Poeme

[Marilena Avram]

Ego

Poate-am murit de iarnă şi reînviu de floare

când pală trece luna prin magice livezi

sau când, visând lumina, dislocă trotuare

fragilul fir de iarbă pe care nici nu-l vezi.

Poate că sunt pe stradă păşind doar pe bordură

cu un rucsac de stele pe-un umăr agăţat.

Din el am scos lumină… dar nori au pus cenzură

pe-un vis dintotdeauna, neîmplinit vreodat’.

Poate că sunt actorul ce-n piese anonime,

la fel de alb şi tragic, îşi joacă propriul rol

de acrobat pe sârmă, la mare înălţime,

şi-n vuiet de aplauze se prăbuşeşte-n gol!

Atunci oare-am prins aripi ce-au învăţat să zboare

stângaci prin noapte, ceaţă, prin vânt şi ploaie grea?

Poate-am murit de iarnă şi reînviu de floare

fiindcă mereu mă cheama un zbor, pe undeva…

[Marilena Avram]

Solilocvie

eu sunt şi râsul, şi plânsul,
şi liniştea dintre ele
dar mai ales acestă revoltă nervoasă
în fata oricărei gheare parşive
vânâdu-mi sub piele semnele fricii,
cicatrici mărturisind că răul - oh, să nu-mi amintesc-
ieri tăiase adânc

de-atunci zidurile acestea de aer subţire
prin care filtrez orice sunet sau rază,
prisme relevând adevărata culoare
- şi albul e alb, şi negrul e negru -
(altfel dezlănţuiesc avalanşe pe orice spasm de extaz mincinos!)

iată de ce nu vreau reflexia stelei
albind în oglinzi risipita-i lumină
iată de ce nu iubesc simfonia florii ucise

chiar cred
că adevărul
nu
este
nisip
mişcător

între pereţii aceştia de aer subţire
privesc lumea cu ochi îngânduraţi

uneori am sentimentul că toate cele ce sunt,
simple sau nu, sunt bune şi calde,
fireşti
şi-ale mele cumva
- ca în clipele rare când şi tu deschizi larg braţele
fiindcă toată lumea e-a ta-
(atunci se-mblânzeşte ariciul
bănuitor de sub coaste…)

alteori totul e-un ocean de mercur
ceţuri toxice şi scăpări printre degete

lumeeee, câte iluzii costisitoare!

şi se face iarna,
in suflete frig
iar eu sunt fiica palidă-a ploii, a stepei,
hrănită cu fructe pipernicite
tremurând lângă focuri de paie şi ierburi amare
alunecând, nevăzută să-mi arunc crisparea în ape
ele mi-o dau înapoi în furtună,
în ploi îmi muşc gura, însângerând-o
de spaimă că

zadarnică este trecerea aceasta
dacă nu întâlnesc o spaimă asemeni

să-i adăpostesc
geamătu-n palmă

[Marilena Avram]

era în vremea

era în vremea când ningea
cu flori de ger din lumea ta,
cu îngeri gri din cerul meu
pustiu de semne
teleleu bătea un vânt de început
şi n-ai ştiut,
şi n-am ştiut
cum să păşim prin grohotiş,
pândiţi de negură, pieziş

fugeai de frig, întunecat
de când lovit, de când muşcat
fugeam de foc, cu ochii-n fum
şi nu mai ştiu de ce şi cum
cădea un zar
râdeau arginţi
tăceam să nu îti spun că minţi
de când tu lamă de cuţit
eu gând în ploaie risipit
şoptindu-i frunzei, sub zăpezi
să nu m-auzi, să nu mă vezi…