Moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos

[Păştin Antoniu-Cătălin]

Moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos

 

                                                                                  Doctor în teologie: Antoniu-Cătălin Păştin

 

 

 

 

Viața Mântuitorului este împărțită în două stări:  

1. Una a umilinței sau a ,,deșertării"

2. Alta a preamăririi

-Starea umilinței începe la întrupare și durează toată viața, culminând cu moartea de pe cruce.

-Starea preamăririi începe după moarte și cuprinde coborârea la iad, învierea, înălțarea și șederea de-a deapta Tatălui.

Înfățișarea vieții Mântuitorului după aceste două stări își are temeiul în Sf.Scriptură și Sf.Tradiție. Viața lui Hristos descrisă în Evanghelii este un șir neântrerupt de lipsuri și umilințe, supusă mărginirilor vieții umane, cu rare manifestări vizibile ale puterii și măririi dumnezeiești, în minuni.

Starea omului după ce a  căzut  în păcat, a fost gravă. Omul a pierdut comuniunea cu Dumnezeu şi chipul Lui Dumnezeu în om s-a alterat, moartea a intrat în om.

Dumnezeu hotărăşte să-l restaureze şi de aici Mântuitorul, este numit  _,,Noul Adam^".

Iisus și-a asumat durerea pură, adversara plăcerii. Duerea Lui nu naște plăcerea, durerea este lăsată spre pedeapsa firii care a primit plăcerea. Iisus a suferit, prin durerea nediluată de plăcere pe  care și-a asumat-o, deci a suferit pedeapsa în firea Sa umană, pentru ca aceasta, prin răbdarea până la capăt, să se întărească cu totul împotriva plăcerii sau a păcatului. Această răbdare nu o putea avea decât o fire ținută de ipostasul divin. Rezistența lui Iisus ca om în înfrânare, rezistența Lui la toate durerile suportate a întărit firea umană. Prin această rezistență, firea umană a întărit în ea, în mod deplin, puterea spiritului și, odată cu el, a dumnezeirii.

Chiar înainte de a ne atrage prin credință în procesul mântuirii noastre personale, Hristos ne-a cuprins înt-un anumit fel, pe toți. Jertfindu-se ca om și îndumnezeindu-și firea umană, în mod virtual, noi toți am fost aduși jertfă și îndumnezeiți. El nu ne cuprinde pe noi, așa cum cuprindem fiecare pe ceilalți, ci într-un mod cu totul deosebit. Așa cum spune Sf.Pavel la Efes(2,6): ,,Și împreună cu El ne-a sculat...". Iisus ne-a cuprins tainic în tot ce a făcut. Astfel mântuirea noastră personală este o însușire prin voință a ceea ce avem virtual de la început din El, adică o prefacere a unirii virtuale cu El într-o unire actuală, prin cedință, actualizând printr-o repetare tainică fiecare act prin care El a urcat cu noi virtual pe treptele mântuirii.

,,Adam cel nou" deține, în ansamblul umanității, poziția unui nou Adam care ne cuprinde pe toți, așa cum ne-a cuprins Adam cel vechi. El este un izvor prin care primim viața cea nouă, deci are cumva existența noastră a tuturor în sine, noi dobândim adevărata noastră viață refăcută, numai prin El.

Mai mult chiar, câtă vreme din Adam cel vechi primim existența noastră, indirect din Adam cel nou primim adevărata noastră existență umană, fiecare în mod direct. El este Adam cel nou prin faptul că Iisus este și Fiul lui Dumnezeu sau ,,Omul cel dintâi" anterior lui Adam, din care și după care și-a primit și Adam existența și singurul din care și după care se poate reface și acela după cădere, adică urmașii lui.

Umanitata lui Hristos este focarul din care iradiază în forma accesibilă oamenilor infinitatea  vieții divine. În acest sens, El este centrul umanității. Această poziție de  ,,centru" este reliefată prin faptul că dumnezeirea nu este slășluită la El într-un ipostas uman care ar putea gândi să se afirme între ceilalți oameni, ci umanitatea Lui este și umanitatea ipostasului divin care este deasupra tuturor și este,   în calitate de Dumnezeu, făcătoare și proniatare a tuturor. Astfel, El își poate da umanitatea Sa tuturor ca un Dumnezeu, fără ca aceasta să înceteze de a fi a Sa, așa cum nu poate face omul simplu, căci așa cum tot ce are Dumnezeu împărtășește tuturor fără să înceteze de a fi al Său.

În concluzie, prin întrupare, viața și patimile Sale, Iisus Hristos trimitea și trimite mereu spre oameni ca dintr-un centru activ al omenirii, iubire compătimitoare, care se întinde ca o punte ontologică între El și oameni. Natura umană a lui Hristos, prin moate și înviere devine un vas comunicant al energiilor dumnezeiești spre noi, deschizându-se harul și revărsându-l asupra noastră.

Noi nu suntem cuprinși în Hristos într-un fel care ne anulează ca persoane proprii, ci în mod relațional. El se simte legat de noi și tot ce face, face virtual cu noi toți.

Prin patimile și moartea Sa, Iisus ne-a scos obiectiv pe toți din blstem și ne-a îndumnezeit, căutând să ne facă și evidentă relația Sa cu noi.

Astfel, chiar prin jertfa adusă Tatălui și prin îndumnezeirea umanității Sale, Iisus a făcut oameilor ușor de auzit chemarea Sa, prezența Sa mântuitoare vizibilă, legătura spre împărtășirea cu El, singura condiție ca mântuirea oamenilor să se îndeplinească.

Dacă aspectul de  jertfă reprezintă direcția îndreptată spre Tatăl, aspectul ontologic reprezintă direcția Sa umană. Ascultarea și moartea lui Iisus a avut nu numai o direcție îndreptată spre Dumnezeu Tatăl, ci și una îndreptată spre firea proprie, prin aceasta ridicând pe treaptă nouă firea Sa omenească. Ascultarea și jertfa au ridicat firea umană din starea ei de slăbiciune, la nestricăciune.  

Dumnezeu alege această cale, adică a întrupării Mântuitorului, pentru că vrea să îmbine iubirea cu dreptatea Sa. Așa cum iubirea stă la fundamentul creerii omului, ea stă și la actul celei de-a doua creații. Dumnezeu putea să mântuiască pe om și altfel, dar a vrut să-l îndrepte, din interiorul umanului(dreptatea).

Posibilitatea întrupării este dată și de faptul că răul nu s-a întins definitiv asupra omului, căderea nu a fost definitivă, Adam nu s-a stabilizat în rău. S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu pentru ca să se păstreze calitatea de Fiu și prin întrupare. Hristos ne aduce darul înfierii, ne face și pe noi fii ca El, față de Tatăl.

Dacă Iisus nu ar fi înviat şi nu s-ar fi înălţat la cer, El nu ne-ar fi nici în  viaţa de aici transcendenţă şi nu l-am aştepta să ne fie nici în cea de dincolo.

_„Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut om. Cel ce este Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om (.....) pentru ca omul să primească înfierea şi să devină fiu al lui Dumnezeu. Căci noi nu putem primi altfel incoruptibilitatea şi nemurirea decât prin unire cu Incoruptibilitatea şi Nemurirea.^”[1]

Spiritualitatea creştină ortodoxă se deosebeşte de alte spiritualităţi prin faptul că are un fundament puternic în Persoana Fiului lui Dumnezeu Întrupat, Iisus Hristos, Dumnezeu – Omul, pentru toţi oamenii din toate timpurile şi locurile, adică de la Adam până la sfârşitul veacurilor. _„Ceea ce deosebeşte esenţial spiritualitatea creştină de orice altă spiritualitate este, în afară de faptul că ea nu afirmă identificarea omului cu dumnezeirea sau cu esenţa totală, caracterul ei hristologic.^”[2] 

Pentru restabilirea naturii a fost necesară o moarte care să zguduie cerul şi pământul până în temelii, ca, printr-un cutremur spiritual universal, să se facă începutul unei forme de existenţă a creaturii ieşite din făgaşul ei. Dumnezeu a preferat această moarte care a supraechivalat, prin cutremurul produs de ea, răsunetul de hău al morţii universale,  moartea Fiului lui Dumnezeu a fost explozia unui focar de iubire nemărginit.

În strânsă legătură cu Întruparea şi Crucea se află Învierea lui Hristos, care le continuă şi redă în acelaşi timp comuniunea omului cu Dumnezeu, considerată o nouă creaţie sau a opta zi a creaţiei, adică un dar total care vine de la Dumnezeu, care înoieşte pe om şi desăvârşeşte unirea lui Dumnezeu cu toţi oamenii.

Sângele Mielului dumnezeiesc, care nu sfârşeşte niciodată de a curge şi de a se împărtăşi, are o putere de curăţie reală a tuturor celor ce se împărtăşesc cu El.

În fiecare zi şi cu desăvârşire în momentul Sfintei Euharistii creştinul trăieşte actualizat acest cutremur. Fără lacrimi pentru păcatele noastre, fără plânsul căinţei,  nu ne mântuim.

Creştinul moare în fiecare clipă a lumii şi învie din comuniunea cu Hristos. Sf. Ioan Gură de Aur spune: mai grea chiar decât crearea primară a fost aceasta, că e mai greu să fie îndreptată o lume spirituală apucată pe panta stricăciunii decât să fie creată una nouă.

_„Suişul creştinilor spre Dumnezeu are, adică, nu numai de normă, ci şi de cale pe Iisus Hristos^”[3], conform cu declaraţia Acestuia: Eu sunt calea...>>    (In. 14, 6).

Nimeni nu poate înainta spre unirea tainică cu Dumnezeu, păşind pe o altă cale decât  Hristos(=Calea), şi nimeni în această unire nu poate ajunge dincolo de Hristos. Legătura noastră cu Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul cel Sfânt al Lui. Creştinismul crede că orice altă unire cu dumnezeirea, deci aceea care nu se realizează prin Hristos şi în Hristos, este o iluzie.

Iisus Hristos este singurul <Mijlocitor>, pe care l-a dat Dumnezeu oamenilor, ca scară spre Sine. _„Pritr-Însul a binevoit să le împace toate cu Sine, fie cele de pe pământ, fie cele din Ceruri, făcând pace printr-Însul, prin sângele Crucii Lui^" (Col. 1, 20) _„Căci printr-Însul avem şi unii şi alţii apropiere cătreTatăl^”.(Ef.2,18).

Hristos ne mântuieşte, în primul rând, întrucât a îndumnezeit omenitatea Sa, pârga firii noastre, pe care apoi comunicându-ne-o şi nouă aşa îndumnezeită, sau transfigurată de har, ne îndumnezeieşte şi pe noi.

Harul, în această concepţie, curge, aşadar, în noi din Hristos, întrucât ne unim cu El, nu se creează în noi, El, dând numai intervenţia.

Harul ce ni se dă, există, înainte de a ni se da, în plenitudinea lui în omenitatea lui Hristos în care s-a revărsat energia necreată a Dumnezeirii  Lui.

Mântuirea noastră se realizează prin împărtăşirea de umanitatea îndumnezeită a Lui Hristos, prin revărsarea harului din ea, ceea ce înseamnă că ne mântuim   unindu-ne cu Hristos. Şi cu cât suntem mai uniţi cu El, cu atât avem mai mult din harul din El.

Harul ce ne vine de la Hristos, fiind energie nedivizată a fiinţei dumnezeieşti, uneşte pe credincios nu numai cu Hristos şi cu persoanele Sfintei Treimi, ci şi întreolaltă.

Iar legătura noastră ontologică cu Mântuitorul Hristos se realizează şi se întăreşte prin Duhul Său cel Sfânt.

Prin Înviere, umanitatea lui Hristos a fost total străbătută de viaţa Duhului. 

Hristos Îl are acum şi ca om în mod deplin, pe Duhul Sfânt în Sine, pe care îl avea din veci, după Dumnezeire.

Învierea din morţi a Mântuitorului Hristos constituie arătarea puterii dumnezeieşti în trup şi anume în trupul Cuvântului întrupat.

Prin Înviere, prin faptul că trupul lui Hristos este transparent, iradiant de iubire, ne pătrunde şi Însuşi El ne-a devenit propriu împreună cu sufletul şi cu Dumnezeirea din El.

Iar noi, înduhovnicindu-ne, am devenit proprii lui Hristos, întrucât ne-am deschis Lui prin credinţă şi comuniune.

În persoana lui Hristos se arată Cuvântul lui Dumnezeu ca persoană şi ca poruncă, Se arată ca Fiu al lui Dumnezeu, care Se jertfeşte pentru om şi ca mod de viaţă care corespunde în mod absolut poruncii divine.

Spiritualitatea creştină ortodoxă este viaţa lui Hristos, Cel care a învins moartea noastră prin moartea Lui pe Cruce, în care a fost lucrătoare suprema-I iubire a Lui ca Om faţă de Tatăl, suprema iubire a Lui ca Dumnezeu, făcut om pentru noi.

În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune, adică să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.

Hristos, sălăşluit în noi de la botez, conduce cu putere nu numai străduinţa  noastră după împodobirea cu virtuţi, deci nu numai lucrarea pozitivă de fortificare prin voinţă a omului nou în Hristos, ci şi pe cea negativă, de omorâre a păcatului, de slăbire, tot prin voinţă, a omului vechi.

_,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine^,, (Galateni 2, 20).

 

 

 

 

 

---

[1] Sfântul Irineu, Adv. haer. III, 19, i, P.G. 7, 939-940.

[2] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Spiritualitatea Ortodoxă Ascetica şi Mistica, Ed. . Institutul Biblic şi de Misiune, Buc., 1992, p. 38.

[3]  Ibidem.