SATUL DE AZI - ORAŞUL DE MÂINE?

[Stefan Goanta]

Dezideratele iepocii de aur ceauşiste prefigurau comasarea, concentrarea populaţiei săteşti în aglomerări de tip urban, chipurile, oraşe, urmărind, prin aceasta, obţinerea unei mase de manevră compacte şi amorfe, cu mentalitate de turmă, canalizată, prin economisiri forţate, spoliatoare, de spaţii, spre înfăptuirea strict controlată a unor sarcini care, departe de a satisface nevoile materiale şi spirituale ale producătorilor, se iroseau în iluzii megalomanice, în obiective industriale ineficiente, unele de-a dreptul parazitare, în exporturi păguboase. Constrângerile economice ( la început, sistemul cotelor obligatorii, apoi cooperativizarea forţată a agriculturii cu tragicele ei consecinţe) au depopulat satele într-un procent îngrijorător, sortindu-le părăginirii sau dispariţiei şi au sporit artificial populaţia citadină cu mase de ţărani orăşenizaţi peste noapte, dezorientaţi şi abrutizaţi de fenomenul navetismului, înghesuiţi în cămine improvizate şi, mai apoi, în blocuri insalubre şi inestetice.
Revoluţia din Decembrie s-a vrut o nouă bulversare, în sens invers, reparatoriu, dar, din păcate, a rămas în acelaşi stadiu. Totuşi, în condiţiile lipsei unui sprijin aproape total din partea statului, se întrevăd unele semne de revigorare. Lunga perioadă de agonie a arătat că satul românesc nu piere, pentru că, dincolo de faptul că reprezintă o unitate social-economică consolidată prin milenii, reprezintă indestructibila unitate naţională materială şi spirituală , specificul ţării, sufletul poporului român, aspiraţiile lui de veacuri. Ar fi însă anacronic să vorbim acum de o întoarcere la plugul şi la carul cu boi , la satul plin de praf sau de noroaie, la eterna mămăligă ( apropo, una dintre mâncărurile tradiţionale din supercivilizata Anglie este porridge-ul, un terci din fulgi de porumb!!!) tot aşa cum tot greşit ar fi să condamnăm la infinit oraşul fetid, sufocant... rămas şi el de domeniul amintirii. Pledăm – şi numai nişte nostalgici inconştienţi n-ar face-o - pentru dezvoltarea simultană şi armonioasă pe coordonatele civilizaţiei moderne a ambelor tipuri de aşezări. Vorbim despre satul de mâine, nu cel cu universităţi, cu blocuri-turn şi mamuţi industriali, ci despre o aşezare rurală străveche, dar înnoită, care beneficiază de instituţiile de rangul ei, de străzi asfaltate, de lumină, încălzire, canalizare, apă curentă şi, ce e mai important decât toate, de microunităţi economice care să absoarbă mâna de lucru excedentară din agricultură, eliminând navetismul, şi care, în acelaşi timp, să asigure competent serviciile de care are nevoie populaţia. Acestor realizări, şi altora, li s-ar adăuga corolarul avantajelor specifice satului, multe dintre acestea preferate de cei vârstnici, dar încă în putere, care aleg satul: posibilităţile unei alimentări sănătoase, nemijlocit de la sursă, atmosfera satului, liniştea, apropierea de natură... ( În ani de inteligenţă şi harnică gospodărire, marele lac din vecinătatea comunei noastre ar putea deveni un paradis turistic pentru marile localităţi urbane din jur, o sursă de venituri pentru comună, transformând-o în toată înflorirea ei într-o mare bază a centrului recreativ.) Exemple de localităţi rurale care n-au avut nici pe departe potenţialul comunei noastre, dar care au pornit-o şi merg cu succes pe drumul înnoirii, se pot da multe; şi Liebling-ul este un exemplu, din păcate, la polul opus. Să nu uităm însă că înainte, atraşi de impresionantul front de lucru şi de câştig, au venit şi s-au stabilit aici aşa-zişii colonişti, vinituri, termeni cel puţin jignitori, iar acum, satul, odinioară atât de primitor, respinge circa o mie de oameni, trimiţându-i să lucreze în afara vetrei!!! Atunci ce i-a lipsit şi ce-i lipseşte acestei mari aşezări care, şi în anii vitregi ai comunismului, graţie marii sale forţe agrare – şi nu numai - era cunoscută şi în ţară şi în afara ei, prin meritele unor oameni care, de data aceasta, au dreptate să privească nostalgic înapoi?
Este o întrebare incitantă la care maturii ştiu, cu siguranţă, răspunsul, dar la care, sperăm, vor răspunde tinerii.