Prinos de cinstire şi recunoştinţă, PĂRINTELUI PROF.UNIV.DR. DUMITRU RADU

[Păştin Antoniu-Cătălin]

        Prinos de cinstire şi recunoştinţă, 

                            

PĂRINTELUI PROF.UNIV.DR. DUMITRU RADU

 

Părintele Profesor Dumitru Radu a murit în seara zilei de

27 octombrie 2014, la vârsta de 87 de ani

Deşi, şi acum îmi vine foarte greu să vorbesc la timpul trecut despre Părintele Profesor Universitar  Doctor în teologie Dumitru Radu, care mi-a fost  duhovnic, mentor, îndrumător de doctorat, prorector al Institului de Teologie ortodoxă Bucureşti, licenţiat în filologie, ucenicul marelui dogmatist român: Pr.Prof.Univ.Dr.Acad. Dumitru Stăniloae.

,,Ferice de ucenicii care au descoperit un prieten adevărat în persoana duhvnicului !

Duhovnicul şi ucenicul sunt cei mai buni prieteni, pe care nimeni şi nimic nu-i poate despărţi în această viaţă, şi nici în lumea de dincolo" (Sava Bogasiu, Duhovnicul-un devotat prieten de suflet, Ed.Alpha MON, Buzău 2013, pag.16).

Între fiinţele din lumea aceasta,  cât şi cele care se află în lumea cealaltă a existenţei  veşnice,  pe care le avem tot timpul în inima şi în memoria noastră, este duhovnicul nostru, faţă de care avem o iubire spirituală deosebită şi nici o faptă pe care o facem în timpul vieţii noastre pământene, nu o facem fără să gândim la sfaturile duhovnicului  nostru.

Cea mai mare obligaţie morală faţă de părintele nostru duhovnic  este să nu-i uităm sfaturile duhovniceşti  şi mai mult, să le punem în practică, să avem o viaţă curată, demnă de un ucenic al unei somităţi în spiritualitate, teologie morală creştină care şi-a închinat viaţa slujirii lui Hristos şi a Bisericii Sale.

Prin personalitatea sa, prin opera sa înoieşte mereu gândirea oamenilor, care nu au făcut parte din generaţia părintelui Stăniloae. Părintele Prof.Univ.Dr.Dumitru Radu parcă nici nu a plecat, rămânând ca un izvor nesecat, pentru cunoaşterea şi îmbogăţirea minţilor şi a sufletelor, pentru toate generaţiile care vor venii în urma dânsului.

Gândire creatoare, îndrăzneaţă, o persoană a teologiei, a armoniei şi a echilibrului în viaţă şi în familie. Eu am avut şansa să fiu unul dintre ucenicii dânsului începând din primii ani ai Facultăţii de Teologie Ortodoxă, până ce am obţinut titlul de doctor în teologie.

Părintele profesor a fost ctitor de 4 facultăţi de Teologie. Unul dintre cei mai mari profesori de teologie sistematică din Biserica Ortodoxă Română,  neobosit în munca teologică, a fost delegat la diferite întruniri cu caracter ecumenic peste hotare: a şaptea Adunare generală a Conferinţei Bisericilor Europene (Engelberg, 1974), Congresul profesorilor de teologie ortodoxă de la Atena (1976), întruniri ale Comisiei române de dialog cu Biserica Luterană din Germania şi ale Comisiei mixte Internaţionale pentru dialog teologic între Bisericile ortodoxă şi romano-catolică. A publicat lucrări de dogmatică, de istoria culturii şi a Bisericii româneşti.

A participat la revizuirea textului „Bibliei”, ediția 1979. A făcut parte din comisia de întocmire a lucrării „Învățătura de credință ortodoxă” (1978). Sub coordonarea sa a apărut, în anul 1986, volumul „Îndrumări Misionare”. Dintre lucrările de referință redactate de pr. Dumitru Radu, amintim: „Caracterul ecleziologic al Sfintelor Tainelor și problema intercomuniunii” (București, 1978), „Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative” (Constanța, 2005) și „Repede morale pentru omul contemporan” (Craiova, 2007).

Cei ce sunt în exercițiul preoției veșnice sunt îngerii care continuu slujesc lui Dumnezeu și vor slujii în vecii vecilor, aceasta fiind o preoție făcută de ființe netrupești în veșnicia mai presus de timp. Pe pământ, tot îngerii îi slujesc lui Dumnezeu în mod direct, dar Dumnezeu pentru a-i putea ajuta mai bine pe oameni a trimis pe Fiul Său Unul Născut care a fost cel mai mare Preot al omenirii și care a slujit El Însuși oamenilor.

El este în același timp și preot și jertfă. S-a jerfit El însuși, dar o dată cu moartea Sa, nu

I-a încetat preoția și Și-a lăsat pe Sfintele Altare Trupul Său pe care îl jertfim la fiecare Sfântă Liturghie, dar o slujbă ca cea făcută de Iisus nu o va mai face nimeni, deoarece El a fost singurul Dumnezeu care a coborât pe pământ. Să aduci jertfă și să te aduci jertfă, aceasta n-a făcut-o decât numai Dumnezeu. Preoții zilelor noastre sunt numai slujitori a lui Dumnezeu care se jertfește pentru noi în fiecare Liturghie. Cea mai mare minune pe care a făcut-o Iisus este aceasta: a slujit lui Dumnezeu ca Dumnezeu, S-a jertfit lui Dumnezeu ca Dumnezeu, aceasta este minunea minunilor, un Dumnezeu S-a jertfit pentru noi făpturile Lui.

În toate timpurile și totdeauna a existat un pricipiu sănătos și anume că cei bătrâni trebuie cinstiți mai mult decât toți. În vechime preoții se numeau presbiteri, adică bătrâni, obligând prin aceasta să primească mai multă cinste, era un fel de asociere cu bătrânețea, unde este multă înțelepciune, așa cum preoții au în ei înțelepciunea lui Dumnezeu. În lume cei mai cinstiți sunt în ordine: părinții, conducătorii și regii, învățătorii și făcătorii de bine. Preoția cuprinde toate aceste calități, Sf. Scriptură i-a împodobit pe preoți cu toate numirile acestea.

Taina preoției a fost instituită de Mântuitorul Hristos, după învierea Sa din morți, atunci când arătându-se Apostolilor le-a zis: ,,Precum M-a trimis pe MineTatăl, și Eu vă trimit pe voi. Aceasta zicând a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt cărora le veți ierta păcatele le vor fi iertate și cărora le veți ține vor fi ținute"(Ioan, 20, 21-23). La rândul lor, Apostolii au hirotonit și așezat episcopi, preoți și diaconi (conf. I Tim., 4, 14; II Tim., 1, 6; Fapte, 6, 6 ș.a.).

Fără preot nu putem fi nici o clipă a vieții noastre, de el avem nevoie tot timpul. Preotul este cel dintâi care vine la noi cândne naștem după trup, vine să ne nască și după Duh pentru a moștenii prin Botez împărăția cerurilor. Botezul este poarta de intrare în ceruri, precum nașterea trupească este poarta de intrare în lumea aceasta. Prin Sf.Mir, preotul ne întărește în calea de urmat prin Biserică făcându-ne urmași ai lui Iisus Hristos. La patruzeci de zile preotul ne face intrarea în Biserică asemenea cu intrarea lui Iisus Hristos. Dacă cineva cade în păcat, la fel are nevoie de preot, care să-i dezlege păcatele. Această putere  nu o au nici îngerii, ci numai preoții. Preotul ne oferă ,,Leacul nemuririi" Sfînta Împărtășanie, adică Trupul real al lui Iisus Hristos. Preotul poartă pe brațele sale Focul sacru al cerului, pe Iisus Hristos, de aceea veșnicia îl așteaptă, precum l-a purtat el pe Iisus Hristos în lume în brațe și el preotul la rândul lui o să fie purtat de slava Dumnezeirii lui Iisus Hristos. Dacă cineva vrea să se căsătorească, pentru a nu trăi ca animalele, este nevoie de preot care să-i dea Taina Sfintei Cununii, pentru că fără această Taină, ca și fără Taina Botezului, nu vei vedea fața lui Iisus Hristos. Bolnav fiind, preotul va fi chemat pentru săvârșirea Tainei Sf. Maslu, care i-a vindecat pe mulți bolnavi, după cum spune Sf. Ap. Iacob, Iacob (5, 14). Preoții sunt aceia cărora li s-a încredințat zămislirea noastră, cea duhovnicească prin Botez.Prin preoți ne îmbrăcăm  în Hristos, Galateni (3, 17); prin preoți suntem îngropați împreună cu Fiul lui Dumnezeu, Romani(6, 4); Col.(2, 12); prin preoți ajungem mădularele Fericitului Cap al lui Hristos, Col. (3, 15).

Prin urmare, e drept ca preoții să fie pentru noi nu numai, mai înfricoșetori decât marii demnitari și decât împărații, dar mai cinstiți și mai iubiți chiar decât părinții. Părinții ne-au născut din sânge și din voința trupului, Ioan, (11, 13); preoții  însă, ne sunt pricinuitorii nașterii noastre din Dumnezeu, ai acelei fericite nașteri din nou, ai libertății celei adevărate și ai înfierii după har. Preoția nu trebuie considerată ca un monument al trecutului sau ca simbolul unui ideal ci trebuie să inspire un adânc respect pentru funcția permanentă de perfecționare a spiritualității sociale. Creștinismul este acțiune și preoția reprezintă tocmai forța harică în viața socială, adică lupta pentru transformarea ideilor în energii vitale.

Preoția fiind sfințenie, viața preotului va fi o succesiune de momente sfinte, până la sfârșit, adică o încordare supremă de depășire de sine în curățenie, de râvnă aprinsă pentru a avea pe Domnul, ca parte de moștenire, după cuvântul Psalmistului(XV, 5).

Dumnezeu să-l odihnească !

 

                                                        Dr. în teologie Antoniu-Cătălin Păştin

[Păştin Antoniu-Cătălin]

Rolul şi importanţa postului

în ortodoxie, încununat de

Taina Sfintei Euharistii

 

 

Ţinta sau finalitatea vieţii omului pe pământ este mântuirea şi îndumnezeirea lui, deci creşterea în Hristos. Viaţa persoanei umane nu are numai o dimensiune pământească, ci şi una eshatologică. Făptura umană, ca fiinţă spirituală, trăieşte în timp şi spaţiu, dar nu numai pentru acest veac, ci şi pentru cel viitor, adică pentru comuniunea veşnică şi plenară cu Dumnezeu sau, departe de El,ca osândă veşnică. [1] 

Creştinul se poate purifica de păcate şi de patimi prin: pocăinţă continuă prin participarea la Taina Spovedaniei, după ce s-a pregătit prin post şi prin rugăciune şi dreaptă credinţă, prin săvârşirea binelui, părăsind săvârşirea faptelor rele, prin virtuţi şi fapte bune, prin meditaţie şi participarea la rugăciune şi la sfintele slujbe ale Bisericii, prin curăţirea de patimi şi creşterea în virtuţi şi prin toată fapta cea bună, şi apoi împărtăşindu-se cu vrednicie cu Sfintele Taine, cu Hristos în Sfânta Euharistie, în duminici şi sărbători.

Prin Taina Spovedaniei creştinul care se căieşte de păcatele săvârşite şi le mărtuiseşte înaintea preotului, primeşte de la Dumnezeu prin aceasta iertarea păcatelor mărturisite, fiind aşezat în starea harică din care căzuse datorită acestora.

Necesitatea acestei Taine este evidentă deoarece, prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina şi pedeapsa păcatului originar, dar urmările lui rămân şi anume înclinarea spre păcat sau concupiscenţa.

Astfel, viaţa creştinului pe pământ nu este numai ca o simplă existenţă biologică, ci ea este şi trebuie să fie o trăire spirituală specifică persoanei umane, cu o finalitate legată de calitatea omului de fiinţă spirituală personală, în trup, înzestrată cu raţiune, simţire şi voinţă liberă, purtătoare şi creatoare de valori materiale şi spirituale.

Viaţa pământească a creştinului ortodox are ca scop desăvârşirea la care nu poate ajunge decât în Hristos şi cu Hristos, astfel realizând valorile morale  printr-un dialog al iubirii cu semenii şi cu Dumnezeu Cel în Treime, mai ales astăzi, in contextul secularizant si secularizat  al vieţii omului. Toate valorile pe care acesta le realizează în existenţa sa sunt implicate în relaţia dialogică specifică cu Dumnezeu cel întreit, ca existenţă personală absolută, ca Adevărul infinit, Binele suprem, Frumosul prin excelenţă şi Sfinţenia inepuizabilă.

În acest proces al vieţii duhovniceşti, caracteristic spiritualităţii ortodoxe se pot observa două mari etape: una, a înaintării spre desăvârşire, prin eforturi de purificare de patimi (postul împreună cu rugăciunea) de dobândire a virtuţilor, virtuţi care izvorăsc din iubire(In.14,6; Mt.25,21; Efes.4,25) prin înfăptuirea de fapte bune(virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu) şi o alta, de viaţă mereu mai înaintată în unirea cu Dumnezeu, în care lucrarea omului este înlocuită cu lucrarea energiilor dumnezeieşti necreate(în Taina Sfintei Euharistii), persoana umană deschizându-se pentru umplerea ei tot mai accentuată de viaţă duhovnicească.

„Harul este o energie dumnezeiască necreată, distinctă de Fiinţa divină, dar nedespărţită de Aceasta şi care se împărtăşeşte oamenilor în Biserică de către Duhul Sfânt prin Sfintele Taine, spre mântuire (îndreptare şi sfinţenie) şi creştere în Hristos (îndumnezeire), până la statura deplinătăţii lui Hristos. (Efes.4,13) [2]

Prin Sfânta Euharistie se împărtăşeşte însuşi izvorul harului, Hristos, cu care credinciosul se uneşte mistic.

Omul credincios are posibilitatea de a se curăţa totuşi de patimi, prin dobândirea virtuţilor şi se desăvârşeşte în Hristos, îndumnezeindu-se, făcându-se astfel „părtaş dumnezeieştii firi” (II Petru 1,4), prin puterea energiilor dumnezeieşti necreate, care umplu Biserica şi se împărtăşesc prin Sfintele Taine, dar fără ca unirea să fie după fire sau ipostatică. [3]

Credinţa este un act al minţii, dar nu dominant, pentru că în ea sunt angajate toate puterile sufleteşti: mintea, voinţa, simţirea.

În ultima vreme se constată o reîntoarcere la sursă, adică la tradiţia primară a Bisericii, o reconsiderare a vechilor izvoare ale învăţăturii creştine şi a valorilor spirituale care neconforme cu stadiul actual al creştinismului contemporan, au fost reiterate în universul spiritual al tuturor creştinilor, în drumul lor spre desăvârşirea în Hristos.

Creştinul ortodox trebuie să stărie în existenţa sa pământească să se întipărească tot mai deplin în chipul umanităţii lui Hristos, ducând o viaţă în Hristos şi prin Hristos, pentru a ajunge astfel la trăirea stării de îndumnezeire sau de participare la viaţa dumnezeiască ce reprezintă, de fapt, ultima treaptă a desăvârşirii omului. În această fază de realizare a comuniunii supreme cu Hristos, omul credincios participă intens la viaţa harică, prin harul şi darurile Duhului Sfânt, primite prin Sfintele Taine ale Bisericii spre a creşte în Hristos[4]

Iisus Hristos este singurul Mijlocitor, pe care L-a dat Dumnezeu oamenilor ca scară spre Sine..

Duhul Sfânt recreează fiinţa umană şi o face astfel hristoforă, asemănătoare Mântuitorului Hristos, Care şi ca om are tot Duhul în Sine însuşi. Acţiunea esenţială a Duhului Sfânt în omul nou, rezultat din Botez, este de a ne da tot ce este în Hristos, ca noi înşine să ne unim cu El pentru totdeauna.

Aşadar, Duhul Sfânt după ce ne-a renăscut în Taina Sfântului Botez şi ne-a modelat după chipul Fiului lui Dumnezeu, atestă duhului nostru că suntem „copii ai lui Dumnezeu” şi „împreună moştenitori cu Hristos” în unitate. El vede pe Hristos în noi şi pe noi în Hristos. [5]

În Botez se face prima „unire” a noastră cu Hristos, dar o „unire” care ne  pregăteşte pentru unirea deplină din Sfânta Euharistie prin faptul că purifică şi spală „mireasa” (sufletul) pentru unirea cu Mirele (Hristos), în Euharistie. [6]

Prin Botez, omul intră în legătură cu Hristos, dar şi în atmosfera de credinţă care însufleţeşte ca o putere divină obştea bisericească.

Deci, omul credincios nu ajunge prin sine la starea culminantă a vieţii în Hristos, ci prin lucrarea Duhului Sfânt.(ce se află în Biserică).

Aşadar, persoana umană, având putinţa să-L cunoască pe Dumnezeu în comuniune de viaţă şi iubire, atât cât este necesar pentru mântuirea personală şi lucrând aceasta prin puterea Duhului Sfânt, devine purtătoarea însuşirilor lui Dumnezeu prin participare, prin comuniune deplină cu El.

Persoana umană îndumnezeită apare  ca Dumnezeu prin har. Trăirea ei astfel defineşte notele esenţiale ale spiritualităţii şi totodată ale vieţii creştine autentice.

Comuniunea deplină, armonioasă şi vie cu Dumnezeu, realizează sensul adevărat al unirii cu Dumnezeu după har.

Deci, nu e vorba de nici o separare netă între credincios şi Dumnezeu (ca în protestantism) şi nici o identificare de natură cu El (ca în panteism). Comuniunea cu Dumnezeu înseamnă unire, nu identificare, deşi pare un paradox. Rămânem oameni după fire, dar devenim Hristos după puterile prin care trăiesc eu-rile noastre (Gal.3,28), în deplină armonie şi iubire agapică, sentiment care nu scade şi nu piere niciodată (I.Cor.13), prin comuniunea de viaţă şi lucrare cu Hristos, a omului.

Spiritualitatea ortodoxă este o componentă esenţială a vieţii creştine. Spiritualitatea ortodoxă urmăreşte desăvârşirea celor ce cred în Hristos, dar desăvârşirea nu are hotar, căci este participare la viaţa Lui divino-umană, făcută posibilă prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi lucrată în om de Duhul Sfânt prin harul împărtăşit omului. [7]

Sfânta Euharistie este Taina în care, sub chipul pâinii şi al  vinului, se împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându-se, real şi nesângeros, jertfa de pe cruce a Mântuitorului. Astfel, Sfânta Euharistie are dublu caracter, de Taină şi de jertfă. Se numeşte ^”mulţumire^” pentru că la Cină, Hristos a mulţumit Tatălui înainte de a frânge pâinea şi este jertfă de mulţumire a Bisericii(Jertfa euharistică este întâlnirea între jertfa lui Hristos şi jertfa Bisericii: pâinea şi vinul).

_„Omul credincios aspiră spre unitatea sau spre relaţia cu o persoană în care are unitate cu toţi. Dumnezeu vrea şi El să realizeze această unitate intimă a tuturor. În Hristos se realizează de fapt această unitate, întâlnindu-se şi împlinindu-se voinţa divină de unificare cu noi cu setea omenească de unire cu toţi în centrul divin unificator al tuturor^”[8].

Unirea deplină a lui Dumnezeu cu noi nu se poate realiza decât după ipostas, propriu naturii dumnezeieşti şi omeneşti în ipostasul lui Hristos. Ea este dată virtual în justificarea ca act de clipă sau moment, nu atât ca ştergere reală definitivă a păcatului strămoşesc ci a eventualelor păcate personale, precum şi a vinei şi stricăciunilor aduse de acesta (de om), cât mai ales în starea de făptură nouă, întărită cu darurile Duhului şi unită total cu Hristos. Dar îndumnezeirea omului cuprinde justificarea, că este o stare de durată, şi anume realizându-se pe pământ, în Biserică şi durând, şi după moartea fizică a omului, în veşnicie.

Ca rezultat şi ţintă a creştinului este viaţa veşnică de comuniune cu Dumnezeu în împărăţia cerurilor. Calea îndumnezeirii omului în Hristos este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13).

Dumnezeu – Omul, stă pe scaunul slavei de-a dreapta Tatălui ca Unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. Îndumnezeirea omului este dată virtual în însăşi îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos. Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să poată deveni „dumnezeu”. Aceste cuvinte pline de esenţă, pe care le găsim pentru prima dată la Sfântul Irineu [9] , revin în scrisul Sf. Atanasie cel Mare, ale Sf. Grigorie Teologul, al Sf. Grigorie de Nyssa şi apoi frecvent, în scrierile lui Dionisie Pseudo–Areopagitul, ale Sf. Maxim Mărturisitorul, Nicolae Cabasila ş.a.

Îndumnezeirea omului a fost făcută posibilă de marea kenoză răscumpărătoare a Fiului lui Dumnezeu, care s-a întrupat făcându-se om adevărat, întru toate asemenea nouă, afară de păcat (Filip,2,6-10), rămânând însă ceea ce era din veci, Dumnezeu adevărat. Îndumnezeirea firii umane din Iisus Hristos a fost dată, pe de o parte, în însăşi întruparea Cuvântului, cu purtarea Duhului Sfânt, din Sfânta Fecioară Maria (Luca l, 35), iar pe de altă parte se poate vorbi şi de un crescendo în realizarea acesteia.

Starea culminantă a vieţii spirituale este o unire a sufletului cu Dumnezeu, trăită sau experiată, şi se numeşte îndumnezeire.

În Răsăritul creştin ortodox se mai foloseşte, pentru caracterizarea acestei uniri, şi termenul de participare la dumnezeire:      1. Ea reprezintă ultima treaptă a desăvârşiri omului.

 2.Această îndumnezeire se realizează prin participarea omului credincios la puterile dumnezeieşti, prin revărsarea în el a nemărginirii divine.

Din punct de vedere dogmatic, apogeul sfinţeniei stă în cuvintele Sfântului Atanasie: ^”Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască^”.

Calea îndumnezeirii omului în Hristos, prin cunoaştere, iubire şi virtute este drumul realizării progresive şi cât mai depline a asemănării omului cu Dumnezeu până la statura deplinătăţii bărbatului Hristos (Efes.4,13), Dumnezeu – Omul, stând pe scaunul slaviei de-a dreapta Tatălui, ca unul dintre noi, fiind însă Dumnezeu – Omul. [10] 

Virtutea creştină este activitatea continuă şi statornică, izvorâtă din harul divin şi puterile credinciosului, prin care acesta împlineşte totdeauna voia lui Dumnezeu. Virtutea creştină nu se sfârşeşte niciodată în această viaţă. Formele sfinţeniei, sunt chipul virtuţilor. Virtutea este raţională. A deveni virtuos înseamnă a deveni raţional, iar aceasta este totuna cu a reveni la viaţa cea după fire.

Raţiunea astfel întărită poate cunoaşte pe Dumnezeu. Numai cel care şi-a curăţit astfel raţiunea se poate ridica la cunoaşterea celor duhovniceşti.

Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbeşte de raţiunea celor mai presus de raţiune, despre Dumnezeu Cuvântul ca raţiune dincolo de raţiune.

Toate puterile sufletului trebuie să se curăţească şi să se adune într-o Unitate, ca să poată numi pe Dumnezeu care cuprinde în Sine şi un sens corespunzător raţiunii. Mai exact, firea umană a lui Hristos este treptat străbătură de viaţa şi lucrarea Duhului, sau treptat ne-o arată Hristos Însuşi, ca fiind străbătută de Dumnezeire.

Deci, într-un fel, toată îndumnezeirea firii umane este dată potenţial de Întrupare, dar tot aşa de corect este când se spune că Întruparea este începutul mântuirii şi îndumnezeirii, care se realizează plenar pe Cruce şi în Învierea din morţi. [11]

Înălţarea la ceruri întru slavă a lui Hristos este arătată, pentru toţi, a îndumnezeirii plenare a firii umane a lui Hristos. În îndumnezeirea firii umane a lui Hristos este realizată obiectiv, dar virtual şi îndumnezeirea firii umane a tuturor oamenilor, pe care trebuie să ne-o însuşim fiecare personal şi să o realizăm în propria persoană. Începutul şi puterea îndumnezeirii omului sunt legate atât de Întruparea Fiului cât şi de Crucea şi Învierea Sa din morţi. [12]

De aceea, pentru a ne uni cu Hristos va trebui să trecem prin toate câte a trecut Hristos, propria lui umanitate, care este umanitatea noastră a tuturor, să răbdăm şi să suferim şi noi câte a răbdat şi suferit El. [13]

Adică să înaintăm de la naşterea în Duh, dobândită la Botez, ajutaţi de harul şi darurile Duhului, dobândite în Taina Mirungerii, prin unirea tot mai strânsă cu El dobândită în Sfânta Euharistie, spre Crucea şi Învierea Sa, murind total păcatului şi înviind cu Hristos pentru a fi şi rămâne în veac în comuniunea de viaţă dumnezeiască cu Hristos. Sfânta Euharistie este cea mai importantă dinre toate Tainele. În celelalte Taine elementul spiritual se uneşte cu cel material dar nu se petrece o schimbare a elementului material în sine.

În Sfânta Euharistie, deşi simţurile nu observă schimbarea, pâinea şi vinul se schimbă şi se prefac real în Trupul şi Sângele Domnului.

În privinţa misterului, această Taină stă alături de Sfânta Treime şi Întrupare. Se spune că pentru a topi necredinţa,  Dumnezeu a făcut ca să găsim în potir forma trupului şi sângelui omenesc prin care ne ridică la viaţa veşnică.

Prin celelalte Taine se împărtăşeşte harul divin, iar prin Sfânta Euharistie se împărtăşeşte însuşi izvorul harului, Hristos, cu care credinciosul se uneşte mistic.

Sfânta Euharistie nu este numai o Taină, ci şi jertfă nesângeroasă adusă lui Dumnezeu, jertfa trupului şi sângelui lui Hristos. Mântuitorul a pregătit de multă vreme instituirea acestei Taine.

După ce săturase în chip miraculos mulţimile în pustie şi acestea voiau  să-l proclame împărat El le spune: _„Eu sunt pâinea vieţii; cine vine la Mine nu va flămânzi şi cine va crede în Mine nu va înseta niciodată.^”(In. 6, 34).

În faţa noastră stăruie acelaşi drum al lui Hristos cu deosebire că, în timp ce El coboară, noi trebuie să urcăm, dar urcăm cu El. [14]

În raport cu îndreptarea (justificarea) propriu-zisă, îndumnezeirea firii noastre umane este coronamentul acesteia, este starea de mărire sau slavă a omului îndreptat în Hristos, care constă în creşterea omului în Hristos până la vârsta deplinătăţii lui, prin aceleaşi condiţii ca înnoirea şi sfinţirea de durată, adică prin Har, credinţă şi fapte bune.

Desigur, îndumnezeirea firii umane este mai mult decât înnoirea ei şi chiar decât sfinţirea ei pe trepte începătoare. [15]

Îndumnezeirea omului în Hristos presupune un crescendo niciodată încheiat, printr-un cuantum de acte de credinţă şi de fapte bune, cu ajutorul harului dumnezeiesc în scurta noastră viaţă de pe pământ.

La Botez, voinţa este prima putere a firii noastre care a primit lumina şi întărirea noastră spirituală a Cuvântului sau a Logosului dumnezeiesc întrupat şi fără de păcat, sau pe Duhul Lui ca împreună subiect al ei, după ce mai înainte acelaşi Duh acţionase asupra ei din afară.

Botezul este Taina în care prin întreita cufundare în apă în numele Sfintei Treimi, cel ce se botează se curăţeşte de păcatul strămoşesc şi de toate păcatele personale până la Botez, se naşte la o nouă viaţă spirituală şi devine membru al trupului tainic al Domnului.

Iar aceasta înseamnă că în intimitatea ei ultimă, de ordin raţional-personal, firea noastră umană s-a eliberat, la Botez, de puterea neraţională contrară şi subpersonală a păcatului, rămânând însă în ea slăbiciunea obişnuinţelor iraţionale de suprafaţă. [16]

Lupta omului îndreptat pentru slăbirea şi nimicirea acestor obişnuinţe iraţionale de suprafaţă începută chiar din Taina Botezului şi continuată cu ajutorul harului Botezului, stă chiar la începutul desăvârşirii şi îndumnezeirii firii umane.

Această luptă este egală cu acţiunea de personalizare şi raţionalizare deplină a firii, după ce prima afirmare a persoanei a avut loc la Botez.

Lupta în continuare împotriva slăbiciunilor firii care o duc uşor spre păcat, este o întărire progresivă a caracterului personal al omului.

Tainele creştine reprezintă o etapă ultimă de desăvârşire a omului, deoarece săvârşirea  lor,  devine cauză a prezenţei harului.

La rândul ei, personalizarea înseamnă o imprimare tot mai deplină a chipului lui  Hristos în persoana omului, cerând acestuia din urmă o comuniune tot mai strânsă cu Hristos.

Prin comuniunea cu Hristos, subiectul uman devine deplin deschis altor subiecte, adică celorlalte subiecte umane, aşa cum Hristos, având în Sine firea umană, este deschis persoanelor umane, nu numai, ca Dumnezeu, ci şi ca om.

Astfel, prin participarea deplină la Hristos, creştinul devine deplin persoană, adică fiinţă deplin comunitară, eliberată de închisoarea pasiunilor egoiste. [17]

Aceasta este îndumnezeirea omului chiar de la începuturile ei mai riguros conturate.

Accesul tot mai deplin la comuniunea cu Hristos şi personalizarea progresivă a creştinului, se arată în deschiderea lui, de asemenea, progresivă spre Dumnezeu şi spre semeni, adică spre celelalte persoane umane este,  în fapte de iubire şi slujire, care sunt însă lucrarea Duhului Sfânt.

Îndumnezeirea este de la început şi până pe cele mai înalte trepte ale ei o participare a omului la viaţa Duhului, o impregnare a omului de energiile necreate,împărtăşite lui de către Duhul Sfânt,[18]   în Sfintele Taine săvârşite în Biserică.

Pe de o parte Dumnezeu este comunicabil, iar pe de altă parte nu se comunică. Dumnezeu nu se comunică după fiinţă, dar se comunică prin energii. Energiile necreate înseamnă posibilitatea lui Dumnezeu de a se manifesta în chipuri  diferite în actele în care se manifestă. Fără această posibilitate Dumnezeu nu ar fi liber.

Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de Mântuitorul Hristos şi încredinţate Sfintei Sale Biserici, prin care se împărtăşeşte creştinilor harul cel nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.

Marele teolog, Nicolae Cabasila, în cartea sa _„Despre viaţa în Hristos^”, arată influenţa pe care o au Sfintele Taine, mai ales: Botezul, Mirungerea şi Euharistia, asupra vieţii morale a creştinului, transformându-l şi ridicându-l la o nouă viaţă: viaţa în Hristos. Astfel creştinul reînnoit prin har poate spune: _„Toate le pot în  Hristos cel ce mă îmbracă cu putere^” (Filip. 4, 13).

Prin Sfânta Euharistie, creştinul dobândeşte noi puteri spirituale, deoarece acum el nu se mai împărtăşeşte numai cu harul divin, ci se uneşte cu însuşi izvorul harului, cu Iisus Hristos întreg.

Astfel se realizează cea mai intimă legătură între creştin şi Mântuitorul Hristos, precum Însuşi spune: _„Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu, acela petrece întru Mine şi Eu întru el^”          ( Ioan 6, 56), ea fiind arvuna vieţii veşnice şi a nemuririi(cf. Ioan 6, 58).

Viaţa duhovnicească se deschide nouă, prin lucrarea Duhului Sfânt, „Căci El se identifică tainic  cu persoanele umane, deşi rămâne neîmpărtăşabil. El se substituie, ca să zic aşa, nouă înşine – căci El este Acela care strigă în inimile noastre _,Avva Părinte^',  după cuvântul Sf. Apostol Pavel (Rom.8,15)^”[19]

Duhul Sfânt se ascunde ca Persoană înaintea persoanelor create cărora El le împărtăşeşte harul. În El, voinţa lui Dumnezeu nu mai este exterioară nouă; ea ne conferă harul prin interiorul nostru, manifestându-se în persoana noastră însăşi, pentru ca voinţa noastră umană să rămână în acord cu voinţa divină şi să coopereze cu ea, dobândind  harul şi făcându-l ca fiind al nostru. [20]

Aceasta este calea îndumnezeirii, legată de prezenţa şi lucrarea Duhului Sfânt în inimile noastre. Dar Duhul Sfânt lucrează îndumnezeirea noastră din Hristos Însuşi asupra celor încorporaţi în El.

Aceasta înseamnă că totul se petrece în Biserică prin Hristos în lucrarea Duhului Sfânt. Dar nu fără noi, adică nu fără credinţă şi mărturia sau roadele acesteia care sunt faptele bune şi mulţimea virtuţilor prin care arătăm însăşi prezenţa lucrătoare a lui Hristos în noi.

Îndumnezeirea este desăvârşirea şi deplina pătrundere a omului de către Dumnezeu, întrucât în alt chip nu poate ajunge omul la deplina desăvârşire şi spiritualizare.

Păcatul a ştirbit şi înlăturat puterile firii umane. Noi nu cunoaştem exact întreaga amploare a puterilor de care e capabilă firea noastră. Ştim însă că invidia, grija prea mare pentru cele ce întreţin viaţa noastră pământească şi ura paralizează elanurile omului spre înălţimi. De aceea, ca primă expresie a îndumnezeirii omului am putea spune că teoretic, este refacerea naturii adevărate a omului, prin îndepărtarea stării contrare firii. [21]

Dar, concret, refacerea firii nu se poate realiza prin puterile ei, ci numai prin colaborarea cu harul dumnezeiesc. Tot cu puterea şi lucrarea Duhului Sfânt, firea se poate menţine în starea ei adevărată, sau altfel spus, numai în măsura în care este penetrată şi hrănită de harul dumnezeiesc, natura omului se menţine ca natură adevărată. În cursul procesului de îndumnezeire, multă vreme omul nu a atins încă, în  multe privinţe, nivelul de deplină sănătate a naturii sale, dar, în alte privinţe, a depăşit, prin harul dumnezeiesc nivelul pur natural. [22]

De aceea, lumina luminează mult timp şi în întuneric. Omul cel nou creşte în lupta cu rămăşiţele omului vechi.

Astfel, având în el germenele omului nou, omul duce după Botez, pe de o parte o viaţă supranaturală iar pe de altă parte încă, şi una subnaturală.

Îndumnezeirea firii umane începe încă de aici, de pe pământ, în Biserică, omul deschizându-se lucrării harului dumnezeiesc prin credinţă şi conlucrând cu harul în tot ceea ce întreprinde pentru mântuirea sa personală, adică în virtuţile şi faptele săvârşite. În spaţiul vieţii pământeşti, credinciosul îşi lucrează mântuirea şi se îndumnezeieşte cu ajutorul harului dumnezeiesc, iar după moarte, pătimeşte îndumnezeirea prin har, cum zice Sf. Maxim, adică este continuată exclusiv de harul dumnezeiesc.

Îndumnezeirea e trecerea omului de la lucrările create la cele necreate, la nivelul  energiilor divine. Numai de acestea se împărtăşeşte omul,  nu de fiinţa dumnezeiască.

Aşa se explică cum omul asimilează tot mai mult din energiile divine, fără ca această asimilare să se termine vreodată, întrucât nu va ajunge niciodată să asimileze însuşi izvorul acestor energii, adică fiinţa divină, ca să devină Dumnezeu după fiinţă. [23]

În spiritualitatea ortodoxă cel ce crede în Hristos trebuie să-şi concretizeze credinţa prin fapte bune şi iubire, adică   să-şi folosească libertatea spre realizarea binelui, ajutat de harul lui Dumnezeu, manifestat în lume prin energiile dumnezeieşti necreate.

La început nu ajunge pentru credincios numai o meditaţie aupra cuvintelor rugăciunii, ci este necesară o evidenţiere a tuturor înţelesurilor cuprinse în ea, înţelesuri existenţiale care trezesc ataşamentul iubitor al voinţei la Hristos.

Mintea unificată la care Nicodim Aghioritul vrea să ne ridicăm, ca prin ea să vedem pe Dumnezeu, nefiind o stare de abstracţiune nemişcată, nu este decât mintea înflăcărată de dragostea de Dumnezeu şi conştientă de păcătoşenia proprie. Spre această stare vor să ne ridicăm şi Calist şi Ignatie Catafygiotul, alţi autori din Filocalie.

Iar sentimentul că am ajuns acolo e vărsarea de lacrimi abundente. _„Numai în extaz, pe treapta supremă a rugăciunii, sau dincolo şi de ea, încetează orice simţire trupească.^”[24]

Înduhovnicirea înseamnă purificare de patimi şi creşterea în virtuţi, care nu poate fi făcută decât în interiorul Bisericii, mama noastră duhovnicească, pentru că în ea se naşte Hristos pentru comuniunea cu Dumnezeu şi în ea se realizează această comuniune.

Din punct de vedere ortodox , persoana este cea care face posibilă împletirea celor două firi, divină şi umană, astfel ca Mântuitorul să se înfăţişeze Sfintei Treimi ca Dumnezeu adevărat, iar oamenilor cu întreaga natură umană. Dacă nu se ia în considerare unirea celor două naturi, divină şi umană, în persoana Mântuitorului Hristos, se cade în separaţia nestoriană şi se trece cu vederea peste procesul de îndumnezeire a firii omeneşti.

Teologia otodoxă  susţine cu tărie că în starea de umilire Mântuitorul a păstrat intactă firea dumnezeiască şi numai prin această cale a îndumnezeit firea omenească.

Împletirea dintre cele două firi este posibilă în măsura în care luăm în considerare faptul că cele două firi sunt unite în ipostasul divin al Mântuitorului.

 

Doctor în teologie Antoniu-Cătălin Păştin

 

 

 

 

---

[1]  Pr.Prof. Dumitru Radu, Trăirea creştină, în Introducere dactilografiată a manuscrisului pentru doctoranzi  (I.D.M.P.) nr. 4, Ed. Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, Rm. Vâlcea, 1987, p.30

[2]   Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Viaţa şi învăţătura Sf. Grigorie Palama, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, (I.B.M.B.O.R),  Buc., 2006,  p. 96-97.

[3]  Vladimir Lossky, Essai sur la theologie mystique de l´Eglise de l´Orient, Aubier, Paris, 1944,      p. 83.

[4] Pr.Prof. Dr. Dumitru Radu, Caracterul eclezilogic al sfintelor taine şi problema intercomunicării, teză de doctorat, Ortodoxia, nr. 1, Bucureşti, 1978, p.187

[5]  C. Matta – El-Meskin. La Pentecote, în ,,Irenikon’’, Tome L (1977) no. 1,  p. 34.

[6] Dumitru Pr.Prof.Dr.Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodxă, Ed. I.B.M.B.O.R, Bucureşti., 2003, p.305.

⁷Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Iisus Hristos, în Ortodoxia nr. 2, 1988, p. 46.

[8]  Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, Ed. . I.B.M.B.O.R, 1978, p. 46.

 

[9]   Sf. Irineu, Adversus Haereres, V, în Patrologia Greacă, vol.7, col. 1120, în colecția Părinți și Scriitori Bisericești (PSB), Editura I.B.M.B.O.R, București, 1984.  

[10]   Pr. Prof. Dr. Ioan  Ică, Curs de Teologie dogmatică şi simbolică, partea I, mss dact., p. 46.

[11]  Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, Mântuirea, a  doua creaţie, în „Ortodoxia” an XL (1986), nr. 2,  p. 58.

[12]  Sf. Maxim Mărturisitorul., Răspunsuri către Talasie, în colecția PSB, Filocalia, Vol.II, Editura I.B.M.B.O,R, București 1983, p. 74.

[13]   Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, Ed. Hristou I, Sibiu, 1946.,  p. 26.

[14]   Ibidem, p. 27

[15]  Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu,  Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos, în „Îndrumări misionare”, Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1986. p. 69.

[16]   Pr. Prof. Dr.  Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică, Ed. I.B.M.B.O.R, 1958,  p. 303.

[17]   Ibidem,

[18]   Ibid, p.352.

[19]   Vladimir  Lossky, op.cit.,  p. 168

[20]   Ibidem,  p. 169

[21]  Pr. Prof. Dr Dumitru  Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986,  p. 309.

[22]  Diadoh al Foticeii, Cuvânt ascetic, 20, 21, în Filocalia Românească. Vol. I, Ed. Humanitas,1971, p. 368-378

[23]  Pr. Prof. Dr. Dumitru  Radu, Îndreptarea şi îndumnezeirea omului în Hristos, în „Îndrumări misionare”,  Editura I.B.M.B.O.R, Bucureşti, 1986.  p. 75.

[24]  . Pr. Prof. Dr. Dumitru  Stăniloae, Filocalia românească,  p.64-72;Cuvânt II din cele posterioare, Ed. Hristou I , Sibiu, 1946,  p. 507 .