CONFITEOR sau CUM S-A NĂSCUT ÎNGERUL ESTEBAN

[adamescu cezarina victoria]

ÎNGERUL ESTEBAN


CĂRŢI CARE PUTEAU SĂ NU EXISTE

CONFITEOR sau CUM S-A NĂSCUT ÎNGERUL ESTEBAN


Această carte s-a născut DINTR-UN PREZENT CONTINUU şi dintr-o stare de urgenţă lirică, încărcată de mireasma trecutului, cu alonjă subtilă către un viitor promis până în ultima clipă, dar care se prelinge pe lângă, mereu amânat – sine die - ca o maladie împinsă până la acutizare şi dintr-o disperare smerită şi mută.
Acest poem fără sfârşit e un strigăt tăcut azvârlit către nimeni, este o schijă lăsată în urma exploziei sinelui, care nu mai încăpea în propriul sine, care se zbătea într-o cămaşă prea strâmtă, confruntat cu starea aceea limită, la marginea căreia, ori te arunci în prăpastie, ori parcurgi drumul îndărăt, cu ochii legaţi, pe urmele propriilor tăi paşi acolo, de unde abia plecaseşi din disperare şi silă.
Desigur, am fost întrebată de nenumăraţi cititori, cine este acest personaj misterios, ESTEBAN, care cuprinde în el cuvântul existenţial ESTE, cu miresme exotice şi, mai ales, ce are el deosebit şi fantastic de a putut genera trăiri atât de intense, atât de profunde.
Răspunsul ar fi superfluu, dacă s-ar da pe loc, fără să meditez, n-ar face decât să distaine, să-i smulgă aura de inefabil şi poate, din această pricină, ar aduce autoarei un deserviciu.
Cu riscurile asumate, încerc să explic (să-mi explic) simţământul care m-a determinat să-l alcătuiesc. Dar cum să explici iarba fir cu fir, zborul păsării, curgerea lină sau asurzitoare a sângelui în artere?
Cum să explici naşterea, miracolul maternităţii umane, al maternităţii spirituale, pentru că, aceste flori de lumină – poemele – devin propriii prunci, zămisliţi în dureri şi cu zâmbetul triumfala sacru pe buze?
Este ştiut, atunci când creează, artistul se leapădă tot mai , mult de sine, altcineva îi dictează mişcările, îi împrumută acea putere (pe care în alte împrejurări n-ar avea-o), altcineva îi susţine trupul prea vlăguit, condeiul în mâna crispată, îl locuieşte un duh blând sau năvalnic precum o cascadă, este populat de afecte care îl domină, îl subjugă, îl seduc iar el se lasă sedus cu o încântătoare supunere (oricum efortul de a se opune ar fi zadarnic). Şi se trezeşte modelat în chip binecuvântat şi folositor de nişte mâini generoase şi tandre care îl susţin şi îl apără.
Cât din tine rămâne intact, cât din personalitatea ta se disipează, ca o ploaie de rouă în plămada aceasta de inefabil – va putea doar beneficiarul să afle.
Creaţia poartă, desigur, amprenta, pecetea autorului într-o oarecare măsură şi e bine aşa. E bine însă, ca şi consumatorul de artă să se poată regăsi în operă, să-i fie propice şi apropiată şi să o îmbrace ca pe o haină călduroasă în care să se simtă reconfortat. De aceea, eu cred n acei autori care în operele lor preamăresc în chip sublim binele, frumosul, adevărul, iubirea pură, virtuţile creştineşti milenare.
Desigur, există şi o estetică a urâtului, a grotescului, a vulgarului şi chiar a diabolicului, prin care autorul îşi deversează propriile necurăţii în pagina neprihănită, ca-n apele limpezi ale unui lac de munte, încărcând, pângărind în felul acesta aerul pur, propice respirării.
Există şi autori care-şi fac o profesiune de credinţă în a scuipa pe sfintele icoane, a profana biserici şi odoare, cu plăcerea perversă de a-i vedea pe alţii cum reacţionează, refulându-şi în felul acesta propriile instincte primare.
Literatura nu este un substitut al vieţii, al realităţii, dar poate deveni un MODEL DE COMPORTAMENT, demn de urmat, îndeobşte.
De aceea, cred că autorii, artiştii în general, mai mult decât ceilalţi oameni, vor da seamă pentru orice cuvânt care ar putea duce la smintire pe un semen, care l-ar face pe altul să-şi pervertească sufletul.
Poemul de faţă mi-a fost, în chip miraculos „smuls” de către prietenii iubitori de poezie, încă din manuscris, cu sau fără autograf, care l-au dorit drept amintire. El este promis multor ochi şi multor suflete dragi. Adevărul e că, această tulbure stare lirică, pe fondul unei tulburări fizice, poate genera o atmosferă stenică, o binecuvântată stare de bine, de confort sufletesc, de linişte, într-un arhipelag de visare.
Un prieten muzician mi-a invocat, citându-mi dintr-o carte despre estetica artei, starea incandescentă la care a ajuns Richard Wagner când a scris „Aurul Rinului” – tot pe fondul unei febre înalte, a unor clipe de oniro-luciditate, când se deschid toate ceakrele, toate canalele senzoriale la maximum şi devii ca un receptacul aspirând dimprejur, o dată cu lumina şi sunetul aerul înalt, bun de plămădit, al lirismului pur, al poeziei care se scrie singură, e adevărat, dar cu respirarea artistului, cu sângele lui, care nu mai necesită efortul intelectual al creatorului. E la fel ca în Rugăciunea inimii, pe care misticii ne-o recomandă cu căldură s-o practicăm, pe care o practică ei înşişi, dar foarte puţini ajung la acel grad de desăvârşire spirituală, aşa încât să fie în stare s-o rostească, în chip duhovnicesc, cu inima, în permanenţă, fiind susţinuţi de Spiritul Sfânt care se roagă El însuşi pentru ei, cu suspine negrăite.
Acest poem preamăreşte IUBIREA, acea iubire care atinge alte sfere decât cele pământeşti, dar care le include şi pe acestea. Este ceea ce rămâne – vrednic de luat în seamă – după acea purificare sublimă care curăţă inima de prihană, ochii de patimi lumeşti, gura şi mâinile de orice atingere vulgară, aripile de praful cotidian şi perfid al meschinăriei.
Personal mi-e şi frică să pronunţ cuvântul Iubire. El este un cuvânt atât de scump şi atât de sfânt încât n-ar trebui rostit decât foarte, foarte rar, sau niciodată, din respect, din pudoare, la fel cum iudeii veterotestamentari, nu rosteau numele lui Yahve decât o dată pe an şi atunci de către Marele Preot î n Sfânta Sfintelor, după nenumărate ritualuri de abluţiune cu apă lustrală. În rest, foloseau numele Elohim (Domnul) sau alte atribute: Preaînaltul, Preasfântul, Cel Veşnic.
Cuvântul Iubire ar trebui rostit în şoaptă, cu buze neprihănite sau deloc. „Mâna să-mi fie curată/ Când m-apropiu de tine./ Ochiul fără de pată/ aşa se cuvine” spune Nina Cassian într-un poem.
În respectul acestui cuvânt sacru, s-a născut Îngerul Esteban, ÎNTR-O NOAPTE CU FEBRĂ, DELIR ŞI FRISOANE, sub proiecţia ideatică a acelei Iubiri pe care o întâlneşti poate, o dată în viaţă sau ai teribila neşansă de a nu o întâlni niciodată.


Cezarina ADAMESCU


































CEZARINA ADAMESCU




DIMINEŢI NELOCUITE

sau


ÎNGERUL ESTEBAN




Editura PAX AURA MUNDI

Galaţi, 2001





Coperta 1: Aurelia CĂLINESCU
Ilustraţie coperta IV : Angela –CIOLTAN-ZAINEA



Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a Românei
ADAMESCU, CEZARINA
Dimineţi nelocuite sau Îngerul Esteban/
Cezarina Adamescu – Galaţi: Pax Aura Mundi, 2001

128 p; 9,5 cm
ISBN 973-8310-13-X

821.135.1-1


















ÎNGERUL ESTEBAN


-elegie pentru violoncel şi pian-





Moto:

„Ştiu, vom muri
dar câtă splendoare!”

-Daniel Turcea-

I.


Vreau să-ţi cânt, Esteban,
un lied diafan
despre o sacră iubire.
Îţi trimit acest lung
Cântec de nibelung
despre sfânta nelegiuire
de-a încerca să te-alung
din carne, din pori, din simţire,
să te-ngrop înainte să mori
într-o nouă şi tainică alcătuire.
Iar apoi să te nasc
dintr-o genă de dor
din sufletul meu migrator
şi-aşa să rămâi
ca-n clipa dintâi
rană şi vindecător,
dulcele meu cel amar,
alonjă de har
şi ploaie de rouă pe pleoape
îndepărtatul meu
cel mai aproape…




II.

Această cântare profană
ascunsă-ntr-o grotă romană
printre moaşte de sfinţi şi martiri
e scrisă pentru violoncel şi pian
pentru mirii divini
auraţi cu lumini genuine.
Scrisă-n aldine cu pana lui Pan,
cu toc zeiesc
pe caldarâmul ceresc,
la cumpăna unui an jubiliar,
an de har şi iertare.

Scrisă dintr-o suflare,
această elegie umilă
se va dovedi pentru toţi
absolut,
absolut inutilă…



III.

Unde-o mai fi, Esteban,
făgăduitul liman
visat împreună în zori
după căderile de meteori?
Limanul acela râvnit
în nopţi fără-nceput
şi fără sfârşit
în care-n jurul numelui tău alergam
şi ca pe o icoană te auram
într-un iconostas
numai de mine ştiut
fiindcă te voiam absolut
şi nu putem să te las
să cazi din iconostas
cu fruntea pustie de veşnicie
şi mâinile înflorite a melancolie.
Să văd cum nimicul-întreg
se prăbuşea
în suprema-ncordare
de-a nu aluneca
din propria-ţi stea.


IV.

Sfârşitul demult începuse
dar eu încă zideam
un edificiu de albă hârtie
întemeiat pe nostalgie.
Ridicam piatră cu piatră
ziduri de poleială şi vată
prin care nu se auzea
nici un zvon, nici o chemare
din depărtare,
în care totul se estompa,
se pierdea,
ca un blues în oglinda
înceţoşată
dansat de o stranie fată…




V.


Ay, şi nimeni nu se zărea
-sau poate mi se părea-
să-mi spună să încetez
a-mi clădi mitul
pentru Esteban,
preaiubitul meu orb,
din pupilele căruia
încă mai sorb întunericul
la fel cum crinii
sorb măduva crudă-a luminii…



VI.


Poate mi-ar fi mai lesne
să te ignor
departele meu zburător,
să trec alergând
prin cămările tale
vraişte,
ferindu-mi privirea,
întorcându-mă dinadins
fără să privesc îndărăt.
Dar şi atunci când sunt
Întoarsă cu spatele
tot spre tine mă-ndrept
ca spre un magnet,
cu braţele bătând aerul gol,
împleticită şi cu inima răsucită
ca Sora Soarelui spre
Astrul Stăpân.
Îmi vor trebui multe vieţi,
cu mâna tremurând pe trăgaci
să-mi înving spaima
de a nu te putea înlocui
cu adevărat,
niciodată…



VII.


Iată acum vin cu pas uşor
dintr-un recent viitor
SNGURĂ DE TINE
ca o pasăre zgribulită în sine
după ce i-au zburat puii din cuib.
Floare de cactus răsărită-n deşert,
toată un ghimpe imberb
bun de scrijelat cerul superb
cu-aceste plângeri strigătoare
ca de alămuri tânguitoare,
limbi de foc prefăcute în haruri
căzute din plin în zi de Rusalii.


VIII.


Ay, Esteban, Esteban,
ce frumos ai devenit,
ca un cântec fără sfârşit,
cu priviri îngereşti
aureolat de mine cum eşti,
precum fiinţele-acelea divine
cu care m-am logodit
într-un devreme-târziu asfinţit…
Aurit cu pulberi de stea
pe fruntea ta grea
de lumină şi vis
precum a serafimilor
în Paradis….



IX.

Neliniştită am fost
ca pasărea care doarme în zbor
departe de întregul sobor,
fără să se aşeze pe ziduri,
pe metereze.
Cum atunci să mai mor
dacă nici n-am trăit,
palidă-n teama
c-o să urmeze negreşit
ceea ce niciodată
nu s-ar fi cuvenit?



X.

Nimb de slavă ţi-am pus,
Esteban,
peste creştetul tău diafan,
fără să bănui măcar
că nimbul la care am trudit
necontenit
e amăgitor
şi se destramă atât de uşor…



XI.

Degeaba am încercat, Esteban,
să mă lupt până-n zori
ca-ntre zbaturi de mori
să merg peste ape
ca să te alung
cât mai aproape,
să calc prin văzduh atrasă de duh.
Prinsă-am fost şi-am rămas
în mreaja numelui tău
ca-ntr-un nod încâlcit de năvod
din care nu vreau să fug.
Un jug la care trebuie
pururi să trag
de-al tău drag.



XII.


Cât pathos am pus, Esteban,
să te fac să-nţelegi
că mă legi fără fire
într-un năvod de iubire,
că mă prinzi fără funii
de creştetul putred al lunii,
fără zale, în nopţile tale,
din care de fiecare dată dispar
înainte de a te trezi
în dimineţe răzleţe, străine,
cu altcineva lângă tine…



XIII.

M-am înveşmântat în armuri
peste nuri
mi-am ascuns strălucirea din ochi,
de pe obraz.
ca neasemuitul extaz
al luminii de sine
să nu răzbată până la tine.
M-am lepădat de cele lumeşti
să nu ghiceşti
cât dor devastator
îmi picuri în vene
când te strecori printre iele
mirene…



XIV.


Era în noaptea dintâi
ca-n noaptea din urmă.
Eu rămăsesem fără merinde
şi trăiam ca şi când
n-ar trebui niciodată să mor.
Nu se zărea nici un călător
să-i pot vinde
surâsul pieziş schiţat pe furiş
pentru iubitul superb şi străin
care se lepădase de el
ca de un veşmânt incomod
în aerul mult prea fierbinte
pentru zăpezile mele cuvinte…



XV.

Mă troieniseră greu
fastuoase lumine
dar tu nu mă vedeai, îngere.
Unde ţi-au fost ochii fugiţi,
risipiţi,
pe ce meleaguri străine?
Ay, Esteban, cum te-au răbdat
Nenumăratele sărbători
petrecute în doi,
fără mine?







VI.


Ca-ntr-o capelă plină cu miozothis
intram în iubire.
Aripi de heruvimi fluturau
pe deasupra
iar pe muri erau desenaţi
ochi şi guri,
fluturi enormi şi păsări colibri.
Tu adormeai pe o pajişte-n flăcări
iar lebedele negre din jur
se pregăteau să-ţi ofere
Cântarea Cântărilor…
Eu nu pridideam să-ţi şterg
cu părul meu ud
fruntea-n dogoare de purpură
şi îţi pândeam respirarea.
Era atâta linişte-n noi,
ca-n marea cea moartă
încât am început să bem din ea
amândoi
ca dintr-o amforă spartă….



XVI.

Pe culmile iluzoriului m-ai dus,
Esteban, pe aripile tale,
din Răsărit în Apus,
cale de-o noapte şi-o zi
spre miazăzi
după cum se-ndrepta girueta.
Pe aripile de un alb eminent
precum e albul strident
al ivoriului…
Noaptea – inimile noastre
se făceau binecuvântate inele;
de pe trupuri cădeau zale,
verigi, cătuşe,
deveneam albi din pricina întunericului,
pe când tu, Esteban,
te desprindeai alergând
fără să priveşti îndărăt,
făcându-te nevăzut
înainte de cumpăna nopţii
când trebuia din nou să te prefaci
într-un cocon de mătase
înfăşurat în crisalidă
ca-ntr-o hlamidă,
să păzeşti intrările sinelui
de oaspeţii inoportuni, care,
în mâini cu oglinzi
ţi-ar fi ucis cu un pumnal de lumină,
bacanta regină.


XVIII.

Nu credeai Esteban
când îţi spuneam că numai tu
mă locuieşti
cu cele nepământeşti;
că numai tu mă menţii printre vii;
mă-nrobeşti
cu simţăminte cereşti
şi când tristeţi mă înjugă
îmi eşti
adăpost pentru rugă…



XIX.


Ca dintr-un izvor
poţi să-mi sorbi din inimă aerul
şi seva fecundă din caierul
plin cu celule vibrânde.
Hai Esteban,
hai odată,
vino şi-anină-mi
trupul de roată!


XX.

Stau prăbuşită în lacrimă
ca o mireasă pe lada de zestre,
păzind-o cu străşnicie
pentru mirele unic
hărăzit pe veşnicie.
Nu te mai văd, Esteban,
şi parcă până mai astăzi erai
în parcela de rai
de mână cu mine.
Cine, cine te-a ademenit
cu ispite deşarte
de-ai plecat atât de departe
şi-ai căzut din visul meu lin
ca un făt androgin?

Pe care poartă-ai ieşit
împleticit înspre grădină
atras de fructul oprit,
rodie închipuită
de ielele, muzele,
bună de strepezit
dinţii şi buzele?


- FRAGMENTE-