CINSTIREA LIMBII ROMÂNEŞTI - POEME

[adamescu cezarina victoria]

CINSTIREA LIMBII ROMÂNESTI,

MI-E DOR DE-ACEI MAEŞTRI

Mi-e dor nespus de-acei maeştri
Ai limbii noastre vechi şi sfinte
Cu-naripaţii cai ecveştri
Ce se-avântau la mine-n minte…

Pe unde-or fi acei buieştri
Cu vânt pe frunţi şi-n buzunar
Numiţi pe drept cuvânt – maeştri
Ce au trăit, şi nu-n zadar.

Ca murgii sloboziţi din frâie
Cu muza lor de subţiori
Scăpând jăratic din călcâie
M-au fermecat de-atâtea ori…

Pe unde or mai fi maeştrii
Să ne ofere nouă-n dar
Banale picături de viaţă
În boabe de mărgăritar?

Deşi călătorind pedeştri
Cu frunţile spre cerul clar
Încălecând acei buieştri
(cu)vântu-n piept şi-n buzunar.

Aprins-au focul fără iască
Un sacru foc, fără de-amnar
Ce-a devenit izvor de har
Din SFÂNTA LIMBĂ ROMÂNEASCĂ…

FOAIA-ŢI SCRISĂ PENTRU MINTE

Inima cu care scriu
Să o mântui în iubire
Ca al Anei suflet viu
Duh curat de monastire.

De asemenea lucrare
Toţi zidarii să se mire
Când găsi-vor pietre rare
Din cerceii unei Chire

Chiraline anonime
Ba şi-o salbă să încingă
Aerul din înălţime
Vara când va fi să ningă.

Să adorm în dezmierdarea
Mâinilor de meşter faur,
Iar prin vis Precuvântarea
Lui Manole – mâini de aur

S-o ascult şi să mă-mbete
Cum desigur, cu tăria
Din cuvânt – şi tu Poete
Te îmbeţi cerând mistria

Să durezi locaş de viaţă
Şi iubire LIMBII SFINTE,
Să-ţi vezi pruncii cum învaţă
„Foaia-ţi scrisă pentru minte”…

IA CUVÂNTUL ŞI-L CUVÂNTĂ…

Ia cuvântul şi-l cuvântă
Până lacrima se zvântă,
Ia tăcerea şi o tace
Lacrima când nu-ţi dă pace;

Ţipătul- durerii-l ţipă
Lacrima când se-nfiripă.
Ia o ciutură şi-o varsă
Lacrima când este arsă;

Cu zăpadă albă ninge
Până lacrima se stinge.
Scurge-ţi ochiul de albeaţă
Până lacrima îngheaţă.

Ia un vis şi-l răstigneşte
Până sângele ţâşneşte.
Ia o lacrimă şi-o plânge
Până lacrima dă-n sânge.

Cu Iisus pe cruce suie
Sângele să-l baţi în cuie…

PRUNCI DE CUVÂNT

Oasele mâinilor mele
În cerul cuvântului
Naşte-vor stele;

Trupul meu de pământ
Va naşte prunci de cuvânt.

Din inima cea nebună
Se vor naşte pietre de lună,

Din chivotul său
Părerea de rău.

Orice gând va zămisli
Îngeri plângând.

O mie de tunete
Se vor preface în sunete.

Literele mele durute
Vor naşte lebede mute.

Cu un cărbune
Picta-se-vor palide rune

Flori imberbe vor încolţi
Vitale pronume şi verbe;

Orice capăt de aţă
Va însemna mirosul de viaţă.

Din bulgări de tină
Va răsări o lumină.

Mielul de Paşte
Aripi de vultur va naşte

Lemne uituce
Vor naşte o cruce,

Sufletul viu –
- un sfânt martiriu –

Orice faptă ori stare
Vor deveni – pricină de închinare…

SUNT CA O BISERICĂ

Deşi de la semenii mei împrumut
Un popor de cuvinte,
O naţie-ntreagă din flori de omăt,
Impulsive
Îmi acoperă strigătul mut.

Sunt ca o biserică veche de sat
Anonimă şi fără de sfinţi;
Cu sfântul altar
Îngropat în lutul de silişte.

Un tot cu pământul
Prin care respir sincopat
Precum firul de grâu
În imberba zăpadă.

Prin alţii mă bucur
Când tălpile lor de oţel mă strivesc,
Sunt hău în atingere…
Trăiesc absolutul
Numai prin alţii
Şi doar pentru mine
Şi doar pentru mine
În loc să dau rod
Mă nărui cu-ncetul…

ŢIE-ŢI RĂSTIGNESC CUVÂNTUL

Sărutâd abia pământul
Ţie-ţi răstignesc cuvântul;
Mă aplec în adorare
Ţie, veşnicului Soare.

Spaima învingând şi-angoase,
Îţi dau carnea de pe oase,
Îţi dau sângele durut
Pentr-o urmă de sărut…

Îţi aduc ofrandă Ţie
Inima-n credinţă vie.
Jertfa mea de ispăşire
E cuvântul de iubire.

Sărutând abia pământul
Ţie-ţi răstignesc Cuvântul!

CEZARINA ADAMESCU