea lui constă doar în ceea ce se vede: trupul lui. Şi atunci, omul numai este o taină, numai este cineva, ci numai ceva. Nu este o persoană, ci un individ, marionetă, unul din mulţimea animalelor.

            Preferinţele exagerate ale omului modern şi postmodern, manifestate faţă de ezoterism, gnosticism, magie, ocultism, vrăjitorie, spiritism şi satanism şi faptul că aceste fenomene au căpătat astăzi o asemenea amploare, încât par să înlocuiască credinţa în Dumnezeu, se explică tot prin golul pe care-l simte omul în interiorul său ca urmare a absenţei lui Dumnezeu din viaţa sa.

            Fără îndoială, civilizaţia în mijlocul căreia trăim este tributară dezvoltării economice: în centrul intereselor nu mai stă căutarea adevărului spiritual sau înfiorarea esenţială de altădată în faţa tainei şi unicităţii fiecărei persoane. Spaţiul public al agorei îşi pierde dimensiunile clasice, într-o aşa de mare măsură încât este înlocuit cu piaţa (market), in sensul cel mai economic al cuvântului. Dacă, în sensul classic, agora este spaţiul în care voci diferite se întâlnesc şi se ascultă spre o îmbogăţire reciprocă, puternica emergenţă a factorilor economici în sânul culturii contemporane operează uneori reducţii dureroase. Dispariţia, din anii cincizeci şi până în prezent a jumătate din limbile vorbite in lume trebuie să constituie un serios semnal de reflexie faţă de respectul datorat culturilor locale şi naţionale.

            Omul caută un sens, nu-l găseşte în societatea actuală şi nu este satisfăcut de viaţa pe care o are. Atunci se refugiază în imaginarul în care găseşte nişte „paradisuri artificiale”. Violenţa, drogurile, alcoolul au acelaşi rol ca şi practicile oculte enumerate mai sus: să umple golul interior rămas în om după ce Dumnezeu a fost alungat.

            Sub influenţa lumii postmoderne, chiar şi unii creştini evlavioşi sunt victime ale acestor devieri grave, încurajaţi fiind de unii preoţi căzuţi în arghirofilie. Tot mai des se observă că Sfânta Cruce şi icoanele numai sunt cinstite pentru legătura lor cu persoanele sfinte pe care le reprezintă, ci sunt idolatrizate separat de acestea şi în locul acestora.

            Preocupările de zi cu zi ale omului postmodern, iar aceste preocupări înclină mai mult spre cele de jos, spre materie şi trup, cultura însăşi a coborât la nivelul idealurilor vremelnice şi mărunte. Căci ea este creaţia indivizilor care trăiesc numai pentru a mânca, a produce bunuri materiale a se îmbrăca, a se înmulţi şi a stăpâni, a indivizilor care nu se mai străduiesc să iasă din regulile naturii ci se resemnează, căutând să-şi respecte plăcerile, să-şi trăiască viaţa şi să-şi împlinească visele la care ţin în viaţa aceasta.

            Omul postmodern îşi doreşte cu lăcomie noi şi noi bunuri materiale şi ca urmare, ajunge repede să fie posedat de propriile lui posesiuni. Iar societatea postmodernă îi stimulează lăcomia, fabricând nevoi mereu noi, dar aceste nevoi sunt induse, produse şi provocate. Niciodată, de-a lungul întregii sale istorii n-a mai avut omul atâta putere de a-şi crea nevoi artificiale. Ele îi lasă însă nesatisfăcut şi, copleşindu-l, îi împiedică personalitatea să ajungă la maturitate.

            În adâncul sufletului său el suferă, dar îşi înăbuşe suferinţa cu trăirea intensă a clipei. Suferinţele pe care şi le provoacă omul consumând tot mai mult, la îndemnul unei publicităţi de cele mai multe ori imorale, stăruie în om, în pofida faptului că mesajul comun al tuturor reclamelor este deviza bogatului căruia i-a rodit ţarina: „ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te” (Luca 12,19); ţinta acestor reclame este aceea de a ne face să ne închinăm pântecelui: ”Pântecele este dumnezeul lor” (Filp. 3,19).

            Ca urmare a nivelului subuman la care a ajuns omul postmodern, el numai gustă cultura adevărată şi numai este capabil să creeze o cultură autentică, ceea ce explică preferinţa majorităţii tinerilor de astăzi, exprimată în sondaje, pentru subcultură. Aceasta nu cere un efort în actul de creaţie şi nici în cel de receptare, dar nici nu hrăneşte. Suferinţa pe care o provoacă neputinţa de a-şi potrivit setea după Absolut, sădită în om prin actul creaţiei, şi deci tânjind prin menirea şi destinul său după înălţimile de dincolo de lumea naturală, omul modern devine prea adesea şi tot mai mult victima surogatelor: alcool, droguri, sex, prostituţie, aventură, lux, violenţă, pornografie, etc. Dar acestea nu ţin loc de Dumnezeu şi nu rezolvă problema fundamentală a omului: mântuirea.

            Lipsindu-i Modelul – Hristos, omul modern caută modele printre oameni, dar din cauza confuziei generale, promovată de el însuşi prin îndepărtarea şi nesocotirea revelaţiei dumnezeieşti – singurul criteriu universal valabil -  şi supremaţiei valorilor divine de adevăr, bine şi frumos, omul modern, declarându-se pe sine măsura tuturor lucrurilor, hotărăşte ceea ce este bine şi ceea ce este rău, cine este bun şi cine este rău. Aşa se face că el îşi caută şi îşi găseşte modele de conduită persoane imorale, fără căpătâi şi fără Dumnezeu, numai pentru că ele au fost declarate „megastaruri” şi „superstaruri”.

            Confuzia dintre bine şi rău, dintre adevăr şi minciună, dintre frumos şi urât, dintre muzică şi zgomot, dintre opere de artă sau cultură şi kitsch, dintre moralitate şi imoralitate, generate de indiferenţa faţă de Persoana lui Hristos, a dus la răsturnarea scării valorilor. De aceea, Sfântul este desconsiderat, iar starul, chiar dacă este imoral, este idolatrizat. Dar prin aceasta omul se înjoseşte pe sine însuşi, fiindcă dacă viaţa trăită în sfinţenie numai constituie un ţel atractiv şi superior, atunci omul şi-a trădat destinul; dacă omul preferă ceea ce este mărunt şi trecător în locul măreţiei şi veşniciei, a ales starea şi condiţia animalului şi s-a descalificat ! „Căci două rele a făcut poporul Meu: pe Mine, izvorul apei celei vii, M-au părăsit şi şi-au săpat fântâni sparte, care nu pot ţine apă” (Ier.2,13).

            Avem de a face cu un nou tip antropologic, care seamănă tot mai puţin cu tipul antropologic creştin. În postmodernism, noul tip antropologic se conturează conform cerinţelor zilei, transmise prin mass-media şi nu în funcţie de Adevărul revelat.

            Noul tip antropologic refuză obligaţiile, credincioşia, responsabilitatea, şi tocmai prin refuzul acestora perturbă armonia în societate şi provoacă suferinţă în vieţile semenilor. Omul postmodern numai are conştiinţa păcătoşeniei, a vinovăţiei, fiindcă nu se simte responsabil faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, aşa încât păcatul este perceput în societatea postmodernă ca un fapt indiferent, dacă nu ca o virtute.

            Constatăm cu spaimă că pe stradă, în fabrici, în familie, se înmulţesc „măştile” şi dispar „persoanele”. Oamenii deţin roluri de obicei lipsite de viaţă. Seamănă din ce în ce mai mult cu accesoriile unui mecanism, numai sunt persoane. Foarte adesea avem sentimentul că suntem într-un dans sui generis al unor persoane deghizate, unde participanţii îşi ascund identitatea cu o notă originală care constă tocmai în faptul că, de fiecare dată, când se îndepărtează o mască, apare o alta. Într-o astfel de criză de autenticitate a omului, este imposibil ca vieţuirea împreună să devină o comuniune reală.          Oamenii, când nu se mai iubesc numai pot fi sinceri, deschişi, ci, fiind egoişti, se prefac, îşi ascund adevărata faţă şi adevăratele intenţii.

            „Măştile” pe care le poartă oamenii postmoderni au generat fenomenul neîncrederii în relaţiile interumane, o suspiciune generală, care face ca nici un om să numai aibă încredere totală în celălalt. Lipsa încrederii poartă cu sine frica omului de semenul său şi toate acestea contribuie la accentuarea stării de stres şi nesiguranţă. Cauza de căpetenie a acestei situaţii dramatice în care trăieşte omul postmodern se află în împotrivirea sa faţă de Dumnezeu şi faţă de Adevărul revelat. În locul lui Dumnezeu el preferă să cheltuiască multă energie, să constituie noi şi noi instituţii omeneşti, să trăiască în frică şi nesiguranţă şi toate acestea fără să fie sigur vreodată dacă adevărul şi dreptatea au fost restabilite.

            Dar toate aceste suferinţe, pe care le-a provocat gândirea modernă şi postmodernă omului constituie la un loc o adevărată tragedie pe care o trăieşte omul astăzi şi care se accentuează cu fiecare zi.

            De aceea, astăzi se vorbeşte mai mult de crize decât de bucurii, mai mult de teamă decât de speranţă, mai mult de ceea ce-i desparte de oameni decât ceea ce-i apropie.

            Criza spirituală, criza morală, criza politică, criza economică, criza administrării, criza familiei, criza educaţională şi criza culturii de care se vorbeşte atât de mult astăzi nu sunt altceva decât expresii ale tragediei pe care o trăieşte societatea postmodernă ca urmare a despărţirii ei de Dumnezeu.

            Pentru om nu există altă soluţie decât întoarcerea la Hristos, fiindcă, de la Întruparea Logosului, omul este legat prin însuşi destinul său de Hristos. Venirea lui Iisus Hristos în lume sau Întruparea Fiului lui Dumnezeu aduce în lume nu o lege şi o raţiune, ci Însăşi Legea şi Raţiunea, nu o oarecare concepţie de viaţă ci suprema concepţie de viaţă. „În Iisus Hristos ni se descoperă măsura tuturor lucrurilor şi a tuturor valorilor din această lume. Precum El e centrul timpului, de la care numărăm anii spre începutul lumii şi spre sfârşitul ei, tot astfel e măsura la care raportăm nivelurile de viaţă atinse înainte de El sau după El .

            În prezent, omul se află într-o stare de criză şi trebuie să se întoarcă la starea lui firească. Iar starea firească a omului este cea care-l defineşte ca om adevărat; omul adevărat este omul virtuţii, omul virtuos, statornicit în bine, acela care dovedeşte tărie în împotrivirea faţă de păcat şi în viaţa căruia se vede prezenţa lui Hristos prin comportament şi atitudine. Starea firească a omului constă în preocuparea pentru cele superioare, duhovniceşti, în asumarea responsabilităţii faţă de el însuşi şi faţă de semeni, în cultivarea şi afirmarea demnităţii personale a omului. Starea firească a omului este totuna cu starea de graţie, de har, şi aceasta nu o poate avea decât dacă se află în comuniune cu Iisus Hristos-Dumnezeu şi cu semenii. 

 

1. Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007, p.17.

 2 Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul îceputurilor, Ed. Sophia, Bucureşti, 2001, p.345.  

3. Citirigă, Pr.Conf.Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă, în “Ortodoxia”, nr. 3-4, anul LVII (2006), p. 30. 

4 Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007., p.85.

5 Mantzaridis, Prof. Georgios, Op. cit., p.154.

6 Ibidem, p. 183.

7 Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001, p.21.

8 Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 101.

9 Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1997, p. 36.

 

Bibliografie

 

            Biblia sau Sfânta Scriptură, tiparită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988;

Bădulescu, Pr. Drd. Dan, New Age: o psedo-religie mondială, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul LII (2000);

Citirigă, Pr. Conf. Dr. Vasile, Taina omului şi tragedia lui în epoca postmodernă, în “Ortodoxia”, nr.3-4 anul LVII (2006);

Crainic, Nichifor, Ortodoxie şi etnocraţie, Editura Albatros, Bucureşti, 1997;

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iaşi, 2000;

Hazard, Prof. Paul, Gândirea europeană a secolului al XVIII-lea, Editura Univers, Bucureşti, 1981;

Mantzaridis, Prof. Georgios, Globalizare şi universalitate, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002.

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, Bucureşti, 2001;

Popescu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Transfigurare şi secularizare. Misiunea Bisericii într-o lume secularizată, în “Studii Teologice”, nr. 1-3, anul XLVI (1994);

Puric, Dan,  Cine suntem, Editura Platytera, Bucureşti, 2008;

Radu, Pr. Prof. Univ. Dr. Dumitru, Repere morale pentru omul contemporan, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007;

Rose, Ierom. Serafim, Cartea Facerii. Crearea lumii şi omul începuturilor, Editura Sophia, Bucureşti, 2001; 

Sterea, Pr. Conf. Tache, Secularizarea şi crizele contemporane, în “Studii Teologice”, nr. 1-2, anul  LX (2003);

Yannoulatos, Anastasios, Ortodoxia şi problemele lumii contemporane, Editura Bizantină, Bucureşti, 2003.