Povestea unei poveşti

[dordanaela]

Îşi strecura paşii uşori pe străduţa din ale cărei garduri năvăleau flori fără chip în noapte.Cascade de miresme se întretăiau într-un dans al vieţii cu moartea.
Firescul zilelor dispăruse de mult. Sau...se împletise cu un alt firesc...din ce in ce mai clar , dezvelindu-i sensurile pe care doar le păstrase în ea. Le ştia de mult, pentru că erau visele care reveneau din când în când. Acum, simţea că este la o margine de alt vis, care voia să devină real, pentru că deja era undeva. Visul spre implinire scris de o mână pe care o simţea caldă, adierea de abur care o străbătea din când in când, umplându-i tot trupul. O cunoştea. Ar fi recunoscut-o din tot freamătul din jur, în care uneori se mai ascundea.

........Zâmbea amintirii din acea zi... Munţii ...care i-au dăruit prin preoţii lor...o altă desluşire. Incercase să se impotrivească o secundă. Umanul din ea...hotărâse o cale...umană. Incă nu totală, ştia că nu avea cum, dar incerca. Nu pentru ea...ci pentru celălalt. Nu a fost să fie. Simţise forţa nevăzută care ştia că o ocroteşte, că o indrumă, dacă este ....cuminte. Şi, a hotărât să fie cuminte şi să lase implinirea să vină. Pentru că asta spunea deja zâmbetul de pe chipul ei. Zâmbet trimis spre o altă fiinţă, de demult, de multe... dedemulturi.

....... Altă dată...ar fi găsit o scrisoare sau numai o foaie cu un scris mărunt deasupra căreia s-ar fi oprit pasul. Acum... e mai simplu, poate fi chiar , mai aproape, apropiat totul. Un simplu ecran pe care este scris ceva ce sufletul incepe să desluşească. Cuvinte care nu sunt înţelese pentru că pătrund in inimă. Nici nu le prinde conturul. Ele curg umplând spaţiul care le era destinat în ea. Le ştie fără rostiri. Şi , încet, încet...în fiecare noapte primeşte in ea zămislirea celui pe care îl ştia fără nume. Pe care l-a căutat şi vag îşi aducea aminte că îl găsea uneori cînd se intâlneau unul in visul celuilalt; amintirea lui revenea acum clară în ea. Ştia că o caută, că o aşteptă cu aceeaşi ,uneori disperarea a durerii, care nu ţipă, nu plânge... ci doar există ca taină care se cere desluşită. Au trecut împreună prin tărâmuri pe care le colindaseră singuri, unul în căutarea altuia. Au descoperit că trăiseră aceleaşi dureri aproape in aceleaşi clipe ale vieţii de acum. El, pe Calea Bărbatului, Ea, pe Calea Femeii. Îşi impliniseră menirea umană. Acum...se căutau doar pe ei. Şi s-au găsit... printr-un atât de firesc mijloc de comunicare.Banal, Nevăzut, dar ce importanţă avea? Se vedeau în fiecare noapte...Femeia îl lasă să pătrundă in ea. Din ce în ce mai profund el renăştea în fiinţa ei. Il recunoştea ca fiind Bărbatul dintru început. ..

El... a căutat-o toată viaţa . Ştia că există, pentru că o intâlnise , pentru că venise de câteva ori le el. Ştia asta. Nici o clipă nu putea uita, de ascuns insă putea ascunde.Uneori durerea a fost atât de mare, încât se hotăra să o alunge cumva. Credea că nu va mai apuca clipa de alături...dacă o mai lasă în el să existe. Era cutremurător dorul de ea, dar învăţa să trăiască singur, doar cu amintirea unei năluci în el. Iar acea nălucă... tocmai acea nălucă, a început lupta pentru propria supravieţuire.

..........Femeia... vedea că este în el. Simţea dorul lui mistuitor care voia să o tragă înlăuntrul lui, pentru a se putea hrăni cu Iubirea care era EA, cea vie, reală şi în care deja se vedea născut pentru o ultimă oară. Un început pentru întregirea, contopirea fără de care el nu mai exista lumii acesteia. Nu ar mai fi avut putere de a fi om.

Dar năluca născută în El care adunase toate durerile lui...a început să nu o lase să se apropie. Dacă EA l-ar fi hrănit cu iubirea Ei...ea, năluca ar fi fost invinsă Aşa credea...pentru că şi Bărbatul se temea. În timpi... din ce in ce mai deşi, trecea vârtej prin viaţa ei. S-au căsătorit dincolo de lumea nălucii, intr-o lume a lor... din care să aibă putere de a hrăni şi realul.

Dar, El, prin năluca dinlăuntru, nu a lăsat-o să îmbrace unica rochie pe care nu o purtase niciodată....niciodată , în viaţa reală. Unica rochie, care era încă imaculată... străvezie şi strălucitoare de toate dorinţele ţesute în ea de cînd se amintea pe ea insăşi. Ştia că asta este implire: să poarte rochia de Mireasă, pe care a visat-o atât... să poarte Corona de aur şi să dănţuiască în acel Cerc al Vieţii. Impreună. Căsătoria a fost un ...gest de al lui...poate de a o chema mai aproape, poate doar de a inşela năluca...poate , doar, de a mai avea timp... Dar... zorii s-au prăbuşit din nou în noapte: rochia... Rochia de Mireasă , el o aruncase ...aiurea. Nu o văzuse imbrăcată cu Rochia pe Ea. Era...una oarecare. Amăgirea...venise de la năluca din el...care a respirat uşurată. Dar...Iubirea Femeii , iubirea pe care EL o simţise că pătrunde in inima lui, din când în când... a şters lacrima de pe obrajii femeii,care tremurau de plânsul care îi zguduia fiinţa. EL...el mai exista?!. Nu înţelegea cu cine se luptă, dacă trebuie să se lupte. Lăsa iubirea să fie măcar in jurul lui. Să il ocrotească aşa. Iar intr-o noapte...s-a intâlnit cu năluca din el. S-au privit uluite. Erau...UNA şi aceeaşi. Dar...năluca... care atît timp, aproape amorţise , nu a înţeles că iubirea femeii din faţa ei, pe EA o va face să fie VIE.
Iar ea, FEMEIA, uneori se comporta asemeni nălucii din el... zăpăcindu-i , pe amândoi Dacă,încet...EL ar fi înţeles, intr.o bună zi...şi ar fi lăsat Iubirea să pătrundă in el, definitiv.. năluca ar fi devenit , in sfârşit FEMEIE.

El...începuse din când in când ...să îi mai spună câte un cuvânt... Ea...incepuse să îl asculte dincolo de cuvintele inţelepte care le rostuia ca inţelegere analitică a lumii in care trăiau. Îl asculta..lăsa cuvintele să vină pentru a-l înţelege pe el.

...........A închis ploapele peste ochii uscaţi. A chemat iubirea să vină înlăuntrul ei...să nu-l mai doară pe el...Năluca ...el hotărâse că năluca poate rămâne..pentru că o putea domina. Se obişnuiseră amândoi, se obişnuise prea tare cu ea. Il domina ea pe el, dar el nici nu îşi dădea seama de asta. Peste voinţa omului... nu trec cerurile. Iar voinţa Bărbatului poate...poate alunga Iubirea. Pentru că lui, îi este greu să ...se predea. Pentru că Femeia existentă în el se opune Femeii din afară...chiar şi când este EA ÎNSĂŞI. Aşa este...aşa a fost întotdeauna...până cînd?! Nu ştiu... nu Ştiu.

Dacă Bărbatul nu primeşte şi nu lasă Femeia în el ,în inima lui, să fie IUBIREA, după menirea cerească, fiind conştient că aceasta este Viaţa...că totul va deveni mult mai uşor de infăptuit, datorită iubirii ei, că hrana lui, de clipă cu clipă, este Femeia Vie din el...EA...pleacă. Pleacă aiurea...

.........Şi...intr- o zi, ea.........a chemat iubirea care s-a ascuns intr-un strop de lumină care a devenit intuneric intr-un ungher din care nu va mai ieşi, pentru că...pentru că viaţa, aici, pe pământ , atât e.

Şi a devenit intr-o bună dimineaţă... doar o trecătoare oarecare... cu care el a schimbat un zâmbet.Un simplu zâmbet. Nu avea cum să-şi mai amintescă de EA; pentru că iubirea EI...nu mai era , nu mai era in el...nu-l mai hrănea cu nevăzutele neştiutului care trăiau vii, doar în poveşti. Nici amintiri unul despre altul...nu mai aveau. Le alungaseră amândoi, în somnul nefiinţei.
Se strecuraseră, din nou, în alte, proprii poveşti...”

E...doar o poveste... :)