„Cei care sunt nepăsători faţă de trecut, vor fi condamnaţi să îl retrăiască.” (George de Santayana)
Deși există de mult timp, fenomenul OZN a luat amploare începând cu 1947, când americanul Kenneth Arnold a declarat că a văzut pe 27 iunie nouă „farfurii zburătoare”. Termenul a fost folosit pentru toate aparițiile aeriene inexplicabile până în 1952, când Forțele Aeriene Americane au adoptat termenul OZN, adică Obiect Zburător Neidentificat. În urma observațiilor din ultimele decenii, s-a stabilit că OZN-urile au forme diverse, de la discuri, săgeți, triunghiuri echilaterale, sfere, cupole, cilindri sau mase diforme negre, fără propulsie vizibilă ori audibilă, până la lumini cu capacitatea de a-și schimba rapid direcția sau de a se opri brusc. În multe cazuri, aceste obiecte zburătoare s-au dovedit a fi mijloace de transport ale unor ființe umanoide necunoscute, împărțite de obicei în două mari categorii: cele mici de statură (cu o înălțime ce depășește cu puțin un metru), cu piele de culoare cenușie, cu capete mari și cele înalte (peste 2 metri), cu piele albă, cu păr blond sau alb și cu ochi albaștri, asemănătoare nordicilor din Europa. Nu s-a reușit până în prezent stabilirea naturii ori originii acestor ființe, care sunt totuși considerate extraterestre, deșiinformațiile pe care le-au transmis oamenilor cu care au intrat în contact sunt adesea contradictorii. De asemenea, nu s-a reușit stabilirea intențiilor acestora ori scopul prezenței lor pe Terra. Din zecile de mii de mărturii adunate până în prezent reiese că acești așa-zis extratereștri obișnuiesc să își facă apariția pe ascuns, la adăpostul nopții, și să răpească oameni pe care îi supun unor experimente misterioase, cel mai adesea de natură sexuală. Au fost lansate diverse teorii despre intențiile cât și despre locul lor de proveniență, însă niciuna nu a fost acceptată în mod convențional. Singurul ipoteză pe care majoritatea omenirii a acceptat-o ca adevăr este cea care susține că misterioșii vizitatori sunt extratereștri iar OZN-urile, navele lor spațiale.
Deoarece aparițiile OZN-urilor s-au înmulțit considerabil, cercetătorii fenomenului au realizat o clasificare a lor. Astfel, dacă un OZN este observat la o distanță mai mică de 150 de metri, fenomenul se numește „întâlnire de gradul 1”. Aflat la aceeași distanță, adică la mai puțin de 150 de metri, obiectul lasă și urme, vorbim despre o „întâlnire de gradul 2”. Dacă apar și ocupanți ai OZN-ului, se consideră o „întâlnire de gradul 3”. Iar răpirea de persoane reprezintă „întâlnirea de gradul 4”, termen introdus mai recent decât primele 3.
Deși fenomenul OZN este considerat unul relativ recent, s-a observat că există dintotdeauna, fiind prezent în cronici din cele mai vechi timpuri și în toate colțurile lumii. De exemplu:
În 2.346 î.e.n., deasupra Chinei au fost văzuți zece sori. Se spune că arcașul Divin Tzu-Yu a doborât nouă dintre ei. Tot nouă sori au apărut deasupra Japoniei în anul 9 î.e.n. În ambele cazuri, țările au fost afectate de dezordini imediat după aceste apariții.
În 480 î.e.n., câteva OZN-uri au trecut în zbor deasupra zonei Salamina, unde grecii au distrus apoi flota invadatoare a lui Xerses.
În anul 332 î.e.n., Alexandru Macedon a asediat timp de şapte luni oraşul fenician Tyr din Libanul de astăzi. Conform Istoriei lui Alexandru cel Mare,
deasupra taberei macedonene au apărut la un moment dat cinci „minunate scuturi zburătoare” aranjate în formă de V. După un scurt tur deasupra oraşului, „cel mai mare dintre scuturi a eliberat o forţă ca un fulger, care a nimerit o parte din ziduri. Acestea s-au spart, iar apoi au venit şi alte fulgere. Zidurile şi turnurile se prăbuşeau, ca şi cum ar fi fost construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut să intre cu uşurinţă în oraş”. Trei ani mai târziu, în timp ce armata lui Alexandru se pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India, nişte discuri zburătoare au bombardat elefanţii macedonenilor, silindu-i astfel să se retragă.
În anul 50 î.e.n., Cicero nota în De Divinatione că de multe ori au apărut doi Sori sau trei Luni, globuri stranii şi flăcări pe cer, s-au auzit zgomote ciudate pe cer, Soarele s-a ridicat noaptea şi un nor părea că străluceşte.
În secolul I, Plinius cel Bătrân scria în Istoria naturală despre un scut de foc care a traversat cerul, aruncând scântei, în timpul consulatului lui Valerius şi Marius.
Un vechi document coreean relata că, în primăvara anului 316, „30 de stele mari au zburat pe cer spre apus”.
În anul 312, împăratul Constantin și armata sa au văzut pe cer o „cruce de foc” în timpul marșului către Roma.
Conform Nihongi, în anul 637 o mare stea a plutit de la est la vest, făcând un zgomot asemenea tunetului. Pe 11 august 671, un obiect în flăcări a fost văzut
zburând către nord în mai multe locuri din Japonia, cu un an înaintea războiului lui Jinshin. În a unsprezecea zi a lunii a opta din anul 682, un obiect având forma unui steag budist de botez, de culoarea flăcării, a plutit în spațiul gol către nord, fiind văzut în toate provinciile. În ziua a douăzecișiuna a lunii a unsprezecea din anul 684, în amurg, șapte stele s-au deplasat împreună către nord-est, lăsându-se după un timp în jos. Peste două zile, la apus, o stea mare a căzut în regiunea din Răsărit. Între orele 19-21, constelațiile au apărut în dezordine iar stelele au căzut asemenea unei ploi. Puțin mai târziu, o stea s-a năpustit în sus, către zenit, a mers mai departe împreună cu Pleiadele până la sfârșitul lunii, când a dispărut.
În Europa secolului al IX-lea, cronicarul Gabalis nota aterizările unor nave în anii 742 şi 814.
În descrierea asediului de la castelul Sigiburg din anul 776,Analele Laurissene (din secolul al XII-lea) relatează apariţia unor obiecte zburătoare, care i-au pus pe fugă pe atacatori.
Textul chinez din secolul al X-lea,Călătorie în Apus, conţine un pasaj ciudat: „în timp ce călătorul se ridică tot mai sus şi mai sus, cerul se face tot mai negru, ca şi cum s-ar fi lăsat noaptea”. Din câte ştim noi, primul om care a văzut cerul negru a fost Iuri Gagarin în 1961.
Cronicarul englez Tillbury nota că, într-o duminică a anului 1270, în oraşul Bristol din Anglia, o corabie mare plutea prin aer la 30 de metri deasupra bisericii. La un moment dat ancora corăbiei s-a prins de turlă, iar un omuleţ a ieşit şi a eliberat nava. După ce localnicii au început să arunce cu pietre în el, omuleţul a intrat în navă şi și-a luat zborul.
Historia de Statu Ecclesiae Dunelmensis consemnează că un OZN strălucitor a fost observat în 1320 în Anglia, la moartea abatelui Durham.
Pe 11 octombrie 1492, aflat pe corabia Santa Maria în Triunghiul Bermudelor, Cristofor Columb a observat o lumină ieşind din apă. Fernando Magellan şi alţi exploratori au văzut lumini asemănătoare.
Pe 14 aprilie 1561 în Nürnberg (Germania) şi pe 7 august 1566 în Basel (Elveţia) s-au luptat pe cer sfere şi discuri mari, colorate în roşu, albastru şi negru. Unele dintre ele au căzut pe pământ apoi au ars, fără să lase urme.
În Letopiseţul Ţării Moldovei scris de Ion Neculce (întâmplarea din 8
noiembrie 1517) şi în Analele Braşovului(evenimente din 26 august 1536, 14 şi 19 ianuarie 1549, 12 aprilie 1600, 29 martie 1604, 16 noiembrie şi 9 decembrie 1613, 9 august 1687 şi 5 septembrie 1694) există relatări despre discuri roşii, bile de foc, sori şi stele ce se deplasau tăcute pe cer ziua şi noaptea, lumini albe şi roşii ce se deplasau cu zgomot de tunet în complicate evoluţii aeriene și discuri aurii, asemănătoare cu Luna, ce apăreau ziua. Analele Braşovului mai consemnează că la 15 februarie 1730, între orele 18 şi 21, un obiect strălucitor s-a deplasat pe cer schimbându-şi culoarea alternativ în alb şi roşu.
Pe 15 octombrie 1595, în timpul atacului lui Mihai Viteazul asupra oraşului Târgovişte, oraş aflat pe atunci sub ocupaţie otomană, a apărut o „cometă” bizară care a stat ţintuită pe cer, deasupra taberei muntene, timp de „un ceas sau două”, pentru ca apoi să dispară fără urmă. Nu numai cronicile valahe, dar şi cele italiene și germane au preluat informaţia. Trebuie menţionat faptul că apariţia cometelor era strict observată şi notată în arhivele vremii de către astronomii europeni. Şi totuşi, nicio cometa nu pare să fi trecut, în mod natural, pe cerul Valahiei în anul 1595.
Jurnalul lui John Winthrop, al doilea guvernator al coloniei Massachusetts Bay, publicat în 1790 sub numele History of New England 1630-1649, conţine numeroase apariţii de OZN-uri în Muddy River din Boston.
Cartea Theatrum Orbis Terrarum, scrisă de amiralul Blaeu, conţine descrierea şi desenul unui astfel de obiect.
În anii 1668, 1783 şi 1787, astronomii francezi, englezi şi germani observau ciudate pete luminoase care se deplasau deasupra părţii întunecate a discului lunar.
Prima relatare a unui OZN văzut printr-un telescop vine de la pastorul puritan din America colonială, Cotton Mather, care în 1714 a observat un obiect straniu în dreptul Lunii.
În 1731, deasupra localităţii Kilkenny din Irlanda, a fost observat un obiect luminos ieşind dintr-un nor roşu. Acelaşi obiect a fost văzut în toată Europa, pe parcursul unei întregi săptămâni.
Un vechi manuscris bănăţean nota apariţia la 6 decembrie 1737 a unui mare obiect aerian strălucind într-o culoare roşu intens, care a staţionat între orele 18 şi 20 pe cer, separându-se şi recuplându-se apoi din nou.
Un alt document românesc descrie că, pe 27 noiembrie 1793, Luna a zburat cu mare viteză pe cer timp de câteva ore în decursul zilei.
În 1794, Societatea Regală de Ştiinţe din Londra a primit din partea astronomului Wilkins o comunicare ştiinţifică despre apariţia unui obiect luminos pe suprafaţa Lunii.
În 1795, trei băieţi din Nova Scotia, Canada, s-au hotărât să viziteze Oak Island după ce au observat pe ţărmul ei lumini verzi, în miez de noapte. Acolo au găsit un tunel adânc, ce a primit numele The Money Pit, ce are diferite platforme din lemn, saltele din fibră de nucă de cocos (care nu există în Canada) şi bucăţi de piatră cu inscripţii ciudate. În urma cercetărilor, s-a descoperit că insula este un sistem hidraulic uriaş.
Pe 10 august 1809, astronomul britanic J. Stavely scria că a zărit un obiect aerian strălucitor ce s-a deplasat rapid pe o traiectorie neregulată printre nori.
În 1812, Stan Irimie din Săcele-Braşov nota că a observat „o stea mare cu mai multe raze” care s-a deplasat iniţial spre est, apoi s-a întors în vestul Europei. Strălucirea obiectului aerian avea o intensitate variabilă, iar deplasările sale au putut fi observate timp de patru luni în toată Europa. Ofiţeri francezi şi ruşi, astronomi germani, englezi sau olandezi, savanţi italieni şi francezi au notat frecvent evenimentul, iar Lev Tolstoi l-a imortalizat în Război şi Pace.
Francis Arago menţiona în 1820 faptul că, în timpul unei eclipse de Lună, observatorii din Embrun (Franţa) au văzut o serie de obiecte luminoase care se deplasau în formaţie, având o traiectorie rectilinie.
Numărul din 22 ianuarie 1853 al ziarului Hetilap relata că pe 6 ianuarie 1853, la ora 6, a apărut deasupra Vienei o bilă de foc care a dispărut şi a apărut de trei ori. Când a dispărut definitiv, a făcut-o cu zgomot de tunet. Numărul din 28 decembrie 1853 consemna că la 20 decembrie 1853, „un nor de formă conică” s-a deplasat pe cer, deasupra Sibiului, „mişcându-se în jurul axului său, cu un zgomot ca de locomotivă, a cărui intensitate alterna la intervale regulate”. După câteva minute, „norul a dispărut printr-un mic fulger”.
În iulie 1868, la Capiago (Chile) s-a observat un obiect aerian luminos şi foarte zgomotos, ce părea „un imens condor metalic cu ochi de foc”.
Pe 22 martie 1870, echipajul navei Lady of the Lake a observat un disc cenuşiu care zbura pe cer, lăsând în urmă „o coadă luminoasă”.
În 1874, preofesorul Schafarik de la Observatorul Astronomic din Praga nota că un disc alb strălucitor a traversat suprafaţa Lunii, rămânând vizibil mult timp. Apoi, luminile au dispărut brusc.
Pe 15 mai 1879, în Golful Persic, începând cu ora 21:40, vasul Vulturul a fost urmărit timp de aproape o oră de un ciudat obiect aerian luminos, compus din două roţi cu diametrul de 40 de metri, între care era plasat un cilindru cu lungimea de 160-170 de metri. Câteva zile mai târziu, obiectul a fost observat de echipajul navei Patna în aceeaşi zonă.
În 1896 se semnalau pe scară largă OZN-uri în vestul Americii.
Nu doar în cronici sunt întâlnite OZN-uri și ocupanții lor, ci și în textele religioase. Biblia descrie atât fiinţe coborâte din cer, cât şi obiecte zburătoare
cu care acestea se deplasau. Descrieri ale unor astfel de obiecte se întâlnesc la Moise, Iezechiel, Isaia și Matei. La începutul decadei 1970, cercetătorul NASA Joseph Blumrich a ajuns la concluzia că ceea ce a descris Ezechiel era o navă spaţială. Inginerul de structură german Hans Herbert Beier a realizat o schiţă după clădirea pe care Iezechiel a construit-o pentru „carul Domnului”, demonstrând că naveta încăpea perfect în templu. ÎnA Doua Epistolă către Corinteni 12:2-4, apostolul Pavel vorbește despre un om care a fost răpit și dus până în al treilea cer. În Facerea, Enoh a fost la rândul său răpit și dus în cer, eveniment descris pe larg în Cartea lui Enoh. Apocalipsa, ultima carte a Noului Testament, relatează faptul că și Ioan a fost răpit de pe Pământ și dus într-un loc unde se aflau mulți îngeri și Mesia. În apocriful slavonVedenia lui Isaia, acesta a fost ridicat la cer de un înger şi dus într-un loc unde a primit nişte învăţături secrete. Deşi i s-a părut că au trecut doar două ore, când s-a întors pe Pământ îngerul i-a mărturisit că s-au scurs 32 de ani.
În manuscrisele de la Marea Moartă sunt, de asemenea, prezentate OZN-uri. ÎnGeneza este scris că „oameni au venit din Cer şi alţi oameni au fost luaţi de pe Pământ şi duşi în Cer. Oamenii veniţi din Cer au rămas mult timp pe Pământ”. În Apocalipsul lui Moise, Adam şi Eva au văzut o navă luminoasă pe cer, din roţile căreia ieşea fum, trasă de patru vulturi. Într-un text apocrif atribuit lui Avraam, el a văzut un car cu roţi de foc acoperite cu ochi, iar pe roţi era un tron învăluit în flăcări ce curgeau în jurul lui.
În cărţile tibetane Tantjua şi Kantjua sunt descrise aparate de zbor preistorice, numite „perlele cerului”, făcute din aliaje de fier şi un metal dur, negru, identificat de cercetătorii americani cu titanul.
În cartea hindusă Samsaptakabadha sunt descrise amănunţit aparatele de zbor ale zeilor (din care ieşea foc) şi vehiculele pe care le foloseau la sol. În
Samarangana Sutradhara se vorbește despre mari nave aeriene, a căror pupă împrăştia în timpul deplasării „foc şi mercur”. Motoarele ionice proiectate astăzi se bazează şi ele pe folosirea plasmei propulsive obţinută din vaporii de mercur. În epopeea Ramayana, veche de cinci milenii, sunt descrise Vimanas care zburau la mari înălţimi, propulsate de mercur şi producând un puternic curent de aer. Se ridicau sau coborau în picaj brusc, puteau zbura cu mare viteză şi puteau opri aproape instantaneu în aer, dar produceau un zgomot extrem de puternic la decolare şi aterizare. În Mahabharata, veche de șapte mii de ani, prinţul Arjuna l-a întâlnit pe zeul Indra şi pe soţia acestuia, Sachi, conducând un „car ceresc de luptă încununat cu raze”, vehicul care îşi ia zborul după ce Arjuna este luat la bord. Indra l-a luat şi pe Judhisthira în car până în cer, apoi l-a adus pe Pământ pentru a-i învăţa pe oameni „legea înţelepciunii”.
Absolut toate culturile, din cele mai vechi timpuri, vorbesc în miturile lor despre fiinţe, majoritatea venite din Cer, care au creat şi civilizat oamenii, le-au transmis acestora cunoştinţe şi i-au supravegheat de-a lungul timpului. Aceste entități, aidoma extratereștrilor din zilele noastre, au capacitatea de a zbura, de cele mai multe ori ajutate de vehicule, au arme teribile, locuiesc în Cer sau sub pământ, răpesc oameni, se împerechează cu ei ori le transmit învățături. Dacă majoritatea i-au numit zei, în anumite perioade de timp și în anumite locuri au purtat diverse denumiri, fiind numiți îngeri, demoni, spirite, zâne, spiriduși, fauni ori satiri. Iată câteva exemple:
În anul 66, comandantul roman Cestius și-a retras trupele din Ierusalim, aparent fără niciun motiv, romanii întorcându-se pentru a asedia orașul abia
după patru ani. O explicație pentru această retragere misterioasă se găsește în înRăzboiul iudeilor a istoricului Flavius Josephus scria: „Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și uimitor. Înainte de asfințitul soarelui, mulțimea a putut privi care și oștiri de soldați înarmați, ivite pe neașteptate în văzduh”. O armată asemănătoare apare și în Cartea a patra a Regilor din Vechiul Testament. Când armata siriană a asediat cetatea Dotan pentru a-l prinde pe Elisei, profetul i-a arătat unui slujitor că nu are de ce să se teamă; „Şi a deschis Domnul ochii slujitorului şi acesta a văzut că tot muntele era plin de cai şi care de foc împrejurul lui Elisei” (6:17).
În Nihongi scrie că în anul 200 exista în satul Notorita un bărbat numit Hashiro-Kuma-Washi („Pană albă de vultur”), ce avea aripi pe corp. Acesta avea capacitatea de a zbura și de aceea nu se supunea ordinelor imperiale, jefuind de multe ori poporul. În anul 460, împăratul Oho-Hatsuse-Waka-Taka a mers la vânătoare pe muntele Katsuraki. Deodată a apărut un bărbat înalt, care semăna cu împăratul la față și la comportament, ce s-a recomandat ca fiind zeul Hito-Koto-Mush („Un Maestru al Cuvântului”). Cei doi au vânat împreună iar seara zeul l-a însoțit pe împărat până unde se sfârșea apa râului Kume. Iar în prima zi a lunii a opta din anul 661, pe vârful muntelui Asakura a apărut un demon ce avea o pălărie mare, ce privea în jos la ceremoniile funerare ale împărătesei.
Marele gramatician sanscrit Panini scria prin anul 400 în Călătoriile lui Paninică inițiații sunt adesea luați în plimbare de extratereștri către Mercur și Venus. În 840, Agobard a descris cum vrăjitori veniți din cer au fost omorâți cu pietre în orașul francez Lyon. În opera Orlando Furiosul (cântul 1, stanța 8) din 1510, poetul renascentist Ariosto scria despre „demoni impozanți care traversau cerul în nave mari de sticlă”. Paracelsus și Montfaucon de Villars (în Le Comte de Gabalis) scriau în secolul al XVII-lea, în modul cel mai serios, despre silfi, gnomi și nimfe care apăreau înaintea oamenilor, reînviind vechile incantații babiloniene.
În manuscrisul The Secret Commonwealth of Elves, Fauns and Fairies din 1691, reverendul Robert Kirk din Aberfoyle (Scoția) descria o organizație secretă a elfilor, care călătoresc adesea prin aer și locuiesc în interiorul Pământului, în locuințe largi, luminate de lămpi veșnice și focuri care nu au nevoie de combustibil. Apar și dispar la dorință, dar pot fi invocați și prin farmece. Nu par a fi devotați lui Dumnezeu, nici a avea vreo religie, însă filosofia lor este că nimeni și nimic nu moare, după părerea reverendului.
Cercetătorul Walter Evans-Wentz scria în 1909 că în munții din Marea Britanie trăiesc spiriduși, numiți de irlandezi Gentry, iar de scoțieni Good People. Aceștia răpesc oameni tineri și inteligenți, pot paraliza pe oricine dintr-o privire, trăiesc în castele subterane în care rămân veșnic tineri, mâncarea lor nu conține sare iar cine le gustă mâncarea nu se mai poate întoarce vreodată acasă.
În teza sa de doctorat la Universitatea statului Indiana, folcloristul Thomas Eddie Bullard nota că, în multe tradiții, zânele răpesc oameni și îi duc în regate subpământene, în care timpul se scurge altfel față de Pământ. După chestionarele lui Nicolae Densușianu, ielele din folclorul românesc răpesc oameni și fac hore noaptea, „vin pe sus cu lăutari”, îndeosebi „cimpoieri”, „au lumânări aprinse” și „joacă în pomi”. Pe unde trec ele „nu mai crește iarba”, „rămâne o potcoavă de iarbă roșie” sau „se înegrește iarba în formă de cerc”. Astrofizicianul Jacques Valle citează un număr mare de scrieri despre nesățioasele dorințe erotice ale zânelor și spiridușilor față de oameni, despre credința că zânele sau alte făpturi fantastice pândesc copii mici, pentru a-i răpi. Acest detaliu abundă și în folclorul indienilor din America de Nord.
Incubii (masculi) și sucubii (femele) erau considerați de teologii medievali drept demoni proveniți din îngeri decăzuți, care adesea se împerecheau cu pământenii. Sfântul Augustin poseda mărturii demne de încredere, potrivit cărora „silenii sau faunii, numiți de obicei incubi, le-au chinuit adesea pe femei, cerând și obținând favoruri sexuale de la ele”. Scrierile sfârșitului de Ev Mediu sunt bogate în relatări privind atacurile sexuale ale acestor ființe. Într-un calendar francez din secolul al XV-lea, demonii sunt înfățișați penetrând cu ace pântecele victimelor. Din scrierile teologului medieval Sinistrari reiese că, în vremea sa, clericii erau tot atât de derutați de mulțimea de rapoarte privind incubii și sucubii, precum sunt cercetătorii fenomenului OZN de astăzi. El era intrigat și că acești demoni nu se supun exorciștilor și nu 
se tem de obiecte sfinte, concluzionând că incubii și sucubii nu intră în aceeași categorie cu diavolii de care sunt posedați unii oameni. Martin Luther era ferm convins că demonii realizează experimente sexuale pe oameni, iar Sfântul Toma D`Aquino scria în Suma Theologica din 1273: „dacă se nasc copii din împreunarea cu demonii, aceasta nu este din sămânța lor sau din trupurile pe care și le-au asumat, ci din sămânța luată de la anumiți bărbați în acest scop, întrucât același demon care acționează ca sucub pentru un bărbat devine incub pentru o femeie”. Deși mai mulți autori medievali și-au exprimat păreri similare, în 1489, Ulrich Molitor, doctor în legi de la curtea lui Constanțiu, și-a manifestat astfel îndoielile: „Nu mi se pare posibil ca Diavolul, acționând ca demon feminin cu un bărbat, să poată culege sămânță și să o poată transmite după aceea, ca demon masculin, unei femei, și de aici să se nască o descendență”. Despre „demoni”, Jean Sider afirma în Contacte supraterestre 2: „Demonii erau vechii zei ai păgânismului și au fost transformați în creaturi diabolice de capii Bisericii pentru nevoile cauzei sale și a întăririi dominației asupra tuturor straturilor populației”. În aceeași carte, adăuga: „Chiar și divinitățile silvestre din primul mileniu au fost declarate diabolice. Diana devine Hecate, apoi Regina Sabatului, apoi Diavolul pur și simplu”.
În tradiția islamică sunt menționați djinii, ființe invizibile care se pot materializa și dematerializa după dorință. Djinii își pot schimba forma sau mărimea, răpesc adesea oameni pe care îi ridică în văzduh și apoi îi transportă la distanțe mari. De asemenea, pot avea copii cu femei pământene.
În Japonia, tengu sunt zeități minore, descendente ale zeului răzvrătit Susano-o, capabile de a zbura, ce practică adeseori „răpiri divine”. Locuiesc în
zonele muntoase și trăiesc în colonii. Într-o legendă, un om pe nume Takegoro obișnuia să privească micuții tengu care se jucau lângă un pin de lângă lacul Shinji. Într-o seară a dispărut și a apărut brusc peste trei zile, cu hainele rupte pe el, palid la față, cu o sclipire ciudată în ochi și cu un băț în mână, de care nu s-a mai despărțit niciodată. În fiecare dimineață omul fugea din casă, i se auzea vocea din vârful pinului, unde vorbea cu un bătrân tengu, apoi era văzut zburând pe cer. Tengu îl obligau zilnic să zboare cu ei și îl amenințau cu moartea în caz de nesupunere. După aproximativ 20 de ani a fost lăsat în pace, a găsit mulți bani iar bătrânul tengu l-a mai vizitat din când în când.
Indienii din America de Nord sunt familiarizați cu fenomenul OZN. La scurt timp după ce și-a publicat volumul Răpire (1994), profesorul John Mack a început să fie contactat de vindecători și lideri ai indienilor din Statele Unite, care i-au spus că populațiile indigene din America de Nord consideră ceea ce numim noi „răpiri OZN” ca făcând parte din rânduiala lumii. Acest fapt nu este cunoscut cercetătorilor fenomenului sau mediilor academice deoarece subiectul este sacru, neputând fi discutat cu oricine, dar și din cauză că opiniile minorității indiene despre ființe din alte tărâmuri nu sunt luate în serios, fiind etichetate ca folclor. Wallace Black Elk, vindecătorul tribului Lakota, spunea: „Învățații albi numesc asta OZN deoarece au pierdut contactul cu Înțelepciunea, Cunoașterea, Puterea și Harul, au pierdut contactul cu poporul din stele”.
Șamanul Bernardo Peixoto, din localitatea braziliană Para, povestea că, în 1994, a întâlnit în junglă 3 făpturi umanoide cu pielea cenușie, cap triunghiular, ochi mari, mâini foarte lungi și costume învăluite de o „aură din lumină pură”. Acestea au afirmat că au fost trimise de Marele Spirit ca mesageri, „deoarece noi n-am putea sta față în față cu acea imensă energie”. Bătrânii satului i-au explicat lui Bernardo că s-a întâlnit cu ikuyas, care poartă de grijă oamenilor de câteva milenii. Ei nu se arată oricui, vin sub formă de omuleți, globuri luminoase sau animale și uneori se împreunează cu pământence, care dau naștere unor copii hibrizi.
Toate aceste ființe, numite zâne, spirite, demoni ori djini, par să descrie perfect extratereștrii din ziua de azi sau zeii din trecut. Există și alte legături dintre extratereștri și folclor, religie ori mitologie, lucru care reiese din relatările celor care susțin că au avut întâlniri de gradul 3 sau 4. De exemplu:
George Adamski povestea că s-a întâlnit în 1952 cu o entitate numită Aștar Șeran, comandantul unei armate de 10 sau 20 de milioane de fiinţe, ce 
dispune de o uriaşă flotă „a păcii universale” de nave extraterestre, provenite din „Federaţia Liberă a Planetelor”. În 1951, George Van Tassel a stabilit prin chaneling un contact cu același Aștar, presupus comandant al unei staţii spaţiale, controlate de Consiliul Celor Şapte Lumini de pe planeta Shanchea. Tot Aștar este cel care, pe 26 noiembrie 1972, a întrerupt emisiunile TV în sudul Angliei, pentru a transmite pământenilor un mesaj. Aștar are acelaşi nume cu zeul luceafărului de dimineaţă în mitologia vest-semitică. La etiopienii precreştini, el era zeul cerului. Numele se pare că a fost împrumutat pe filieră arabă de la zeiţa mesopotamiană Iştar.
Tot George Adamski afirma că s-a întâlnit cu un alt extraterestru, ce se numea Fircon. După cum observa Whitley Strieber în cartea Transformation, Fir Conn era numele unui rege care a domnit în Țara Galilor în secolul al VII-lea. Numele este compus din cuvintele galice „fir” („bărbat”) și „kon” („cap”).
Într-o noapte de iulie în anul 1952, în zona deşertului Mojave din California, mecanicul de întreţinere Truman Bethurum a fost invitat într-o navă de opt sau zece omuleţi înalţi de 1,40-1,50 metri. Acolo a întâlnit-o pe şefa expediţiei, Aura Rhanes, o femeie superbă. Conform lui Whitley Strieber, cel care a remarcat conexiuni între povestirile unor contactați și folclorul galic, „aerach reann” înseamnă în limba galică aproximativ „trupul ceresc al aerului”.
Fermierul elveţian Eduard Meier susţine că pe 28 ianuarie 1975 s-a întâlnit cu extratereştri din roiul stelar al Pleiadelor. Una dintre ei, o blondă de o frumuseţe tulburătoare, în ciuda vârstei de 400 de ani, se numea Semjase. Numele ei este asemănător cu cel al căpeteniei îngerilor veghetori din Cartea lui Enoh, Samyaza sau Semjaza.
În noaptea de 13 decembrie 1973, ziaristul şi pilotul de curse Claude Vorilhon (ce şi-a schimbat ulterior numele în Rael, întemeind secta raelienilor) a fost invitat într-o navă de un omuleţ. Acolo a întâlnit fiinţe dotate cu raţiune superioară, numite Elohim, care l-au invitat să fie ambasadorul lor printre pământeni. Elohim este numele dumnezeului biblic din cartea Facerii, precum și numele divinităților ugaritice.
Pe 2 august 1952, mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci a auzit o voce aparținând „fratelui spațial” Neptun, care l-a anunțat că Pământul este
amenințat de un dezastru, numit „Marele Accident”. În ianuarie 1953, Angelucci a fost transportat spiritual pe o altă planetă, unde a întâlnit o frumoasă extraterestră, numită Lyra, şi pe prietenul acesteia, Orion. Neptun era zeul mărilor la romani, numit Poseidon de către greci. Orion poartă numele vânătorului din mitologia greacă, cel care a fost ucis din greșeală de zeița Artemis și ridicat apoi pe bolta cerească alături de credinciosul său câine, Sirius. Orion a dat numele unei constelații, probabil cea mai importantă din religiile antice.
Taximetristul londonez George King a fost anunţat mental într-o noapte de mai 1954 că va deveni purtătorul de cuvânt al unui „Parlament Interplanetar”. Mesajul era venit de la „frăţia cosmică a stăpânilor spaţiului”. Unul dintre aceşti „fraţi cosmici” era Stăpânul Aetherius, un venusian bătrân de trei mii de ani. Acesta poartă numele lui Aether, zeul spaţiului sau al aerului superior la grecii antici.
Pe 2 octombrie 1984, la ora 23:45, Karen L. Din Norvegia a văzut intrând în camera ei trei entităţi cu înfăţişare umană, înalte de peste 1,80 metri, îmbrăcate în salopete argintii mulate pe corp. Au urmat mai multe contacte prin dicteu automat şi călătorii astrale. Una dintre entităţile pe care le-a întâlnit în aceste călătorii se numea Tzador. Acest nume seamănă izbitor cu Tzadok (sau Zadok), primul Mare Preot din templul lui Solomon, conform mitologiei ebraice.
„Lab Nine”, grupul condus de Andrija Puharich și James J. Hurtak, ținea legătura în mod constant cu nouă entități, începând cu 1952, după cum relatează Lynn Picknett și Clive Prince în Conspirația Stargate. Aceste entități susțineau că sunt „Cele Nouă Principii și Cele Nouă Forțe” ale Universului, dar și Dumnezeu, Elohim ai evreilor, eonii gnosticilor și Marea Eneadă de la Heliopolis. Lui Puharich i-au spus că sunt reîncarnarea zeului egiptean Horus. Același lucru îl afirma în transă și Rose, soția ocultistului Aleister Crowley. În septembrie 1974, una dintre aceste entități, ce s-a recomandat drept Tom, a afirmat că este Atum, Harmarkus și Harenkur ai egiptenilor, ultimele două fiind nume alternative ale lui Horus. O altă entitate s-a prezentat ca fiind Ra, zeul Soarelui la vechii egipteni.
Conform celor nouă entități ale grupului „Lab Nine”, Iisus este „ultimu
l dintre noi care a vizitat planeta Pământ”. În carteaThe Secrets of the Saucers (1955), mecanicul de aviaţie Orfeo Angelucci scria că „frații spațiali” i-au mărturisit că Iisus a fost unul dintre ei. Frank Stranges afirma că în clădirea Pentagonului s-a întâlnit cu un venusian numit Val Thorn, ce afirma că este un fel de misionar interplanetar aflat în slujba „Domnului”, sugerând că el ar fi chiar Iisus. Taximetristul George King a fost anunţat mental în 1954 că înalți conducători spirituali ai omenirii, precum Krișna, Buddha sau Iisus, continuă să trăiască pe alte planete și ne vizitează din când în când pentru a încerca să asigure supraviețuirea speciei umane.
În 1965, doi astronauți sovietici de pe o stație orbitală au văzut la aproximativ 1285 de mile de Pământ o epavă extraterestră, cu un diametru de circa 31 de metri și o lungime de aproximativ 186 metri. Fizicianul Serghei Georgevici spunea că nava purta un semn ce aduce cu Quetzalcoatl, zeul comerţului, artelor, meşteşugurilor, cunoaşterii şi fertilităţii pentru azteci.
Pe 26 decembrie 1980, un OZN a aterizat în pădurea Rendlesham din Suffolk County (Anglia), la 80 de mile nord-est de Londra. Au fost trimiși acolo militari, printre care sergentul James Penniston și aviatorul John Burroughs. Au găsit o navă triunghiulară neagră, înaltă de 6,5 picioare și lată de 9, ce avea lumini albastre și portocalii, cu o lumină galbenă ce trecea printre ele. În jurul navei se găsea o ceață portocalie. Pe navă erau desenate diferite simboluri, asemănătoare hieroglifelor egiptene. Când a atins nava, Penniston a avut o viziune: o mulțime de 1 și 0, un fel de cod binar. A notat ceea ce a văzut și abia în octombrie 2010 a introdus acel cod într-un computer. A reieșit mesajul „explorarea umanității continuă pentru evoluție planetară”, dar și coordonatele 53º 09’ 42.532” N / 13º 13’ 12.69” V, ce indică o insulă misterioasă, scufundată, cunoscută în legendele celtice ca Hy Brasil. Numită „cealaltă Atlantida”, se spune că a fost casa unei civilizații foarte avansate, ce folosea tehnologie acustică și vindecare vibrațională.
Toate aceste date ne indică faptul că în spatele denumirilor de extratereștri, zei, îngeri, demoni, spirite, zâne, etc. se găsesc aceleași entități. Mai mult, se pare că nu se află pe planeta noastră de câteva decenii, ci de cel puțin câteva mii de ani. Dacă este adevărată această ipoteză, ar trebui să le găsim „amprentele” nu doar în texte, ci și să avem dovezi concrete ale prezenței lor. Dovezi care există din abundență, fiind considerate drept „anomalii” de către oamenii de știință conservatori. Aceste anomalii, în fața cărora știința ridică neputincioasă din umeri, nu pot fi puse decât pe seama ființelor superioare care ne-au vizitat planeta din cele mai vechi timpuri până astăzi, ori măcar pe tehnologia lor. Iată câteva dintre urmele zeilor, deși metodele de datare sau acuratețea informațiilor rămân, totuși, discutabile:
Revista UFO Nachtrichten relata în numărul 263 din 1980 despre descoperirea, într-o mină din S.U.A., a unei arme vechi de 250 milioane de ani. Experţii cărora li s-a dat spre cercetare ciudatul obiect nu au putut descoperi cum funcţionează. Concluzia lor este că „sunt dovezi în sprijinul afirmaţiei că arma nu este de origine terestră”.
În 1934, la periferia orăşelului London din statul Texas, Statele Unite, a fost găsit un ciocan vechi de 60-80 milioane de ani. Analiza spectroscopică indică un aliaj necunoscut încă în industria umană.
Paleontologul sovietic Aleksander Petrovici Kaznaţev a dezgropat în Iacuţia craniul unui bou moscat, vechi de 40.000 de ani, ce are între arcade o gaură de glonte de calibrul 9 mm. Craniul se află în prezent la Muzeul de Paleontologie din Moscova.
O bucată de feldspat, scoasă la lumină în 1865 din mina Abbey de lângă oraşul Treasure din statul Nevada, Statele Unite, avea în interior un şurub de 5 centimetri lungime, vechi de câteva milioane de ani.
Pe 13 februarie 1961, lângă Olancha din California, Mike Mikesell, Wallace Lane şi Virginia Maxey au găsit o bujie de automobil, veche de 500.000 de ani.
În 1969, în Urali a fost găsit într-un filon carbonifer vechi de milioane de ani un cilindru de fier, cu suprafeţe lise şi regulate.
În Inyo-County din California, Statele Unite, într-o peşteră cu pereţii acoperiţi de picturi, se poate distinge o riglă de calcul cu lama dublă.
O bucată de cuarţ descoperită în California conţine un ac de fier perfect conservat în cristalul transparent care s-a format în jurul său acum multe milioane de ani.
În 1973, lângă oraşul Aiud din România s-a găsit un obiect de aluminiu, vechi de câteva sute de mii de ani, realizat prin evidente procedee industriale, alături de oasele unui mastodont. Din câte ştim, aluminiul a fost produs pentru prima oară în 1883 iar mastodonţii au existat înainte de apariţia omului, până acum 800.000 de ani.
În 1851, în Statele Unite s-a descoperit un obiect în formă de clopot, dintr-un metal asemănător zincului sau unui aliaj de argint, vechi de câteva milioane de ani.
În 1867, în mina de cărbune Hammondsville din statul american Ohio a fost dezvelit întâmplător un zid de ardezie, acoperit de hieroglife egiptene. Pilonul de cărbune în care se afla zidul avea 2 milioane de ani vechime.
La Tihuanaco în Bolivia s-a găsit o reprezentare a unui toxodon, animal dispărut cu mult înainte de sosirea omului primitiv în zonă.
În 1928, la ieşirea din Marele Canion din Statele Unite s-a descoperit o vale laterală adâncă, numită de indieni Hava supai („pereţii pictaţi”). Falezele ce flanchează valea sunt acoperite de petroglife vechi de peste 10.000 de ani. Printre oamenii aflaţi la vânătoare de mamuţi şi bizoni se află tyrannosauri, stegosauri şi iguanodoni. Știința a stabilit că oamenii și dinozaurii nu au fost contemporani, uriașele reptile dispărând cu 65 milioane de ani înaintea apariția omului.
Pietrele descoperite de profesorul Cabrera în Ica din Peru înfăţişează oameni alături de dinozauri, călărindu-i sau luptându-se cu ei.
Un mozaic elenistic vechi de cel puţin 2.000 de ani, descoperit în secolul al XVII-lea în localitatea italiană Palestrina, prezintă înfăţişări ale grecilor şi etiopienilor aflaţi la vânătoare pe malul Nilului. În acest mozaic se poate vedea clar o reptilă ce seamănă foarte bine cu un dinozaur, vânată de oameni.
În peşterile din insulele indoneziene s-au descoperit desene ce înfăţişează dinozauri.
În Egipt sunt foarte multe desene reprezentând apatosauri. Aceiaşi dinozauri au fost desoperiţi şi pe un cilindru mesopotamian, datând din 3.300 î.e.n.
Au fost găsite câteva urme de picior omenesc alături de cele ale unor dinozauri, aflate în acelaşi strat geologic, cu o vechime de 70-140 milioane de ani. Oamenii de ştiinţă din fosta Uniune Sovietică au făcut publică descoperirea unor urme de om în acelaşi strat cu urme de dinozaur. Şi în Parcul Naţional „Dinosaur Valley” din Texas au fost găsite numeroase astfel de urme.
În 1959, dintr-o mină din Italia s-a scos la iveală un schelet omenesc aflat în straturi geologice vechi de câteva milioane de ani.
Amprenta unei ghete-şenilă, asemănătoare celor ale cosmonauţilor, a fost descoperită în deşertul Gobi, imprimată într-o placă de nisip pietrificat de câteva milioane de ani.
O urmă de cizmă lăsată în nisipul din Fisher Canyon din statul american Nevada acum 15 milioane de ani a fost scoasă dintr-un bloc de cărbune.
În 1968, în Delta din Utah, Statele Unite, a fost descoperită o urmă de gheată, încrustată pe o porţiune de sol pietrificat, ce conţine un trilobit în conturul său. Trilobiţii au apărut în Cambrian acum 555 milioane de ani şi s-au stins în Permian, acum 220 milioane de ani. Vechimea urmei de pas ce a strivit trilobitul este estimată la 440 milioane de ani.
La Blue Lick Springs, în statul american Kentucky, s-a găsit un mastodont fosilizat la o adâncime de 3,6 metri. Un metru mai jos, sub el, s-a descoperit o terasă făcută din pietre cioplite şi îmbinate între ele fără mortar. Ramura Mastodont a dispărut la sfârşitul Pleistocenului, cu sute de mii de ani înainte de apariţia omului.
Pe platoul de la Marcahuasi, în Peru, sunt stânci sculptate în formă de lei, cămile și struţi, animale care trăiesc în Africa. Pe lângă acestea mai există stânci cu forme de făpturi preistorice, dispărute cu milioane de ani în urmă.
În 1801, Alexander von Humboldt a descoperit în America Centrală, în munţii Encaramada, în savana de lângă Cuycara şi în selva dintre râurile Cassiquiare şi Orinoco, stânci uriaşe, pe vârfurile cărora, la înălţimi inaccesibile, sunt reprezentaţi tigri, crocodili, sori, stele şi multe desene indescifrabile, dintre care unele par siluete umane. Acele stânci sunt numite de indieni „tepumereme” („pietre pictate”).
Lângă oraşul mexican Acambaro s-au găsit numeroase statuete străvechi din lut, reprezentând cai, rinoceri, cămile şi dinozauri.
La Im Habeter şi Hoggar s-au găsit desene vechi de 6.000 de ani, din Neolitic, cu scene de dans ritual, asemănător unui balet de curte regală. În desene se poate observă ca albii, mai puţin numeroşi, ocupă o poziţie privilegiată, în timp ce negrii se găsesc în situaţii dependente de albi. De exemplu, pe o frescă, o femeie albă este personajul principal, în faţa ei dansând bărbaţi negri sau care poartă doar măşti negre.
În celebra pictură murală numită Doamna Albă, veche de 3-5.000 de ani, descoperită la Brandberg, în Africa de Sud-Vest, într-o peşteră de pe aşa-numitul „Munte de Foc” din deşertul Namib, o femeie albă, zveltă, mai înaltă decât însoţitorii ei, este îmbrăcată în pulover pe gât şi cu mâneci, pantaloni strâmţi, mănuşi, jartiere, ciorapi, pantofi, iar părul său roşu este prins într-o plasă cu diamante. În spatele ei se află un bărbat alb ce poartă cizme şi pe cap o cască cu vizieră. Ceilalţi oameni, majoritatea negri, sunt goi, având doar podoabe şi arme specifice perioadei.
În desenele gravate de la Lussac-Poitou din Franţa se pot observa oameni în haine moderne, adică sacouri, pălării, şorturi.
În desenele descoperite pe platoul sâncos de la Tamanrasset din Sahara de Nord sunt siluete umane îmbrăcate în costume incomode şi groase, având căşti rotunde prevăzute cu câte două vizoare foarte mari, perfect circulare.
În 1979 au fost descoperite în valea Cioulout din Mongolia desene rupestre vechi de 5.500 de ani, gravate în pereţii unei galerii cu lungimea de 12 km. Ele reprezintă animale care planează deasupra Soarelui şi a Lunii, oameni, şerpi şi figuri antropomorfe inexplicabile, greoaie, unele având câte trei degete la mâini şi la picioare.
În 1969, pe o stâncă din Fergana din Uzbekistan a fost găsit un desen neolitic ce reprezintă un om cu o cască sferică etanşată, prevăzută cu antene. În spate are un dispozitiv ciudat, foarte asemănător cu aparatele de respirat folosite pentru evoluţia liberă în spaţiul cosmic. Cercetătorul rus G. Şaţki descoperise încă din 1961 două desene asemănătoare. Primul, din apropierea satului Ohna din Kazahstan reprezintă un umanoid al cărui cap e acoperit cu o cască de scafandru înconjurată de raze. Al doilea, situat în apropierea localităţii Navoy din Uzbekistan, vechi de peste 5.000 de ani, reprezintă oameni dotaţi cu aparate respiratorii.
O tavă descoperită în El Salvador redă zborul unei fiinţe umanoide pe deasupra palmierilor, într-un vehicul lung, de forma unui trabuc.
În 1956, în Alpii italici, un arheolog francez a găsit un desen neolitic ce reprezenta un om cu haine greoaie, cu dispozitiv cilindric de respirat în spate şi cască rotundă cu vizor şi antene.
În 1956, la Jebbaren, în podişul Tassili din Sahara algeriană, cercetătorul francez Henri Lhote a găsit sute de pereţi acoperiţi cu picturi şi gravuri redând mii de animale şi oameni. Printre ele se află personaje cu vestimentaţie neobişnuită pentru acea epocă. Ele ţin în mâini verigi de care sunt fixate nişte cutii dreptunghiulare. Două dintre ele au antene parabolice fixate pe creştetul căştilor sferice. Alte aproape 20 de personaje au căşti rotunde. În centrul platoului, pe o stâncă solitară, tronează figura unui Marelui Zeu Marţian, înalt de 6 metri. Are un costum complet etanşat, asemănător celui spaţial, şi o cască ce are câteva fante în dreptul nasului şi gurii.
Statuetele Gangu din oraşul Kamukai, atribuite culturii Djemon, veche de 7-8.000 de ani, înfăţişează personaje în costume fără cusături, cu garnituri de etanşare între căşti şi costume, cu vizoare rotunde, identice Marelui Zeu Marţian din Tassili.
În peşterile din Norvegia şi Suedia s-au găsit picturi neolitice reprezentând humanoizi cu capetele rotunde, mari şi uniforme, fără trăsături distincte, precum şi obiecte aeriene cu aripi, care nu pot fi asemuite cu păsări.
Pe stâncile de la Val Camonica din Elveţia, arheologul Emmanuel Anati a găsit desenaţi oameni cu costume asemănătoare actualelor combinezoane de aviaţie. Pe capete au căşti rotunde, prevăzute cu antene, iar în mâini ţin obiecte triunghiulare.
În 1913 şi între 1969 şi 1970, în masivul Air, la Kori Taguei din Nigeria s-au găsit numeroase gravuri rupestre de acest gen. Un humanoid are acelaşi ciudat combinezon cu pantaloni bufanţi şi cizme asemănătoare celor de aviator, o cască rotundă cu antene şi alte elemente tehnice dispuse pe partea centrală a costumului.
Într-un basorelief vechi de 4.000 de ani din Guatemala, un om cu plete şi barbă este îngenuncheat în faţa unei fiinţe stranii, ce stă cu mâinile în şolduri. Are un costum de scafandru: cizme înalte, pantaloni bufanţi, bluză cu centură şi cadran rotund în partea stângă a pieptului, mănuşi cu un singur deget, cască rotundă cu vizetă, de la care pleacă un furtun spre rezervorul din spate.
La Tihuanaco în Bolivia s-au descoperit statuete sau chipuri umane de piatră. Unele au capetele acoperite cu căşti rotunde, cu o mulţime de accesorii neidentificabile (ţepi, bile, triunghiuri, cercuri).
La Delamer în Australia au fost găsite gravuri rupestre vechi de 10-12.000 de ani, reprezentând personaje în costume de scafandru.
În Insula Paştelui, pe vârful vulcanului Rano Kao, la ruinele lui Orongo („satul oamenilor-păsări”) şi pe Motunui („insula oamenilor-păsări”) sunt gravate în lavă dură chipuri de oameni cu aripi şi cap de pasăre, cu ciocuri lungi, pline de dinţi.
Cele peste 15.000 de statuete Dogu, datând dintre 14.000 – 300 î.e.n., descoperite în munţii provinciei japoneze Aomori, reprezintă umanoizi cu costume pline de detalii tehnice: căşti rotunde, echipate cu antene, lanternă, vizoare cu monturi speciale şi filtre de lumină, difuzoare şi filtre respiratorii. Japonezii spun că acești Dogu au venit din cer și i-au învățat pe oameni diferite lucruri, cum ar fi ceremonia ceaiului, folosirea wasabiului, arhitectura, limbajul, alfabetul și, în general, tot ce ține de cultura lor.
Între 1970 şi 1979, în Kazahstan au fost descoperite multe obiecte metalice antice. Printre ele se află o mică statuie din bronz, ce reprezintă un humanoid cu combinezon greoi, ce formează corp comun cu casca de pe cap, prevăzut cu cizme şi mănuşi.
În deşertul San Pietro din Chile au fost găsite pe nişte dealuri gravuri lungi de zeci de metri, reprezentând fiinţe umanoide cu aripi, figuri geometrice şi inscripţii săpate în piatră, având litere de peste 2 metri lungime, asemănătoare alfabetului runic.
În Peru, în valea dintre oraşele Nazca şi Palpa, a cărei suprafaţă măsoară 120 kilometri pătraţi, se află gigantice desene şi linii, asemănătoare unor piste de avion. În provincia Arequipa, în deşerturile Majes şi Sihuas (la 1.000 kilometri sud-est de Lima) se găsesc desene asemănătoare celor de la Nazca, vechi de peste 3.000 de ani. Printre ele se află un şarpe lung de 72 de metri şi lat de 2 metri. În apropiere există două cetăţi cu ziduri groase de 5-6 metri, vechi de 6 milenii. Un alt mister din Peru este aşa numita Bandă de Gropi, localizată în Valea Pisco. Acolo sunt mii de gropi, adânci cam de doi metri, cu o distanţă de un metru între ele. Banda poate fi observată doar din avion.
În sudul Angliei, în valea dintre oraşele Oxford şi Swindom, se află celebrul „Cal alb de la Abingdon”. Desenul, având 110 metri lungime, a fost realizat prin decuparea unui strat adânc de gazon de sub care a apărut suprafaţa 
orbitor de albă a cretei, ce formează de fapt solul. „Calul” este stilizat cu un surprinzător rafinament artistic, fiind realizat într-o manieră ce poate fi calificată drept modernă. Datorită faptului că în apropiere s-au descoperit resturile unor aşezări celte din epoca fierului, în care au fost găsite monede având imprimate imagini asemănătoare, s-a presupus că uriaşul desen a fost realizat de triburile de călăreti celţi care au trăit în acele locuri cu peste 2.000 de ani în urmă. Sub aspect tehnic însă realizarea lui rămâne inexplicabilă, indiferent de perioada ei istorică, deoarece desenul poate fi văzut destul de bine numai de pe vârfurile unor coline situate la distanţe variind între 800 si 3.000 de metri, astfel că, dacă celţii ar fi condus trasarea lui din acele locuri, ar fi avut nevoie de telemetre, teodolite, ingineri topografi şi în special de un mijloc de comunicare la distanţă pentru a transmite coordonatele respective executanţilor. Desenul se vede cel mai bine din avion, de la o înălţime de 800-1.000 m, şi este atât de clar conturat încât în cel de-Al II-lea Război Mondial a fost nevoie să fie camuflat, pentru a nu servi drept reper piloţilor germani.
În comitatul Somerset din Anglia, o mlaştină a fost secată, astfel încât contururile canalelor şi porţiunilor secate să reproducă o parte din harta cerului. Lângă Cambridge, pe colinele Gog şi Magog se zăresc câteva figuri stranii, iar la Cerne Abbas se remarcă o gigantică siluetă humanoidă.
La Mochica din Peru s-au găsit măşti funerare, statuete, figurine şi basoreliefuri aparţinând civilizaţiei incaşe moche, de prin 1.500 î.e.n., ce prezintă o stranie multitudine de tipuri rasiale şi somatice: arabi, evrei, negri, mongoli, japonezi, greci şi scandinavi care, teoretic, au ajuns în Peru abia după conquistadorii lui Pizarro. Unele statuete sunt sculptate în piatră iar altele, în special măştile funerare, sunt realizate din jad verde de provenienţă necunoscută.
Mari cariere de piatră dură s-au găsit în fostul Sumer, la Gar Kobeh (din 40.000 î.e.n.) şi la Baradostian (30.000 î.e.n.), în Norvegia, Germania şi Franţa (de prin 15.000-10.000 î.e.n.), în America de Sud, în Egipt, în 
Polinezia şi în China (din 30.000-10.000 î.e.n.). La Ezeon-Geber s-a descoperit un adevărat furnal metalurgic, dotat cu un vast sistem de coşuri, canale de aerisire şi cazane complexe cu deschizături simetrice, din care se obţinea cupru. Această topitorie are peste 6 milenii. În sudul Africii s-au găsit mine de aur vechi de 150.000 de ani, iar în Peru, vechi de 50 de milenii. În afară de aur, în Peru oamenii săpau după cuarţ, hematită şi ocru roşu. Cel mai vechi harpon, cel mai vechi topor-târnăcop de miner şi cel mai vechi vârf de lance cu două caneluri (de tip baionetă) din lume au fost descoperite pe teritoriul României de astăzi, având aproximativ 20.000 de ani.
La Șanidar, pe fostul teritoriu sumerian, a fost descoperit scheletul unui copil, vechi de aproape 45.000 de ani, ce prezenta indicii clare de iradiere cu izotopi de plumb şi cobalt.
În 1972, în regiunea Moanda din Gabon s-au găsit trei pungi alungite de minereu de uraniu sărăcit. Acolo au fost depuse 500 de tone de uraniu 235, care a fost folosit în reactoare atomice moderne aflate în alt loc. Acestea funcţionaseră timp de 100 de milenii, acum aproximativ 1,7 miliarde de ani.
Cetatea Cnossos din Creta dispunea de instalaţii sanitare cu 1.600 de ani înaintea erei noastre. Oraşele Pompei şi Roma din Italia erau alimentate cu apă prin conducte de plumb. De pe fundul lacului Nemi de lângă Roma a fost scoasă o valvă veche de peste 1.900 de ani, denumită „valva Caligula”, cu suprafeţe netede şi perfect executate. Cetăţile mayaşilor, incaşilor şi aztecilor aveau impresionante lucrări de canalizare, rezervoare uriaşe şi conducte de piatră.
Pe o epavă a unei galere scufundate în anul 78 î.e.n. lângă insula greacă Antikythera, s-a găsit un aparat care prezenta ciclurile solare şi selenare în corelaţie cu mişcările Pământului, precum şi poziţia tuturor planetelor sistemului nostru solar. Adică îi ajuta pe navigatori să calculeze punctul unde se aflau şi direcţia de urmat în timpul nopţii. Acest dispozitiv poate fi considerat un computer primitiv.
La Tihuanaco din Bolivia, pe peretele de la ieşirea de nord a văii este reprodusă cu exactitate harta fluviului Amazon cu toţi afluenţii săi.
În 1929 s-a descoperit harta amiralului turc Piri Reis, ce a trăit în secolul al XVI-lea. Pe hartă era reprezentată Antarctica fără gheaţă, aşa cum era acum câteva milioane de ani. La fel ca şi harta amiralului Reis, cea a lui Orontius Finnaeus prezintă Antarctica în detaliu, cu sute de ani înainte să fie descoperită.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, arheologul britanic Sir Flinders Petrie a găsit în Egipt un burghiu de granit cu caneluri făcute cu precizie. Granitul nu ar fi putut fi tăiat decât cu un diamant, iar în Egipt nu s-au descoperit astfel de pietre preţioase.
În primul secol al erei noastre, matematicianul şi inginerul grec Hero a construit un motor bazat pe aburi, numit aeolipile.
Când în anul 214 î.e.n. au fost atacaţi de o flotă romană, grecii din oraşul sicilian Syracuse s-au apărat cu o armă creată de Arhimede, formată din oglinzi uriaşe. Folosind lumina soarelui, grecii au creat o rază care a ars flota romană.
În ianuarie 1981 s-au găsit într-o grotă de lângă oraşul mexican Guzman desene gravate în piatră, vechi de peste 28.000 de ani, ce reprezintă figuri geometrice.
Numeroase documente medievale, scrise de cronicari europeni (ca englezul Roger Bacon şi francezul Geoffroy de Villehardouin) sau orientali (ca bizantinii Laonikos Chalchochodylas, Ioannes Kinnamos şi Georgios 
Akropolites sau arabii Abul Feda şi Abul Faragius) descriau „lămpi fără moarte”, pe care nişte fiinţe venite din cer le dăruiseră unor cetăţi, eroi sau înţelepţi din Europa, Asia şi Africa. Aceste surse de lumină erau făcute dintr-un material necunoscut şi aveau formă de sferă. Se aprindeau singure, nu foloseau combustibil, nu produceau fum sau miros şi dădeau o lumină şi o căldură intensă. Dacă erau atinse în timp ce funcţionau, sferele declanşau explozii atât de puternice, încât puteau distruge cetăţi sau oraşe întregi. În arhivele secrete ale Cavalerilor Templieri (printre altele în Botezul focului, statutul secret întocmit de magistratul Roncelinus şi păstrat parţial într-un pergament din 1240, aflat astăzi la Vatican), în campaniile lor din Orientul Mijlociu şi bazinul mediteranean, templierii au întâlnit oraşe care posedau sfere metalice foarte mari, furnizoare de căldură şi lumină. În insula Cipru, câteva fortăreţe şi palate din Famagusta şi Nicosia au fost distruse prin explozia unor astfel de sfere, după cum consemnau în secolul al XIV-lea cronicile Ordinului, cancelarul Ciprului, Philippe de Mezieres şi învăţatul Guillaume de Machaut. Când au cucerit o cetate de pe coasta siriană în secolul al XII-lea, templierii au descoperit „un glob ce lumina fără încetare”. Marele Maestru a poruncit ca obiectul să fie aruncat în mare, căci era, fără îndoială, „o lucrătură diavolească”. După ce globul a fost aruncat, o furtună a pornit din senin şi toţi peştii din zonă au murit. Învăţaţii din perioada renascentistă, ca englezul William Gilbert sau germanii Konrad Peutinger şi Johannes Jager, amintesc şi ei despre lămpile ce ardeau zi şi noapte, găsite în cripte şi cavouri subpământene din Anglia şi Germania. Din păcate, acele lămpi au fost distruse fie de autorităţile religioase, fie în timpul războaielor. În Matto Grosso din Paraguay, conquistadorii au găsit un stâlp înalt de 8 metri, în vârful căruia se afla „o lună mare” ce lumina toată cetatea şi alunga întunericul pe distanţe de sute de metri. În incendiul ce a urmat jefuirii oraşului, obiectul a dispărut, nemaifiind găsit printre ruine, după cum consemna cronicarul Barco Centenerra. Soldaţii lui Orellana, trimis de Pizarro în cautarea legendarului Eldorado, au găsit pe malurile Amazonului, printre numeroasele populaţii indiene, un trib de femei albe, războinice. Indienii le-au spus că acele femei veneau din oraşe bogate în aur, puternic fortificate şi luminate de „sori mai mici” care răsăreau noaptea pe bastioane.
Ţinând cont că şi pe o frescă din templul zeiţei Hathor din Dendera sunt înfăţişaţi doi oameni care poartă becuri uriaşe, iar în Bagdad din Irak au fost descoperite 12 baterii, putem să afirmăm că strămoşii noştri cunoșteau electricitatea.
În insula Paştelui din Pacific sunt peste 800 de statui uriaşe, numite moai. Statui asemănătoare se găsesc în Tihuanaco din Bolivia, oraş vechi de aproximativ 17.000 de ani.
În Monte Albain din Mexic, vârful unui munte a fost complet tăiat şi nivelat. Acolo se află un oraş megalitic extrem de vechi.
În 1994, Robert Bauval a demonstrat că piramidele de la Giza sunt dispuse într-o ordine precisă în dreptul celor 3 stele ale constelaţiei Centura Orion. Iar dacă piramidele de la Giza sunt construite din blocuri de piatră de câte 2-3 tone fiecare, templele din apropiere sunt făcute din blocuri de câte 200-300 de tone fiecare.
În Puma Punku din Bolivia sunt blocuri mari de granit foarte bine finisate, îmbinate ca într-un puzzle.
Inginerul specialist Christopher Dunn a găsit la Abu Rawash un bloc de granit cu o tăietură adâncă. El spune că singura metodă de a face o astfel de tăietură este folosirea unui fierăstrău cu diametrul de 11 metri. Lângă piramidele de la Giza se află şanţuri pentru aceste fierăstraie uriaşe.
La cetatea Blidaru din România s-a descoperit beton dacic care, pentru oamenii de ştiinţă, este un fel de „supă metalică” alcătuită din titan, nichel, argint, cupru, vanadiu, siliciu, aluminiu şi natriu, iar liantul nu este calciul, ci un compus al siliciului.
Tot în România, la Sarmizegetusa, există roci radioactive dar şi sulfură de fier, vanadium, nichel şi siliciu. Pe multe pietre ale construcţiilor dacice nu se dezvoltă microvegetaţia, iar muşchiul creşte foarte greu. În schimb, pietrele care au fost scoase din zonă au prins muşchi şi au fost deteriorate de intemperii. Cercetătorii presupun că, sub pietre, dacii au instalat lupe de argilă care adună razele infraroşii şi ultraviolete, împiedicând dezvoltarea bacteriilor.
Pe coasta de nord-vest a Franţei, la sud de Marea Britanie, se află Carnac, unul dintre cele mai importante situri preistorice. Pe o porţiune de două mile se află peste trei mii de pietre megalitice, ce cântăresc între 50 şi 100 de tone, ajungând chiar şi până la 350 de tone, care formează figuri geometrice. Se pare că au fost ridicate între anii 4.500-2.500 î.e.n. Oamenii care vizitează locul spun că simt energii puternice. O legendă spune că giganţii au construit Carnacul.
În 1994, în Turcia, un păstor a descoperit ruinele oraşului Gobekli Tepe. Testele indică o vechime de peste 12.000 de ani, cu şapte milenii mai veche decât clădirile din Mesopotamia. Aici sunt pietre uriaşe în formă de cerc, coloane masive de 19 picioare, animale sculptate (mistreţi, tatu şi gâşte) care nu trăiesc în zonă. În 13 ani de cercetări nu s-a găsit nici măcar o singură unealtă pentru tăiat sau sculptat pietrele.
Oamenii din Epoca de Piatră au realizat o reţea de tuneluri subterane care traversa întreaga Europă, din Scoţia până în Turcia, potrivit arheologului german Heinrich Kusch. Acesta susţine într-o carte că a găsit dovezi ale acestor subterane în sute de aşezări neolitice de pe întregul continent. „Numai în Bavaria, Germania, am găsit 700 de metri din aceste tuneluri subterane, iar în Styria, Austria, am descoperit 350 de metri. În Europa au existat mii de tuneluri, de la nord, din Scoţia, până la Marea Mediterană”, spune arheologul. Cele mai multe dintre tuneluri nu au un diametru mai mare de 70 de centimetri, cât să încapă o singură persoană. Subteranele sunt intercalate cu colţuri, spaţii mai largi sau camere de depozitare. „Nu toate tunelurile sunt legate între ele, însă, luate împreună, formează o masivă reţea subterană”, susţine Heinrich Kusch.
La 800 de kilometri de sudul oraşului Cairo, în deşertul nubian din Egipt, la Nabta Playa, se află unul dintre cele mai vechi observatoare astronomice din lume. Situl a fost descoperit în 1974 de către arheologul Fred Wendorf. Cercetările indică faptul că observatorul astronomic are 7 milenii, fiind cu o mie de ani mai vechi decât cel de la Stonehenge.
În sudul Armeniei, în provincia Syunik, la aproximativ 225 kilometri sud-est de capitala Erevan, se află oraşul Sisian. Alături de el se găseşte un vast platou cu multe pietre ce cântăresc mai mult de 50 de tone şi se întind pe o jumătate de kilometru. Aici se află Carahunge, Stonehenge-ul armenian, ce are aproximativ 7.500 de ani. Aşezarea celor 203 pietre de bazalt corespunde constelaţiei Cygnus sau Lebăda. Tot aici se găsesc şi petroglife vechi de 10 milenii, ce reprezintă ființe ciudate.
Stonehenge, piramidele din Egipt şi cele din America, alături de alte construcţii megalitice, au fost construite în funcţie de alinierea planetelor.
În nord-vestul statului New Mexico se află o mare concentrare de ruine antice, zonă cunoscută astăzi ca Chaco Canyon. Construite între anii 900 şi 1150, cele 15 complexe sunt alcătuite din structuri cu 4 etaje şi sute de camere. S-a descoperit că locuitorii lor posedau cunoştinţe avansate de astronomie. La Fajada Butte, aflat la intrarea în canion, 3 bucăţi gigantice de rocă sunt poziţionate lângă 2 petroglife în spirală, gravate în spatele stâncii. În timpul solstiţiilor şi echinocţiilor, acele roci captează lumina Soarelui în aşa fel încât pumnale de lumină strălucesc în diferite zone ale petroglifelor.
În cartea The Orion Zone din 2006, arheo-astronomul Gary David a lansat ipoteza că poziţia geografică a ruinelor Hopi din sud-vestul Americii oglindeşte cu precizie structura unor constelaţii. Centura Orion este îndreptată către cea mai strălucitoare stea, Sirius. Structurile Hopi sunt îndreptate spre Chaco Canyon. Centura Orion se oglindeşte în complexele mayaşe de-a lungul Străzii Morţilor din Mexico City (ce indică cea mai mare piramidă din lume, Cholula) şi în piramidele de la Giza (ce indică oraşul Heliopolis).
Steaua Sirius B, care a fost descoperită în 1960, se învârte în jurul lui Sirius A în 50,09 ani. Dogonii din Mali o cunosc de aproape două milenii şi ştiu că rotaţia ei este de 50 de ani. Ei mai spun că Sirius B este mic şi greu. Abia în anii 1960-1970 telescoapele americane au furnizat dovezi care atestă că Sirius B este unul dintre cele mai grele corpuri cereşti cunoscute. Un centimetru cub din materia sa ar cântări 50 de tone. Sumerienii cunoşteau încă de acum 4 milenii existenţa stelei Sirius A, pe care o numeau Ninurta. Pentru egiptenii antici, această stea o reprezenta pe zeiţa Isis.
Siturile arheologice din toată lumea nu sunt localizate la întâmplare, ci sunt conectate prin Grila Lumii, un tipar geometric de energie ce traversează globul.
În provincia iraniană Behystan a fost găsit un basorelief în care este redat regele Darius salutându-l pe Ahura Mazda (zeul suprem al perşilor). Acesta zboară pe deasupra celorlalţi într-o ladă cu aripi, de sub care ţâşnesc raze, iar în mâna stângă ţine o inconfundabilă manşă de pilot. De fapt, în toată Mesopotamia au fost găsite tăbliţe şi gravuri pe care erau reprezentate stele înconjurate de raze, în jurul cărora gravitează planete de mărimi variabile. Plus reprezentări ale unor diverse personaje ce purtau pe cap stele sau fiinţe care zboară în globuri înaripate.
La Kun-Ming, în provincia chinezească Yunan, de pe fundul unui lac din apropierea oraşului s-au ridicat la suprafaţă, în urma unui cutremur, câteva piramide de piatră pe care erau săpate ciudate maşini cilindrice-fusiforme, orientate în zbor spre cer.
În Rusia s-a descoperit un basorelief reprezentând un obiect asemănător unei nave spaţiale, formată din 10 sfere lipite între ele, aşezate pe un cadru dreptunghiular susţinut de 2 stâlpi masivi, deasupra cărora sunt plasate alte câteva sfere mai mici, dispuse simetric.
La începutul secolului trecut, căutând de-a lungul râului Magdalena, hoţii de morminte au descoperit un cimitir vechi de peste 1.500 de ani, aparţinând civilizaţiei precolumbiene Tolima. Printre obiectele funerare găsite, o duzină reprezintă avioane. În 1997, experţii germani în aviatică Algund Eenboom şi Peter Belting au construit o copie a unui avion, numit de arheologi „insecta de aur”, echipând-o cu tren de aterizare şi motor. „Insecta” a zburat fără probleme.
În 1891, într-un mormânt din anul 200 î.e.n. de la Saqqarah din Egipt, arheologii francezi au găsit un avion mic din lemn de sicomor. Mormântul îi aparţinea lui Pa-di-imen, care a trăit în secolul al III-lea î.e.n. Deşi egiptologii consideră că este vorba doar despre o pasăre, nu toată lumea a acceptat această variantă. În 2006, expertul în aeronautică şi aerodinamică, Simon Sanderson, a construit un model la scară al aceluiaşi avion, de 5 ori mai mare. Spre surprinderea multora, avionul a zburat, astfel demonstrându-se că „pasărea” din Saqqarah este reprezentarea unui planor.
Tot în Egipt, pe pereţii unui templu din Abydos se pot vedea reprezentările unui elicopter, al unui avion şi al unui submarin.
Multe picturi din Evul Mediu înfățișează obiecte zburătoare neidentificate, în special aflate în strânsă legătură cu religia. Una îi înfățișează pe Iisus și Dumnezeu lângă un obiect ciudat, ce seamănă izbitor cu satelitul Sputnik. Pe o pictură din anul 1350 din Kosovo apar OZN-uri conduse de oameni ce asistă la crucificarea lui Iisus. Pictura Buna Vestire a lui Crivelli din 1486 arată un OZN ce lansează o rază spre capul fecioarei Maria. Numărul 1 al revisteiSupermagazin afirma că, în 1991, o echipă de arheologi englezi și israelieni a descoperit în Ierusalim un manuscris vechi de două milenii, ce conține 30.000 de cuvinte. Acest manuscris, care a fost restaurat după 2 ani, menționează „trăsuri de foc” care au coborât din cer în Nazaret, în ziua răstignirii lui Iisus.
Știința rămâne în continuare incapabilă să ne ofere răspunsuri referitoare la aceste „anomalii”, ignorând faptul că ființele considerate extraterestre, aflate astăzi pe Terra, sunt aici din cele mai vechi timpuri. Urmele lor se găsesc peste tot, în fața ochilor noștri, indicând o altă istorie a umanității, diferită de cea predată în școli. Strămoşii noştri au consemnat părți din ea pe cale orală, le-au reprezentat grafic în picturi, sculpturi sau desene rupestre, dar şi în scris, în cărţi, papirusuri, tăbliţe de lut, pe pereţii templelor sau pe stele din piatră. Pentru a ne cunoaşte adevărata istorie, ar trebui să învăţăm să ascultăm ceea ce înaintaşii noştri încearcă să ne transmită de zeci de mii de ani. Să încetăm să considerăm fabulații ceea ce diferă de ceea ce ştim şi să încercăm să găsim substratul acestor aşa-numite basme. Iar pentru a afla istoria ascunsă a lumii, trebuie să aflăm cine sunt zeii, ce sunt, de unde provin și care este adevăratul motiv al prezenței lor pe planeta noastră.
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius