-SFÂNTA TREIME- temeiul şi bază a spiritualităţii creştine

[Păştin Antoniu-Cătălin]

 

 

 

        -SFÂNTA TREIME-

 

  temeiul şi bază a spiritualităţii creştine

 

 

Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu. Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează îvăţătura creştină despre Dumnezeu de alte doctrine şi concepţii, în sensul că numai învăţătura ortodoxă ne arată că Dumnezeu lucrează mântuirea în omul care vine la Hristos.

Biserica are temei trinitar care nu trebuie căutat prin speculaţii filozofice, ci în taina vieţii comune a Persoanelor divine. Un temei trainic în acest sens sunt cuvintele Mântuitorului şi interpretările date de Sfinţii Părinţi.

Relaţiile trinitare divine sunt:

                1.-un model al relaţiilor dintre oameni în Biserică, şi

                2.-o putere care produce şi adânceşte aceste relaţii.

În viaţa Bisericii este împletită viaţa Sfintei Treimi: Mântuitorul se roagă Tatălui înainte de patimi ca toţi să fie una _„ După cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis.^”(In.17, 21).

Teologul catolic, Georg Koepgen[1], a scos foarte bine în relief baza trinitară a spiritualităţii creştine, şi în acelaşi timp, şi faptul că această spiritualitate a fost păstrată cel mai bine în Biserica Răsăriteană, ea păstrând nealterată învăţătura biblică despre Sfânta Treime, menţinându-i locul central în evlavia creştină.

Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume. [2] 

Desăvârşirea spiritală personală a omului, prin unirea veşnic neconfundată cu Dumnezeu nu poate avea loc decât acolo unde se crede într-o eshatologie eternă a omului, în unirea lui cu Dumnezeu. O astfel de eshatologie este urmarea firească a Dumnezeului trinitar.    

Mai mult decât atât, El coboară la noi prin Fiul Său făcut om, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă.

Unirea omului cu Dumnezeu pentru eternitate este garantată şi mijlocită numai acolo unde Una din Persoanele dumnezeieşti S-a întrupat ca om pentru eternitate,  manifestând în aceasta iubirea eternă a lui Dumnezeu pentru om.

Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe. Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte. [3]

Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, realizând şi chemând la comuniune pe oameni.

Căci numai ca o comunitate desăvârşită de Persoane supreme, Dumnezeu poate să cheme pe om la comuniune cu Sine. Ca iubire desăvârşită, ca Treime de Persoane absolute Dumnezeu se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.

Ortodoxia preferă să folosească termenii de _„viaţă în Hristos^”, de _„viaţă în Duh^”, de _„viaţă duhovnicească^”, de _„viaţă în Dumnezeu^”, pentru viaţa creştinului în unire cu Dumnezeu, indiferent pe ce treaptă  s-ar afla această trăire. Prin aceasta a urmat exemplul Sfântului Apostol Pavel (Gal. 3, 28; 3, 20; II Cor. 4, 11; I Cor. 7, 8; I Cor. 6, 19; I Cor. 3,16; I Cor. 2, 2; Rom. 8, 15; 8,9-10; Ef. 3, 16, 17; Col. 3,3; In 14,23; I In 3, 24 etc.).

Învăţătura ortodoxă, rămâne fidelă Noului Testament şi anume nu raţionalizează taina lui Dumnezeu cel în Treime, ci bazându-se pe experierea lui Dumnezeu care ni Se comunică din iubire, în Duhul, prin energiile necreate, nu ţine pe Dumnezeu nici distant de noi,ca religiile raţionalist monoteiste (iudaismul şi mahomedanismul), nici nu ne duce la contopirea cu El, ca în religiile şi filozofiile panteiste, care cunosc ca unică realitate  esenţă de un fel sau altul.

Ca persoană Dumnezeu poate împărtăşi această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite, decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită. [4]

_„Dar comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti,  structură dinamică a iubirii nesfârşite,  nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostaziată între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Dacă n-aş avea pe celălalt ca un altfel decât mine, dacă nu mi-ar da o iubire altfel decât a mea, nu m-ar interesa prea mult. Fără aceste calificări deosebite, iubirea divină, deşi infinită, ar avea ea însăşi ceva monoton în ea.^”[5]

Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât extinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane.

De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.

Cu ajutorul Sfântei Treimi se lucrează la mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată, unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane.

Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”. [6]

Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.

Duhul Sfânt aduce în creaţie viaţa şi iubirea intratreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu cunoaşte hotar.

Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc, în cadrul Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare. [7]

Această lucrare este făgăduită mai întâi de Mântuitorul Hristos: „De mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi pe el şi va veni la el şi ne vom face locaş în el”. (In.14,23)

Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră la comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt. [8]

Iar prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică şi în viaţa oamenilor este cerută prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de binecuvântare ale preotului şi obştei credincioşilor împreună cu preotul.

Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.

Toate rugăciunile Bisericii încep cu invocarea Sfintei Treimi, arătându-se prin aceasta că nu se poate face nici o rugăciune cu nădejde de împlinire, fără credinţa în Ea. Toate rugăciunile sfârşesc cu slava Persoanelor Sfintei Treimi, cu mărturisirea puterii Ei, ca temei al încrederii că tot ceea ce s-a cerut, cu luare aminte, se va putea împlini.

Tot în Biserică şi la orice început bun al unei activităţi în viaţa de zi cu zi, credincioşii îşi fac semnul Sfintei Cruci, însoţit de invocarea Sfintei Treimi, indicându-se prin aceasta o anumită sălăşluire a Treimii în fiinţa lor.

Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfânta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice.

Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, care se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, care ne  ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, tot ele sunt cele  care o menţine într-un progres nesfârşit.

Sfânta Treime este fundamentul învăţăturii şi credinţei ortodoxe despre Dumnezeu.

Credinţa în dogma Sfintei Treimi delimitează învăţătura creştină despre Dumnezeu de alte  doctrine şi concepţii, în sensul că numai o astfel de Dumnezeire este singura mântuitoare, ca bază a comuniunii de iubire cu noi, ca persoane în veşnicie.

Credinţa creştină într-un singur Dumnezeu ca Fiinţă, dar în Trei Persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ne arată că Dumnezeu este transcendent şi imanent în acelaşi timp, că este mai presus de lume, dar este în lume. [9] 

Mai mult decât atât, El coboară la noi cu una din Persoanele Sale, se apropie la maximum de oameni pentru a le da posibilitatea desăvârşirii, a îndumnezeirii, adică a fi în deplină comuniune de viaţă. Aceasta este convingerea spiritualităţii ortodoxe.

Numai un Dumnezeu personal, care este izvorul suprem şi inepuizabil al iubirii şi care îl consideră pe om tot persoană, îl preţuieşte ca atare pe om şi vrea să-l ridice în acest dialog al iubirii, dar fără a-i anula libertatea de voinţă, deci numai dacă omul voieşte. [10]

Desăvârşirea omului nu poate avea loc decât acolo unde Dumnezeu nu este conceput ca o persoană singulară, ci ca o comunitate de Persoane în desăvârşită unitate, într-o singură Fiinţă, a omului credincios, într-o unire după har cu Acesta.

Această comunitate desăvârşită de Persoane supreme, poate hrăni cu iubirea ei nesfârşită şi perfectă, setea noastră de iubire faţă de ea şi între noi.

Această hrănire trebuie să o gândim dar, să o şi trăim. Ca iubire desăvârşită Sfânta Treime se poate dărui şi altor persoane dacă voieşte, împărtăşindu-le treptat din infinitatea vieţii şi iubirii Sale, îndumnezeindu-le.

Persoanele pot deveni părtaşe la această viaţă dumnezeiască, în mod treptat. Această dăruire a Sfintei Treimi nu poate fi trăită şi cugetată fără energiile dumnezeieşti necreate în grade mereu sporite, căci Fiinţa însăşi este o energie comunicată, dar pe care noi nu o putem trăi ca fiinţe finite decât foarte puţin, deoarece energia ce ni se comunică este infinită. [11]

Totodată, comunitatea treimică a Persoanelor dumnezeieşti nu este o iubire uniformă a celor trei Persoane între Ele, ci o iubire de Tată, de Fiu şi o comunicare ipostazică între Ele, în Persoana Duhului Sfânt. Iubirea nu este uniformă, căci astfel s-ar produce monotonie. [12]

Mântuirea şi îndumnezeirea celor ce cred în Hristos nu este decât estinderea relaţiilor afectuoase dintre Persoanele dumnezeieşti la creaturile conştiente, adică la persoanele umane. De aceea, Treimea se revelează în mod esenţial în opera mântuirii şi de aceea Treimea este baza mântuirii. Dumnezeu vrea să întindă iubirea Sa de Părinte al tuturor, ca faţă de alţi fii, prin Fiul Său.

Sfânta Treime este cea care lucrează mântuirea noastră. În structura supremei iubiri interpersonale este dată unica posibilitate de a fi mântuite persoanele umane. Această posibilitate este dată de Sfânta Treime prin una din Persoanele ei: Logosul sau Cuvântul Lui Dumnezeu care se face om la „plinirea vremii”. [13]

Prin Fiul Său întrupat, după al cărui chip suntem creaţi, intrăm în comuniune filială cu Tatăl, iar prin Duhul ne rugăm Tatălui, sau vorbim cu El ca nişte fii, mai exact, căpătăm îndrăzneala de fii în faţa lui Dumnezeu.

Dacă nu S-ar fi întrupat Fiul ca om, nu s-ar revărsa în noi dragostea Tatălui, care din Hristos ca om trece şi la noi. Prin Fiul întrupat iradiază în umanitate şi în lume Duhul Sfânt, ca dragoste a lui Dumnezeu faţă de noi şi a noastră faţă de Dumnezeu.

Duhul Sfânt aduce în creaţiune viaţa şi iubirea intertreimică, de fapt ridică întreaga creaţie în planul iubirii intertreimice şi al îndumnezeirii, care nu cunoaşte hotar. De aceea, Biserica este a Sfântului Duh, mai ales la Sfânta Euharistie, în cadrul Sfintei Treimi.

Lucrarea Sfintei Treimi asupra noastră are loc prin Hristos, în cadrul Bisericii, plină de energiile dumnezeieşti necreate şi sfinţitoare. [14]

Această putere ne transfigurează lăuntric şi astfel începe procesul lung al desăvârşirii sau îndumnezeirii noastre în Hristos.

            Prezenţa lucrătoare a Sfintei Treimi în Biserică, pe  care o mărturisesc epistolele Sfinţilor Apostoli, e făcută eficientă în toate timpurile, prin rugăciunile de cerere, de laudă, de mulţumire, de mărturisire şi de binecuvântare a lui Dumnezeu din partea preotului şi credincioşilor, ca şi prin binecuvântările preotului adresate credincioşilor.

Fiind sursa inepuizabilă de iubire jertfelnică, de energii dumnezeieşti necreate, Sfinta Treime este bază a spiritualităţii creştine autentice.

Actele de revelare ale Treimii sunt acte mântuitoare şi îndumnezeitoare, sunt acte de ridicare a noastră în comuniune cu Persoanele Sfintei Treimi, prin puterea Duhului Sfânt. [15]

Viaţa noastră duhovnicească are ca punct de plecare comunicarea de viaţă şi iubire treimică, se menţine prin energiile inepuizabile ale Duhului Sfânt, este ajutată în nevoinţele ascetice şi în toate faptele bune săvârşite faţă de fraţii noştri întru Hristos, iar când se ajunge pe culmile cele mai înalte ale acestei trăiri, este cea care o menţine într-un progres nesfârşit. 

Izvorul de putere şi modelul vieţuirii creştine ortodoxe, comuniunea creştinului cu Hristos în Biserica Sa şi creşterea prin virtuţi în Hristos, (Ef. 4,13), constituie esenţa acestei spiritualităţi.

_„Dacă creştinul are la  baza sa credinţa în Sfânta Treime, spiritualitatea face parte din însăşi fiinţa lui (...), ea ţine de însuşi actul credinţei ( care e un act de intrare în legătură cu Dumnezeu, dar care poate fi dezvoltată prin purificarea de patimi, am zice noi).^”[16]

_„Fiinţa, viaţa şi lucrarea celor trei Persoane dumnezeieşti este comună, însă fiecare din Ele deţine unica fiinţă în mod propriu şi participă sau săvârşeşte lucrarea comună potrivit cu specificul Său ireductibil, potrivit _„personalităţii^” Sale.^”[17]

  

Centrul de cercetări teologice, interculturale şi ecumenice Sf. Ioan Cassian-Univ.Ovidius Constanţa

         Doctor în teologie, cercetător:  Antoniu-Cătălin Păştin

 

 

---

[1] Georg,  Koepgen, Die Gnosis des Christentums, Salzburg, 1939, p. 63.

[2]  Pr. Prof.  Dumitru  Radu,  Sfânta Treime, în „Îndrumări  misonare” , Ed. IBM, Buc. 1986,  p. 107 – 108.

[3]  Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă, Ascetică şi Mistică, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune, Buc., 1992, p. 29.

[4]  Ibidem, p.35-36.

[5]  Ibidem,  p. 36.

[6]  Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), NR. 2, p. 23-24 .

[7]Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), NR. 2,  p.30-31.

[8] Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune, Buc., 1978, p. 287.

 

[9]  Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,  Sfânta Treime, în  Îndrumări  misonare, Ed. IBM, Buc. 1986,   p. 107 – 108.

[10]  Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed.IBM, Buc. 2002,  p.29.

[11]  Ibidem, p.35-36.

[12]   Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae,  Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM, Buc. 1992,  p.36.

[13]  Idem, Sfânta Treime – Creatoarea, mântuitoarea şi ţinta veşnică a tuturor credincioşilor, în „Ortodoxia”, an XXXVIII (1986), Nr. 2, p. 23-24.

[14]   Ibidem, p.30-31.

[15] Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Ed. Institutul Biblic şi de Misiune, Buc., 1978, p. 287.

[16] Idem, Spiritualitatea ortodoxă.Ascetica şi Mistica Bisericii Ortodoxe, Ed. IBM, Buc. 1992,  p.40.

[17] Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie şi Spiritualitate, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Buureşti, 2010, p. 88.