Nu mă las trântit de „valuri”

[zegrean corneliu]

Nu am adormit în posturi, n-am tras sfori sau brăcinare,
Chir de m-au târât pe coate, cu „afetul” în spinare.
În postul de santinelă nu am moţăit vreodată,
Fiind că patria mi-e sfântă, recompensă... fără plată.
Am jurat credinţă sacră şi-am depus un jurământ
Să fiu ţării de nădejde, până voi intra-n mormânt.
Ştiu că multora le place să m-adulmece cum pot,
Să-mi fure credinţa sacră, să mă cumpere cu-n... „zlot”.
Dar eu!” Nu sunt de vânzare, unora ce-mi vor doar votul,
Nici chiar unor „manechine” ce se dăruie cu totul.
Am crescut în vremuri grele, generate de războaie,
M-am călit precum o stâncă, pe arşiţă şi pe... ploaie.
Şi de-aceea aş vrea Doamne! Să trăiesc până când veacul
O să spulbere mocirla, o să dea la toate leacul.
Rănile să nu ne doară, să ne vindecăm rănirea,
Dacă vrem? Avem puterea, doar aste ne e, menirea.

Nu m-a fraierit trecutul, nici prezentul n-o s-o facă,
Fiind că n-am fost o povară, nici nu am crescut în „clacă”.
Sentinelele de suflet nu au sforăit în... posturi,
Făcându-şi doar datoria şi credinţele cu rosturi.
Nu sunt guraliv din fire, lozincar de şapte speţe
Nici un „politruc” din neamul celor cu mai multe feţe.
Nu mi-e frică nici de „gloanţe” trase din mitraliere,
Nici de bombele lansate, din „nave... croaziere”.
Viaţa nu mi-a fost uşoară, m-a călit precum stejarul,
Să trăiesc cu bărbăţie, binele, să-nfrunt amarul.
M-am târât chiar şi pe spate, si-n Furcile Caudine,
Dar viaţa mi-a du-s paşii să râvnesc doar... spre mai bine.
Şi-am învins multe necazuri, chiar cu lacrimi de văpaie,
Dar mi-am reclădit destinul, din „mocirle, din noroaie”.
Viaţa este mult prea dură, nu te iartă nici o clipă,
S-o înfrunţi cu bărbăţie! - Omule! Nu-ţi fie frică.
Ea e leagănul trăirii pe acest pământ de stele,
Sunt atâtea drumuri brave, nu mergi singur peste ele.
Ai încredea în tine, vei învinge, fără frică,
Luptă precum o albină, luptă precum o furnică,
Să-ţi refacă „coşul vieţii, muşuroiul ce se strică”
Maltratate de puhoiul, vremilor atât de sumbre
Şi de minţile bolnave ce-au căzut în... con de umbre.
De atâta vânt şi ploaie, de furtuni necruţătoare,
Vom pieri fără tăgadă, precum robul la-nchisoare.
Dar... românul nu va piere, Ţara nu e muribundă,
Chiar de unii o condamnă spre o veşnică osândă.
Ţara mea nu e Bârlogul, unora ce au bastonul,
Ea? E leagănul de veacuri, celor mulţi ce pot da „tonul”.
Şi de-aceia... aş vrea, Domne, să trăiesc până când veacul,
Va zdrobi tot putregaiul, ne va da la toate leacul,
Rănile să nu ne doară, să le vindecăm pe toate,
Dacă vrem? Avem puterea, altă cale nu se poate.

Corneliu, 30.10.2009

[Liviu-Ioan Muresan]

Frumos zis.

[Nicoleta Cimpoae]

Mobilizatoare versuri, domnule Zegrean ... Avem mare nevoie de incredere in noi insine!!!