EXPERIENŢE MISTICE:

[adamescu cezarina victoria]

EXPERIENŢE MISTICE


EXISTĂ UN LOC… ÎN VIAŢA FIECĂRUIA


Există un loc în viaţa fiecăruia dintre noi unde am vrea să ne întoarcem, într-o întoarcere continuă. Cei mai mulţi au privilegiul de a se întoarce în locul unde au fost cu adevărat fericiţi, iar ceilalţi rămân pururi cu acea undă de nostalgie, acea jinduire după locul mirabil, locul sfânt pe care-l poartă în inimă, de care nu s-au despărţit practic niciodată şi unde tuturora le face plăcere să revină, cel puţin cu gândul, cu imaginaţia sau cu unele amintiri sau mărturii rămase în scris sau în memoria peliculei. Astfel se poate spune că suntem mereu acolo.
Există un loc unde omul poate trăi Cerul încă de pe pământ, unde se bucură de graţii divine şi conştientizează realitatea cerească drept cea mai temeinică realitate. Unde se poate pregusta încă de pe pământ fericirea de dincolo.
Un astfel de loc este Medjugorje, un spaţiu unde inimile încep să ardă, să bată la unison, formând o singură Inimă care se deschide mereu să primească ploaia de haruri binecuvântate din partea Milostivirii Divine.
Aici Cerul se deschide zilnic şi marele dar al Cerului este focul Iubirii.
Şi acest loc mirabil numit Medjugorje primeşte milioane de pelerini care, atinşi de aripa harului, merg apoi acasă la ei să dea mărturie. Este un loc al chemării, al trimiterii, al înfloririi apostolatului laicilor, aceşti numeroşi „pescari de oameni”; unde se confirmă vocaţiile consacrate, unde au loc în mii de inimi miracole, mii de implozii de iubire care incendiază trupuri şi suflete. Un loc unde oamenii simpli, chiar dacă nu sunt preoţi sau vizionari, pot vorbi nestingheriţi cu Cerul, în toate limbile posibile, unde sunt ascultaţi şi li se confirmă nedumeririle. Unde se dau răspunsuri la întrebările de conştiinţă, se găsesc soluţii simple de rezolvare a conflictelor, la cazurile aparent imposibile. Un loc unde până şi iarba şi florile (la fel ca în Umbria, patria franciscanismului) – cântă laude Creatorului lor. Şi unde oamenii vorbesc un limbaj universal : limbajul Iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele.
Unde are loc un „mariaj” fericit, aşa cum spune Sora Emmanuel, din Comunitatea Fericirilor, „între aflarea cuvântului ce vine de Sus şi acţiunea transformatoare a acestui cuvânt în aluatul uman”.
Şi în acest loc, ales de Prea Sfânta Fecioară ca foarte drag, ales în chip deosebit (aşa cum ales a fost şi poporul evreu de către Dumnezeu), se desfăşoară lucrarea Sa prodigioasă în inimile şi în viaţa copiilor Săi.
Dovezile incontestabile ale celor care vin aici în pelerinaj, ilustrează în mod exemplar miile de feluri în care lucrează Maica cerească, dovadă că Inima Sa Neprihănită merge spre Triumful final, din victorie în victorie.
„Căci, spunea aceeaşi Soră Emmanuel - dintre toate satele lumii, Medjugorje este ca şi călcâiul Mariei care zdrobeşte capul şarpelui, în aceste timpuri, care sunt ale noastre.”
Cardinalul Hans Urs von Balthazar spunea, referitor la aceste realităţi mirabile :
„Nu există decât un singur pericol legat de Medjugorje : să treci pe alături”.
Se ştie, de asemenea, că în lume există peste 30 de locuri unde a apărut Sfânta Fecioară, recunoscute şi nerecunoscute de Biserică, în Rusia, Africa, America, în Canada şi Europa. Dumnezeu ne trimite, prin persoane alese de El, mesaje şi semne extraordinare, pentru ca noi să luăm aminte.
Astfel sunt apariţiile, viziunile, locuţiunile interioare pe care Isus şi Maria, în fiecare zi le dictează confidenţilor săi : Vassula Ryden, Debora din Manduria, Catalina din Bolivia, Jose-Luis Matheus Barbosa şi Juan Antonio Gil din Venezuela, Don Gobi, fondatorul acelei Mişcări carismatice mondiale intitulate Mişcarea Sacerdotală Marială, care de peste trei decenii acţionează în lume pentru a o face cunoscută pe Preasfânta Fecioară, iar acum, de peste douăzeci şi cinci de ani, vizionarilor şi altor persoane, la Medjugorje.
Este îndeobşte cunoscut faptul că toate bunurile pe care le primim de la oameni trebuie plătite, uneori neverosimil de scump. Numai Dumnezeu este gratuit. El se dăruieşte fără condiţionări, fără termene, fără pretenţia de a-L înapoia la timp. Rămâne pentru totdeauna ca dar, dacă ştim să-L păstrăm cu sfinţenie. De ce se simt atunci săraci oamenii, când posedă cel mai preţios Dar din lume? De ce râvnesc alte bunuri care nu au nimic de-a face cu Dumnezeu şi pentru care ar fi în stare să-şi sacrifice tot : bani, energie, timp, muncă, în loc să-L aleargă pe Dumnezeu care este inestimabil, mai presus decât toate darurile.
În faţa acestor întrebări, de bună seamă retorice, nu putem spune decât, aşa cum a spus psalmistul :
„Doamne, ce este omul, de-l iei în seamă
şi fiul omului de te gândeşti la el?
Omul e ca o suflare
şi zilele lui, ca umbra ce trece”
(Ps. 143, v.9-12).
Dumnezeu ne-a dat şi ne dă continuu, dovada Sa incontestabilă de prietenie. El îl ia încă de la începuturi pe om ca aliat, ca partener, se pune adeseori la dispoziţia omului şi îl invită şi pe acesta la o legătură trainică de Iubire. Dovada supremă a acestei Iubiri şi încrederi este că Dumnezeu, când s-au împlinit timpurile, L-a dat pe Însuşi Fiul Său ca jertfă de iubire pentru oameni. Din raţiuni care întrec posibilităţile de gândire ale omului, Dumnezeu i-a dăruit creaturii Sale, ceea ce a avut mai de preţ. De ce? „Cine cunoaşte gândul Domnului? Sau cine i-a fost sfătuitor?” (Rom. 11,34).
Aşadar, în decursul istoriei creştine, nu puţine au fost momentele când am primit de la Tatăl harul binecuvântat ca Însăşi Maica Domnului să coboare pe pământ, să dea mesaje copiilor Săi, să avertizeze asupra comportamentului lor sau să îi îmbărbăteze în momentele cruciale.
De fiecare dată, Fecioara Maria ne-a chemat la convertirea vieţii, la rugăciune, post, jertfe, iubire, trăirea sacramentelor, citirea Cuvântului divin.
Câţi însă, şi-au aplecat urechea la strigătele puternice ale Fecioarei Maria? Câţi, în plin război, 1917, şi-au dat seama şi s-au întors de la păcat datorită mesajelor date celor trei păstoraşi, Lucia, Francisc şi Iacinta? Cine a luat aminte la semnele cerului? Câţiva. Câtorva oameni le-a păsat că Maica Domnului a apărut de 18 ori unei fetiţe de 14 ani, Margareta Soubirous, la Lourdes, recomandându-se ca „Neprihănita Zămislire”?
Câţi au realizat mesajul Maicii Fecioare de la Guadalupe, când Maica Domnului i-a apărut unui văcar care căuta cu disperare una din cele zece vaci care dispăruse fără urme, cerându-i să spună preoţilor să sape, pentru a găsi Statuia Maicii Domnului? Sau după circa două sute de ani, în 1531, când unui ţăran indian, unui dezmoştenit al pământului, pe nume Juan Diego îi apare, în mijlocul unui concert ceresc de păsări, Fecioara Maria „Mama Dumnezeului adevărat, Creatorul viu, Stăpânul cerului şi al Pământului”, iar ea, ca semn extraordinar, îi dă un braţ de trandafiri cu rouă pe ei, să-i ducă episcopului pentru a fi crezut, iar în interiorul mantalei grosolane de ţăran, îi apare imprimată Faţa Sfântă a Fecioarei care poate fi văzută şi astăzi în sanctuarul de pe colina apariţiilor, pictură unică, extraordinară, plină de enigme, din punct de vedere uman inexplicabilă şi care sfidează ştiinţa, culorile păstrându-se vii, cu toate că pânza a fost ţinută veacuri la rând în aer liber.
Câţi au luat aminte de lacrimile Fecioarei Maria care au curs din belşug, din icoane şi statui în văzul tuturor? Câţi s-au convertit după ce au văzut, în 1982, lacrimile de sânge ale Fecioarei din statuia numită Maria Rosa Mistica?
Cine-şi mai aduce aminte de lacrimile Fecioarei de la Civita Vecchia de acum câţiva ani?
În toate colţurile lumii, Dumnezeu o trimite pe mesagera Sa, pe Mama Sa şi Mama noastră, pentru a ne arăta ceea ce vrea de la noi.
Ea îşi asumă acest rol ca şi Înaintemergătorul Ioan, care pregăteşte căile Domnului. Dar, în acelaşi timp, este strigătul în deşert, pentru că nu toţi ascultă strigătele Sale, suspinele Sale, nu toţi îi văd lacrimile sau cununa de ghimpi care-i înlănţuie Inima-n flăcări.
Au luat oamenii în serios aceste apariţii, aceste apeluri repetate la pace? De câte mii de ori, în apariţiile Sale, Fecioara n-a pronunţat cuvântul PACE?
Mai înverşunaţi ca oricând ei se dezlănţuie în războaie distrugătoare de vieţi omeneşti şi de bunuri materiale, în intoleranţă religioasă, în fanatism şi fundamentalism religios, în exclusivism, în păcate şi vicii date pe faţă, în încăpăţânarea de a nu se întoarce la Dumnezeu.
Strigătul Maicii, Regina Păcii, aşa cum s-a prezentat încă de la prima apariţie la Medjugorje, rugămintea de a înceta orice conflict, de a încheia pace, întâi cu noi înşine şi apoi cu cei din jur, de cele mai multe ori a rămas fără ecou. Între timp, Iugoslavia a fost sfâşiată în bucăţi, de lupte aprige între fostele republici ale Federaţiei, intoleranţa a atins cote maxime, războaiele fratricide s-au dezlănţuit, oamenii au alunecat tot mai mult în hăul pierzaniei.
Culmea acestor stări de fapt este escaladarea fără precedent a terorismului mondial, împins până la demenţă în acest funest 11 septembrie 2001, când forţe obscure ale unor organizaţii conduse de către oameni fanatici, au pus la cale actul criminal de la World Trade Center şi de la Pentagon, în urma căruia au murit mii de oameni nevinovaţi, ceea ce ar putea atrage după sine declanşarea unei conflagraţii internaţionale care ar putea distruge planeta.
Lucrul cel mai deconcertant în această nebunie colectivă este că, declanşând acest „război sfânt”, organizaţiile teroriste îşi fac o datorie de onoare din a ucide pe semenii lor şi cei care o fac, într-adevăr, sunt priviţi ca nişte eroi de către conaţionalii sau coreligionarii lor.
Iată un contrast izbitor: o religie bazată pe Iubirea între oameni faţă în faţă cu alta care incită la moarte, la răzbunare, la ură atroce împotriva omului.
VIAŢA şi MOARTEA, încleştându-se, mai strâns ca niciodată, fiecare având adepţii ei, fiecare având propriii săi eroi şi propriile victime…
Şi totuşi, Fecioara Maria nu dezarmează niciodată. În mijlocul acestui dezastru general, ea continuă să strige, să apeleze, să roage, să prevină, să implore, să folosească ultimul argument : lacrimile, pentru a-i întoarce pe fiii ei la calea păcii.
„Pocăinţă, pocăinţă, pocăinţă!” – îndemna Fecioara Maria în peştera de la Lourdes, prin Bernadeta, pe toţi oamenii. Câte semne nu ne-a dat Sfânta Fecioară: izvoare de apă miraculoasă, tămăduiri neaşteptate, convertiri spectaculoase, semne în cer şi pe pământ. Dar oamenii rămân adeseori, orbi, surzi şi muţi, insensibili la orice fel de semne. Maica Fecioară doreşte însă, ca toţi fiii ei să fie mântuiţi, pentru ca Jertfa lui Isus să nu fie zadarnică. Ea nu se lasă până nu-i vede îndreptaţi pe calea cea bună. Apariţiile ei zilnice din ultimii 20 de ani la Medjugorje stau mărturie a faptului că Maria este mereu alături de fiii ei, îi îndeamnă, îi conduce de mână, îi ajută, îi ridică atunci când aceştia se pierd pe cale, îi îmbrăţişează, îi primeşte la sânul său Neprihănit, le şterge lacrimile.
Ecou găseşte doar în sufletele puţinor oameni. De ce?
Înaintea diluviului, oamenii îşi vedeau de ale lor, în ciuda avertismentelor date de dreptul Noe, care fusese prevenit de Dumnezeu că, dacă se persistă în păcat, lumea va fi iremediabil pierdută. Fiecare avea ceva de făcut şi nu găsea deloc timp să asculte glasul lui Noe: unul muncea la câmp, altul călătorea pe mare. Nimeni nu avea vreme să stea o clipă locului, să-şi ia un răgaz cât de mic pentru a apleca urechea la prorocirile lui Noe.
Câţi iudei s-au pocăit şi s-au botezat în Iordan în urma propovăduirii lui Ioan? Puţini. Ceilalţi şi-au văzut de treburi. Nu aveau vreme. Eram mult prea ocupaţi, cu treburi până peste cap şi cu grija scrupuloasă de a nu călca nici cu un milimetru Legea.
Dintre profeţii Vechiului Testament, câţi au fost ascultaţi? Glasul prorocului era prea incomod pentru că dezvăluia păcatele evreilor şi-i avertiza că dacă nu încetează, pedeapsa Domnului va cădea asupra lor.
Cui îi convine atunci când este atenţionat că nu procedează bine? Nimănui. Adevărul ustură, doare, scrijelează. Mai bine să nu-l ştim. Mai comod este să ne facem că nu cunoaştem, că nu înţelegem, că nu vedem, că nu auzim.
Şi totuşi… Printre puţinii aleşi care iau aminte la semnele timpului, printre cei care nu ignoră cu bună ştiinţă marele har venit din Cer, sunt cel care ascultă mesajele providenţei şi viaţa lor ia o cu totul altă direcţie. Preoţi misionari, călugări şi laici, poartă mesajele Maicii Cereşti pe toate continentele, oamenii vin de departe ca să calce aceste pământuri binecuvântate de Dumnezeu, pentru a trăi aici câteva zile, a respira aerul pe care-l respiră Fecioara şi, nu de puţine ori, se întorc alţii, transformaţi, schimbaţi pe dinăuntru, cu o nouă speranţă în ochi şi în inimă.
Nu puţine sunt cazurile de vindecări, de împăcări cu aproapele, de convertiri vizibile, de renunţare la viaţa dusă până în acel moment, pentru a începe o viaţă nouă. Comunitatea Fericirilor, Comunitatea Oaza Păcii, Comunitatea Cenacol şi multe altele sunt gata să dea mărturie că se întâmplă miracole în oameni, mai întâi în lăuntrul lor, apoi în afară.
Maica Domnului a deschis această Şcoală a Sfinţeniei la Medjugorje, unde Ea dă lecţii, neobosită, în fiecare zi.
Din data de 1 martie 1984, Preacurata a început un învăţământ săptămâna: în fiecare joi, dădea un mesaj pentru creşterea spirituală a credincioşilor din parohia Medjugorje în primul rând, dar în egală măsură destinat „oricărei persoane care vrea să meargă pe drumul sfinţeniei”. Traduse în diferite limbi, mesajele sunt răspândite în lume prin publicaţii, radio şi televiziune.
Dar, este ştiut, nu putem învăţa sfinţenia în câteva săptămâni sau luni, pentru aceasta sunt necesari ani lungi şi uneori, toată viaţa. Noi trebuie s-o urmăm pe Maria pas cu pas, „zi de zi”, cum spunea Ea atât de des. Ea vrea „să ne înveţe să mergem”, şi pentru aceasta avem nevoie de pedagogia Sa duioasă de Mamă, în fiecare zi, timp îndelungat.
Timpul Mariei este timpul Bisericii, este timpul de har pe care Dumnezeu ni-l acordă în această lume pentru a conştientiza faptul că trebuie să ne întoarcem la Dumnezeu pentru a avea parte de mântuire.
Maria este Mama noastră şi, ca orice Mamă, ea vrea să stea alături de copiii săi, să-i îndrume, să-i dojenească uneori, să-i mângâie în încercări, în suferinţe, în primejdii, să-i apere şi să-i ocrotească. Faptul că Dumnezeu ne-a acordat prin apariţiile Fecioarei acest timp de har, timp special, cu totul şi cu totul extraordinar în care noi putem lucra efectiv, alături de un mesager din cer pentru mântuirea noastră, în deplină conştiinţă de cauză, este dovada cea mai grăitoare că El ne iubeşte şi că nu-i este indiferent dacă, fie şi un singur copil al Său se rătăceşte şi pierde cărarea cea dreaptă. Aidoma păstorului cel Bun, El face totul pentru a-şi recupera oiţa pierdută şi pentru a o întoarce la turma Sa.
A rămâne indiferent la o asemenea ofertă înseamnă, mai mult decât o ofensă gravă, înseamnă că nu suntem vrednici, că nu merităm nimic din ce ne-a pus la dispoziţie Dumnezeu. Înseamnă că nu voim să fim ai Săi, că nu dorim să fim cu El, că nu vom avea parte de El la sfârşitul veacurilor. Un dar ignorat, călcat în picioarele veacului cu indiferenţă, este un dar pierdut care poate, nu ne va mai fi oferit, niciodată.
„Când a coborât Mântuitorul pe pământ, Dumnezeu a binecuvântat pământul său” – spunea Origene.
De peste douăzeci de ani, Maica Sfântă coboară printre oameni, vorbeşte cu ei, îi mângâie, îi îmbrăţişează, plânge alături de ei, surâde, le trimite mesaje, sfaturi, îndemnuri, rugăminţi. De peste 7300 de ori până acum, Maica Domnului a coborât din înalturi pe acest pământ binecuvântându-l şi sfinţindu-l cu tălpile sale.
Cum atunci să mai poată omul să-l întineze cu faptele sale, cu gândurile şi necurăţia sa?
Pământul acesta sfinţit de prezenţa Mariei.
Aerul acesta împărţit cu Maica din Cer.
Apa binecuvântată pe care ne-o oferă de fiecare dată când vine.
Mireasma surâsului său îngeresc, care rămâne ca o adiere de lumină de fiecare dată în urma sa, pe locul apariţiilor.
Roua lacrimilor sale neprihănite e Mamă, vărsate pentru toţi cei care nu cunosc iubirea lui Dumnezeu, îi ignoră, îl dispreţuiesc sau chiar mai mult, îl batjocoresc.
Femeia din Apocalipsă îmbrăcată în soare, care dă o luptă cumplită cu satana, cu balaurul. Femeia încoronată cu douăsprezece stele, cu luna sub picioarele sale care, stând să nască sufleteşte pe fiii lui Dumnezeu, fiii zămisliţi în dureri fără seamăn şi care sunt ameninţaţi la tot pasul de satana.
Maica Bisericii, Fecioara Maria şi Maica noastră a tuturor este Femeia care se războieşte cu balaurul.
De douăzeci de ani, Fecioara înveşmântată în Soare avertizează omenirea, cheamă la pocăinţă, cheamă la rugăciune, la schimbarea vieţii, la transfigurarea inimii. Ea a vestit nişte semne, a dezvăluit vizionarilor zece mari secrete care se vor împlini conform planului lui Dumnezeu Tatăl.
De tot atâţia ani, Fecioara Maică, ne povăţuieşte să avem grijă de veşmintele noastre, să păstrăm cu sfinţenie hainele nepătate, în sârguinţă şi smerenie, adică în harul sfinţitor şi credinţă. Pentru că nu vom avea ce căuta la Nunta Mielului cu hainele murdare. Trebuie să veghem necontenit şi să aşteptăm cu suflet curat sosirea Mielului la nuntă, cu candelele aprinse şi cu acea trezvie a inimii demnă de un creştin adevărat.
Pentru că, spune Domnul : „Iată că eu vin ca un hoţ. Fericit de cel ce veghează şi are grijă de hainele sale, ca să nu umble gol şi să se vadă ruşinea lui”. (Apoc. 16,15).
Ori, cuvintele psalmistului : „Cine mă va călăuzi spre Cetatea întărită/ Cine îmi va arăta calea spre Edom?” – (Ps. 107, v. 25-26).
Iată, Maica Domnului ne iese în întâmpinare cu o făclie să ne arate drumul în noapte. Ea vrea să ne conducă la Lumină.
Un oaspete prietenos din cer, o fiinţă negrăit de dulce, pe nume Maria, Mama Dumnezeului celui Viu şi Maica noastră spirituală, care surde cald şi afectuos, protejându-ne sub mantia ei maternă, vine cât se poate de des şi ne vizitează pământul.
Când aştepţi un oaspete, te străduieşti ca totul să fie bine, curat, frumos în casă, în curte, în jur, pe stradă, pregăteşti cu dragoste bucate alese, aeriseşti, faci totul ca să fie bine, să strălucească pentru că vrei ca fiinţa aşteptată să se simtă foarte bine, ca să mai vină şi altădată.
De douăzeci şi mai bine de ani, Maica Cerească părăseşte Cerul şi vine zilnic în scurte vizite pe pământ, la prietenii ei, copilaşii iubiţi, cărora li se arată în toată strălucirea sa, uneori în veşminte aurii, îmbrăcată în soare, (Apoc. 12) şi ne spune că trebuie să luptăm, să fim desăvârşiţi ca şi Fiul ei Unul Născut, să luăm asupra noastră jugul Mielului care este blând şi să-L urmăm. Cu fidelitate, cu supunere, cu dragoste, cu renunţare, la alte îndeletniciri lumeşti, cu mici jertfe, cu rugăciune, post, curaţi pe dinafară şi pe dinăuntru, vrednici de a-i fi lui Isus, fraţi de cruce.
Ar fi putut foarte bine să stea în strălucirea sa, ca şi până acum, alături de Tatăl, alături de Fiul şi împodobită, scăldată în Duhul Sfânt, în fericirea veşnică. Dar, aruncându-şi privirile pe pământul din care a plecat acum două mii de ani, Inima Ei sângerează, aşa cum a sângerat, străpunsă de sabie, când Fiul Său Preaiubit, Isus Cristos a fost crucificat şi un soldat i-a străpuns Inima cu lancea, făcând să curgă din ea şuviţe de sânge şi apă.
Sânge şi apă, aşa cum a asudat Isus în Grădina Măslinilor în ceasul agoniei, când, părăsit de ucenicii care adormiseră, toropiţi de oboseală, a fost cuprins de o întristare de moarte văzând peste milenii cum avea să fie primită jertfa Sa de pe cruce, fiind pentru câteva clipe cuprins de descurajare umană, implorându-L pe Tatăl Său, dacă e cu putinţă, să-L scape de paharul pe care trebuie să-l bea până la sfârşit. Dar, dându-şi seama că fără jertfa Sa, creatura umană nu va putea fi răscumpărată, a adăugat imediat, cu supunere la voinţa Tatălui : „Dar nu voia mea, ci a Ta să se împlinească” (Mt. 26,39.42).
Maica Fecioară ne vizitează zilnic pământul, şi ne face acest dar în acest timp de haruri pentru Biserică, pentru a ne întoarce la Tatăl, căci, aşa cum s-a exprimat Sora Emmanuel din Comunitatea Fericirilor de la Medjugorje, episcopului de Strassbourg, care o întreba „de ce vine Sfânta Fecioară în fiecare zi, de atâta timp” :
„Dacă aţi avea un copil bolnav, cum este lumea de astăzi, n-aţi rămâne la căpătâiul lui zi şi noapte până ce îşi va reveni?”
Ca o mamă grijulie care veghează la căpătâiul copilului său cu febră ridicată, supraveghindu-i fiecare mişcare, fiecare respiraţie, fiecare murmur, potolindu-i arşiţa cu comprese răcoroase, ceaiuri la gheaţă, mângâindu-i părul şi obrajii, surâzându-i şi încurajându-l până ce depăşeşte boala, până-l scoate din criză, până ce-l vede din nou pe picioare, aşa Maica Fecioară stă la căpătâiul nostru, în aceste timpuri, oferindu-i fiecăruia medicamentul necesar, oxigenul indispensabil respirării ori apa vieţii, fără de care n-am putea trăi, sufocaţi de răutatea din jur, ameninţaţi în fiece clipă de boli şi primejdii.
Tămăduitoarea bolnavilor şi Scăparea păcătoşilor, Ajutorul creştinilor şi Regina îngerilor (Invocaţii din Litania Lauretană), persistă în veghea sa neobosită până ce-l va vedea şi pe ultimul său fiu spiritual vindecat, ieşit din convalescenţă, repus pe picioare, scăldat în baia harului sfinţitor, gata de a o lua de la capăt, sănătos, teafăr, surâzător, vindecat pentru totdeauna.
Ea este terapia noastră, „Terapia intensivă”, aşa cum a declarat în acelaşi interviu, episcopul de Strassbourg, Sorei Emmanuel.
Maria, Oaspetele nostru iubit din Ceruri, vine însoţită adeseori de îngeri, să ne conducă, plină de înţelepciune, de duioşie şi siguranţă către Fiul Său Isus Cristos, care ne aşteaptă pentru a ne oferi pacea şi bucuria care nu se vor lua de la noi niciodată, pacea pe care oamenii nu ne-o pot da şi nici un lucru din lumea aceasta nu ne-o poate da. Pacea în Isus Cristos, Mântuitorul nostru, Regele Păcii.
Mesajele ei sunt nu numai pentru câţiva vizionari, dăruiţi cu carisme speciale, favorizaţi de Dumnezeu, ci pentru noi toţi, cei care dorim să le ascultăm, să le memorăm, să le transpunem în viaţă, pentru binele şi mântuirea noastră. Nu suntem cu nimic mai puţin privilegiaţi decât cei care o văd zilnic penbtru că Isus Cristos a spus clar :
„Pentru că m-ai văzut Toma, ai crezut. Fericiţi cei care n-au văzut, dar au crezut” (Ioan 20,29).
Noi o vedem nu cu ochii fizici, dar cu ochii cei spirituali, cu ochii sufleteşti.
Deşi Maica Domnului le-a spus vizionarilor că nu va rămâne mereu cu noi şi să se pregătească pentru timpul când ea nu va mai veni, într-un strigăt înalt cu vizionarii împreună, o implorăm pe Maica Domnului să rămână cu noi, pentru că, dacă Mama este împreună cu copiii ei, nimic rău nu li se poate acestora întâmpla, aşa cum ucenicii, în drum spre Emaus, L-au rugat pe Isus înviat :
„Rămâi cu noi, Doamne, căci se face seară, şi ziua e pe sfârşite!” (Lc. 24,29).
Şi într-adevăr, în noaptea sufletească în care ne zbatem, vizita îndelungată a Maicii Domnului pe pământ, este pentru noi o făclie, o lumină sigură, în labirintul încercărilor şi numai înzestraţi cu această lumină vom putea nimeri drumul care duce spre Adevărul Suprem care se numeşte Isus Cristos, Calea, Adevărul şi Viaţa.

Teolog CEZARINA ADAMESCU
21 APRILIE 2010


*******