Calea Victoriei între oriental şi occidental

[Marian Nencescu]

Calea Victoriei între oriental şi occidental
Studiu de animaţie culturală
Drd. Marian NENCESCU

 

1. Spaţiul public şi bibliotecile
Noţiunea de spaţiul public imaginat ca o sferă(sfera publică) a fost definit şi explicat de ilosoful şi sociologul german Jurgen Habermas in lucrarea Sfera publică şi transformarea ei culturală. Studiu asupra unei categorii a societăţii burgheze (Bucureşti, Ed. Comunicare.ro, 2005). În esenţă, Habermas defineşte spaţiul public drept o „dimensiune
constitutivă a societăţii burgheze“, sau „sfera persoanelor private reunite într-un spaţiu public“ (de unde şi denumirea de „sferă burgheză“). Aplicat la dimensiunile autohtone, spaţiul public este constituit din acele zone de interes comun: pieţe publice, biserici, monumente, inclusiv biblioteci, parcuri, grădini sau alte elemente de interes comun, unde individul, denumit generic public, este nu doar spectator, asistent la spectacolul public, ci chiar participant activ. Ca filosof de inspiraţie marxistă, format la „Şcoala de la Frankfurt“, alături de Theodor Adorno şi Max Hochenheimer, Habermas utilizează termenul curent de „burghezie“ similar celui de „cetăţean“, respectiv persoană cu îndatoriri publice, contribuabil, reprezentant al unei clase în plină afirmare socială, având ca deviză „cei trei B“: banul, binele şi bunul public. Epoca de afirmare a burgheziei în spaţiul european, respectiv sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, a corespuns, inclusiv în plan cultural, unei expansiuni fără precedent a instituţiilor publice: muzee, şcoli, grădini şi parcuri publice, biblioteci şi cabinete de lectură (de stat sau private), unde, în mod tradiţional, clasa burgheză făcea schimb de informaţii sau mesaje cu caracter public. Este epoca când se înalţă, cu bani publici dar şi prin subscripţii, donaţii sau din iniţiativă direct privată, cele mai multe clădiri monumentale (inclusiv biblioteci naţionale sau locale), când iau avânt iniţiativele culturale de tot felul: de la conferinţe publice la atenee culturale, cluburi politice şi de lectură, librării dotate inclusiv cu săli de lectură şi de împrumut pe bază de abonament. Aşadar, în sfera publică se configurează spaţiul public, element ce reglementează raportul dintre timpul liber, destinat distracţiei, consumului, îngrijirii sănătăţii şi, respectiv, timpul de lucru. În funcţie de acest raport se stabilesc şi elementele esenţiale ale diferenţierii şi integrării sociale. Cu alte cuvinte, persoanele cu bani pun mai mare accent pe cultura publică, iar gradul de civilizaţie se stabileşte inclusiv în raport cu oferta culturală.
Spaţiul public burghez era aşadar un spaţiu deschis, cu
acces liber şi de cele mai multe ori gratuit, unde burghezul (în
speţă, cetăţeanul) avea acces nemijlocit la instrucţie şi loisir,
componente fundamentale ale procesului de modernizare şi
democratizare a societăţii.
Pentru a ne referi strict la Bucureşti, noţiunea de spaţiu
public, în accepţiunea modernă a termenului, apare în jurul
anilor 1830, în perioada Regulamentului organic, lege fundamentală
a ţării adoptată în 1831 şi care stipula alocarea de fonduri
pentru „ţinerea şcoalelor în principalele oraşe ale Principatului“,
precum şi „înfiinţarea de tipografii şi biblioteci“. Un
document similar adoptat în Moldova prevedea în mod expres
înfiinţarea unei „biblioteci publice“. În fapt, prima instituţie de
acest gen, înfiinţată în baza acestei Constituţii sui-generis care
a fost Regulamentul organic, va fi inaugurată la Iaşi, în 1841,
pe lângă Academia Mihăileană.
La Bucureşti, prima bibliotecă publică a fost aceea a
Colegiului Sfântului Sava, înfiinţată la 8 iunie 1838, considerată
drept predecesoarea, de drept, a Bibliotecii Metropolitane
actuale.
Revenind la ideea de spaţiu public, vom semnala că
însuşi termenul de public (cu referire concretă la o acţiune de
comunicare, de informare) apare relativ târziu în limba română,
mai precis la începutul secolului al XX-lea, fiind consemnat
ca un neologism, cu sensul de persoană care participă la o
activitate de comunicare (aşadar, cu sensul de public spectator).
Un alt înţeles al termenului priveşte o activitate oficială,
care interesează tot poporul. Aşadar, o conferinţă, o manifestare
culturală în genere este publică atunci când atrage spectatori
în mod benevol, fără a urmări un avantaj economic imediat. Ideea

care se desprinde din această interpretare este că
burghezul (respectiv entitatea care constituia publicul spectator)
încetează, prin participarea sa la un act cultural benevol,
liber consfinţit, să mai fie supus al statului, ci devine partener,
persoană direct interesată să participe conştient la o activitate
ce ţine de sfera publică. Acelaşi fenomen se aplică inclusiv
atunci când vorbim de motivaţia frecventării bibliotecii (clubului
de lectură).
În plan social, consecinţa acestei concepţii este stimularea
construcţiei şi dotării de localuri cu destinaţie culturală.
Aceste spaţii urbane destinate întâlnirii, distracţiei, dar şi lecturii
apar şi se răspândesc frecvent în Bucureştii de acum un
veac şi jumătate, suprapunându-se şi adesea înlocuind
vechiul târg, medieval şi balcanic, caracterizat prin sute de
biserici, uliţe întortocheate şi haotic trasate. Locul lor este
luat sistematic de construcţii monumentale, înălţate după o
concepţie edilitară nouă, menită să ducă la modernizarea
României. Sunt anii când sub ultimele domnii organice ale
unor principi luminaţi, precum Gheorghe Bibescu (1842–
1848), la Bucureşti şi, respectiv, Mihail Sturza (1834–1849)
la Iaşi, se pun bazele primelor promenade artificiale. La
Bucureşti este amenajată, între 1832–1833, Colina Mitropoliei,
urmată între 1848–1850 de amenajarea Şoselei Kiseleff,
zonă ce avea ca puncte de atracţie o grotă şi mai multe
bazine artificiale.
Iată cum descrie istoricul George Potra evenimentele
inaugurării noilor amenajări edilitare:
„La 7 iunie 1843, generalul conte Kiseleff răspundea
într-o epistolă trimisă de la St. Petersburg lui Vodă Bibescu:
«Mulţumind pentru intenţia Obsteştei Adunări de a cinsti
opera de organizare a Principatului vă cer ca suma votată să
fie utilizată pentru lucrări de folos public în frumoasa urbe de
pe Dâmboviţa». Drept urmare, banii destinaţi ridicării unei
statui a lui Kiseleff sunt folosiţi pentru amenajarea Şoselei
care îi poartă numele, «Aleaua cea mare», cum îi spuneau
înaintaşii noştri. Astfel, odată cu Aleea Kiseleff, locurile de
petrecere ale bucureştenilor se diversifică, trecându-se de la
conceptul de grădină plină de praf, primitivă şi neamenajată,
aşa cum a fost «Grădina cu cai» (situată pe cursul Dâmboviţei,
unde este astăzi statuia lui Kogălniceanu) la şoseaua
Kiseleff. În 1833 este sistematizat şi redat public Dealul
Mitropoliei, unde «pe înălţime se putea respira un aer mai
curat şi mai răcoros».“
Doisprezece ani mai târziu, la 2 septembrie 1847, este
vestită, prin bubuituri de tun şi jocuri de apă de 25 stânjeni
înălţime, inaugurarea Aleii Kiseleff, desfăşurându-se între o
zonă străjuită de fântâna lui Mavrogheni şi o moară de vânt
(azi, Şcoala Mavrogheni şi Bufetul de la Şosea, operă a arhitectului
Ion Mincu). Jurnaliştii bucureşteni, mucaliţi şi zeflemitori,
nu au scăpat prilejul să critice „locul de desfătare al
cetelor boiereşti“, cum spune pamfletarul N.A. Orăşanu, constatând
că noua şosea este departe de oraş şi, deci, nefolositoare.
Arhitectul Karl Meyer, vestitul peisagist, nu a descurajat
şi a mai amenajat pentru bucureşteni, în următorii ani, Parcul
Cişmigiu şi domeniul Măgurele, vestit loc de reverie al lui
Mihai Eminescu, azi o paragină tristă.
În acest context pitoresc şi cosmopolit se naşte, în
prima jumătate a secolului al XIX-lea, ceea ce mai târziu se va
numi fenomenul editorial şi publicistic autohton, punctul
nodal de constituire a bibliotecilor publice. În esenţă, ideea
consemnării, sub formă incipientă de depozit legal, a tuturor
apariţiilor editoriale nu a fost un fenomen specific Ţărilor
Române. Mai degrabă în Transilvania, sub dominaţia Imperiului
Habsburgic şi, prin extindere, în Oltenia ocupată de
habsburgi, statul controla sistematic şi riguros apariţiile de
carte şi presă, înregistrând cu o rigurozitate birocratică toate
fondurile de carte existente. Iniţiativa se va dovedi benefică
cel puţin în scopul reconstituirii apariţiilor bibliografice, şi
deci al istoriei bibliotecilor în România.
În Moldova şi Valahia rolul de supraveghere a tipografiilor
(dar numai în cazul când acestea nu aparţineau direct
domnitorului) revenea Bisericii, care prin vegherea vigilentă
a înalţilor ierarhi exercita şi rol de cenzură. Astfel de iniţiative,
consemnate de istoricul bibliolog Gheorghe Buluţă în
lucrarea Civilizaţia bibliotecilor (Ed. Enciclopedică, Bucureşti,
1998), prevăd că nimic nu se putea impune fără autorizarea
statului, şi implicit fără un control adecvat. Cu toate
măsurile luate, inclusiv două „pitace“ emise în 1784 de domnitorul
Mihail Şuţu, la Bucureşti continuau să apară diverse
foi volante, publicaţii şi broşuri efemere, unele cu conţinut
pamfletar, considerate „primejdioase“ de către autorităţi.
Acestor producţii „locale se adăugau şi gazeturile şi cărţile
străine“ care îi interesau pe localnici, dar îngrijorau oficialităţile.
În scopul limitării tendinţei de a se răspândi „sisteme şi
vederi“ (respectiv opinii şi idei) potrivnice stăpânirii, gazetele
locale oarecum oficiale, aşa cum era de pildă „Albina
românească“ a lui Gheorghe Asachi, aveau rubrici speciale de
informaţii culese din periodicele ruseşti, franţuzeşti, austriece
şi prusace, cu „ştiri bune“. Tot gazetele oficiale erau cele care
monitorizau activitatea librăriilor, dar şi achiziţiile de carte
ale bibliotecilor publice, veghind ca titlurile „uvrajelor“ comercializate
să fie întocmai cu cele aprobate.
Această cenzură cu totul strictă se extindea şi asupra
repertoriilor teatrale, controlate strict de Poliţie şi Departamentul
din Lăuntru (Ministerul de Interne), care aveau dreptul
„a încuviinţa sau refuza orice fel de reprezentaţii, şi în orice
condiţii. Este straşnic poprit orice antreprenor a reprezenta
vro piesă far de a fi autorizată de ţenzura teatrală“ se spunea
în Regulamentul Teatral de la 1852–1853, sub rezerva că
directorii de teatru ce ar fi nesocotit acest decret riscau „straf“
(amendă) şi arest „pe 24 dă ceasuri“, semnalează Ionuţ Niculescu
în lucrarea Directorii Teatrului Naţional din Bucureşti,
Ed. Nemira, Bucureşti, 2002.
Acesta este şi motivul pentru care burghezia, şi în special
intelectualitatea bucureşteană, introduce, ca un punct distinct
al Proclamaţiei de la Izlaz din 6 iunie 1848, cităm, „libertatea
presei şi a cuvântului“, respectiv „abolirea cenzurii, „ca
să se poată rosti şi scrie pe faţă adevărul, ideile şi cunoştinţele“.
Era o reacţie directă, imediată la măsurile luate de
Mihail Sturza care obliga pe librari şi bibliotecari a da „tot
felul de declaraţii şi de cataloage“.
Iată, consemnată de cronicarii epocii o scurtă secvenţă
de la Revoluţie: „La 9 iunie 1848 se declanşă Revoluţia...
Heliade citi Proclamaţia de la Izlaz. Oastea şi poporul se alăturară
şi jurară credinţă «dreptăţii celei noi». Bibescu Vodă
ieşi cu caleaşca la plimbare, ca să înfrunte poporul, dar epoletul
mondirului îi fu găurit de gloanţe. Nu mai era de glumă. În
locul atelajului domnesc venea câte un revoluţionar într-o
birjă care striga: «Fraţilor», iar oamenii se adunau ca un
pământ în jurul lui... În urma lor sosiră şi tipografii cu uneltele
lor, în căruţe, răspândind în valuri manifeste cu chenare
aurite, imprimate pe loc.“

În aceiaşi ani, vizitează Bucureştii şi doi intelectuali
transilvăneni (în 1836, după relatările din „Curierul românesc“
al lui Heliade Rădulescu), Gheorghe Bariţiu şi Timotei
Cipariu, veniţi în Capitala spirituală a românilor în misionarism
cultural. Opresc la vamă, la „Caravanserai“, de unde primesc
„ţidulă“ de liberă trecere în oraş. Apoi poposesc la un
han de pe lângă Biserica Sfântul Gheorghe şi vizitează Lipscanii
şi pe librarul Romanov. Duminica, urmăresc liturghia la
biserica Sărindar, apoi admiră la Mitropolie clopotul „vărsat“
(turnat) de curând (în 1834) din bronzul tunurilor turceşti
cucerite la Silistra, apoi pornesc cu o trăsură tocmită un „fiancer“
spre Herăstrău. La Şosea, sunt uimiţi de „numărul caleştilor
şi frumuseţea damelor ivite la vedere“. În altă zi, tocmesc
o trăsură şi merg spre Târgul din Afară (pe actuala Şosea
Colentina) spre a-l vizita pe Heliade, sau Iliad cum îi ziceau
vecinii săi. Acesta avea pe un „şes prea descântat“, actualul
Obor, „trei case cu 36 de odăi“ şi ţinea tipografie cu „vărsătorie“
proprie, ceea ce tradus în limbaj contemporan ar fi o turnătorie
pentru literele de plumb. Întrucât gazda nu era acasă
vizitează şi „palatul ghiulesc“, de vară (Ghica Tei).
Recapitulând, de la Podul Mogoşoaiei la Băneasa şi de
la Colentina la „Ferăstrău“: „Minune e să se vază Bucureştii
îndeseară“, mai ales că „damele toate de n-au princini silitoare
nu rabdă sahler (văl) pe obraz, şi nu le pasă, numai să se
vază“. Probabil că de atunci s-au născut refrenele: „Fetiţe
dulci, ca-n Bucureşti, în toată lumea nu găseşti“ şi „Hai să-ţi
arăt Bucureştiul noaptea!“.
2. Conferinţele publice
şi Ateneele populare
Circumscrisă aşadar noţiunii de spaţiu public, ideea
amenajării, la nivel urban, de spaţii destinate educării populaţiei
a constituit una dintre marile cuceriri ale vieţii comunitare
spre care aspira societatea burgheză. Veacul romantic a asistat
la organizarea de noi instituţii de cultură puse la dispoziţia
cetăţenilor. Lumea a început tot mai mult să citească, să meargă
la teatru, să viziteze muzee, să participe la conferinţe. După
modelul francez, conferinţa şi lectura publică au devenit principalele
forme de comunicare ale societăţii româneşti. Începând
cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, în majoritatea
oraşelor ţării, mari şi mici, luau fiinţă societăţile de
lectură. În cazinouri, biblioteci, cluburi, pretutindeni
se citea şi se organizau „prelecţiuni publice“. Unul
dintre pionierii acestor reuniuni mondene a fost gazetarul
francez Ulysse de Marsillac, unul dintre primii
memorialişti străini care au zugrăvit Bucureştii, cel
care între anii 1865–1875 avea să ţină un ciclu de
conferinţe, în limba franceză, cu mare priză la public.
Mai târziu, Titu Maiorescu este iniţiatorul „prelecţiunilor
populare“ din tradiţia cărora va lua naştere
Ateneul Român, instituţie creată la Iaşi, în 1860, şi
avându-i ca membri fondatori pe M. Kogălniceanu,
Ştefan Micle şi V.A. Urechia. Aceştia susţineau cicluri
de „comunicări, cursuri, conferinţe, publicaţii şi
expoziţii“.
La Bucureşti, primele conferinţe publice, care
atrăgeau sute de oameni ce luau loc pe bănci de lemn,
se ţineau în preajma Cişmigiului, în casele lui Costache
Ghica. Publicaţia „Natura“, din 2 ianuarie 1865,
chema publicul bucureştean la „cursuri de seară“,
după modelul europenesc. Succesul este imens, iar acest tip de
„divertismente superioare“ va atrage publicul în mod constant,
până la mijlocul anilor ’40, Ateneul Român devenind principalul
nucleu cultural din triada Ateneu – Academie – Universitate.
Multe dintre conferinţele publice susţinute, până în
anul 1947 la Ateneul Român, au devenit teme de cercetare universitară,
în vreme ce concertele şi expoziţiile găzduite în
acest lăcaş au constituit, după expresia unei cercetătoare a
sociologiei culturii româneşti, doamna Sultana Craia (lucrarea
Comunicare şi spaţiu public la români, Ed. Meronia, Bucureşti,
2005) „apogeul romantismului românesc“.
Alături de Teatrul Naţional şi Biblioteca Academiei,
Ateneul a constituit referenţialul sentimental al publicului în
aşa-zisa Belle Epoque, când educaţia la nivel popular îşi
făcuse o datorie din a participa la toate marile probleme contemporane.
Dedusă din spiritul atenian, se dezvoltă şi o activă
mişcare culturală populară. Analizând, de pildă, la nivelul
anilor ’20–’30, acţiunea culturală la nivelul Capitalei, constatăm,
de pildă, că sub oblăduirea fostei Direcţii pentru
Asistenţă Culturală a Primăriei Capitalei funcţionau, în cartiere
şi în comunelor suburbane, zeci de atenee culturale
populare. „Ateneul este coronamentul şcoalei şi fără el cultura
este incompletă“, era deviza acestei mişcări ce se manifesta
prin: conferinţe, lecturi publice, jocuri naţionale, filme
şi serbări. La nivelul Primăriei Capitalei exista un birou de
coordonare unică al cărui rol era nu să ordone, ci să servească
drept agent de legătură între unităţile locale. Între obiectivele
acestor atenee, pe lângă conferinţe, cor, teatru şi cinematograf,
un rol special îl avea „lectura bine aleasă“, însoţită
de „recomandarea cărţilor bune care se pot vinde sau citi
în Ateneu“. Anual, Primăria susţinea cu sume considerabile
aceste manifestări (în anul 1928, de pildă, alocaţia bugetară
depăşea 1,1 milioane lei), bani prin care era încurajată lectura
publică. Cercul cultural „Ia şi citeşte“, înfiinţat în 1914 şi
susţinut material la iniţiativa unor preoţi de cartier, urmărea
realizarea şi editarea de broşuri cu tematică diversă, care să
„lumineze poporul“. Tirajul total al celor 28 de titluri apărute
a depăşit două milioane de exemplare, dintre care o bună
parte (peste 10 la sută) fiind distribuite gratuit în rândul personalului
militar. Dacă socotim că cele peste 30 de asociaţii
culturale funcţionând pe lângă şcoli şi parohii dispuneau fiecare
de sală de spectacole, bibliotecă şi orchestră proprie,
putem ajunge la concluzia că ateneele populare au reprezentat,
la nivelul acelor ani, principalul avanpost al ofensivei
culturale. Într-un bilanţ al activităţii culturale de masă, făcut
cu prilejul Congresului Uniunii Oraşelor, desfăşurat la Constanţa,
la 9 octombrie 1927, se consemna: „În ţară sunt 58 de
atenee, iar un ateneu are anual vreo zece manifestări. Prin
urmare sunt peste 500 de manifestări constructive, ascendente.“
Pe cartiere, între ateneele cele mai active amintim pe cel
de la Obor, funcţionând pe lângă Şcoala de fete nr. 33, care
a organizat, gratuit, excursii în Ardeal pentru eleve, sau Ateneul
de la Societatea Comunală a Tramvaielor, care a strâns
de Anul Nou, 1928, o sumă semnificativă (aproape 7.000 lei)
cu care au fost îmbrăcaţi copiii lucrătorilor nevoiaşi. De asemenea,
profesorul Nicolae Iorga a donat Ateneului „Golescu“
200 de cărţi din biblioteca proprie.
Concluzia acestui demers cultural este că politica n-ar
mai trebui înţeleasă în sensul peiorativ, ca pe o însumare de
promisiuni şi amăgiri electorale, ci ca o formă de spiritualizare,
de coagulare sufletească în jurul unor valori certe. Ofensiva
culturală începută prin ateneele populare evidenţiază progresul
acumulat în scurt timp.
De la primele manifestări, elitiste, la generalizarea
comunicării culturale, diseminarea în medii cât mai comune,
nu a trecut mai mult de un secol. O adevărată cultură de masă
pleacă de la bază, iar ateneele populare au fost astfel de fundamente,
de la care se aştepta trecerea la o viaţă culturală completă
şi armonioasă.
Din păcate, trecerea la regimul comunist, survenită în
anii ’50–’60 ai secolului trecut, a produs, la nivel public,
schimbări majore de identitate. Latinitatea a scăzut în interes,
şi odată cu ea cultura de tip clasic, occidental, locul ei fiind
treptat erodat de modelul slav. Utopia comunismului a estompat
modelul specificului naţional şi, odată cu el, al tradiţiei
culturale proprii. Abia târziu, după două decenii, la sfârşitul
anilor ’70 şi începutul anilor ’80, România revine la unele din
valorile sale tradiţionale, dar sub o coloratură politică cu totul
nouă. Modelului cultural al „poporului unic muncitor“ promovat
sub Ceauşescu îi corespunde biblioteca de cartier, sau cel
mult filiala sa din „Parcul de cultură şi odihnă“. Apar noi
forme de cultură în condiţiile unei industrializări fără
precedent. Locul tradiţiei rurale, specific naţionale
este luat de un peisaj psiho-social nediferenţiat, uniform,
neutru şi cenuşiu. Vechea Românie, paradisiacă,
agrară şi culturală este înlocuită cu un model
social nivelator. Tot ce constituia stereotipul public
oficial: românul este harnic, devotat, muncitor, omenos,
este receptat în registru negativ. Această realitate
dublă, exprimată ideatic prin modelul „limbii de
lemn“, va lăsa semne adânci în mentalul colectiv,
inclusiv după 1990, în epoca aşa-zisă de tranziţie.
Cultural vorbind, am involuat. Serbările
populare de pe stadioane, ateneele populare devenite
Universităţi populare, Cenaclul Flacăra, proiecte culturale
faraonice, toate neterminate au creat, cu timpul,
o imagine publică dublă, o lume paralelă cu cea
reală. România de după 1990 trăieşte, sociologic vorbind,
doar din proiectele culturale reşapate, suprapunând
modelul propagandei comuniste peste o realitate
interbelică supradimensionată.
Mesajele culturale autentice, adaptate timpului actual,
întârzie să apară, de aceea şi instituţiile suferă de un puseu
acut de credibilitate. Publicul s-a săturat de mesaje oportuniste,
artificiale, copiate după modelele venite de aiurea şi aşteaptă
încă mesajele autentice. Din această perspectivă sociologia,
politologia şi ştiinţa comunicării trebuie să reacţioneze
comun, iar bibliotecile, instituţiile culturale în general pot fi
principalul seismograf al schimbării.
3. Occident – Orient,
o paradigmă a „inconştientului colectiv“
În 1941, marele logician român Anton Dimitriu scria o
carte despre diferenţa dintre „Orient“ şi „Occident“, ca o bipolaritate
menită să regleze structura esenţială a spiritului. Pornind
de la poziţia fundamentală a plasării „Occidentului“ întrun
spaţiu strict conceptual, concluzia filosofului este că mai
degrabă „Orientul“ este cel care potenţează civilizaţia occidentală,
chiar şi prin contrast. Aşadar, termenul de occident/
occidental, greu de descris chiar şi pentru un pasionat al paradoxurilor,
nu poate fi definit decât în oglindă cu pandantul său,
„orientul“. Cele două concepte reprezintă talerele balanţei, iar
cel mai pătimaş critic nu poate face diferenţa clară între
„Europa“ (occidentală) şi „ţările din Est“, respectiv civilizaţia
din estul Europei.
Acest aspect este relevat chiar şi în observaţia fundamentală
că o parte a intelectualităţii româneşti înclină spre
Occident (fapt relativ, de altfel, dacă am lua ca punct de referinţă
filosofia clasică românească, de pildă), în vreme ce
„ţăranul român“ sau, generalizând, masa populaţiei „ortodoxe“
priveşte spre Bizanţ. Generalizând, ţările catolice sunt
„occidentale“, iar cele de confesiune „ortodoxă“ privesc
către Est.
Acest gen de distincţie, devenit clişeu, nu poate conduce
decât spre un drum greşit. Impresia că ceea ce nu este
neapărat „occidental“ este greşit, înapoiat, retrograd, că ne
situăm în faţa Occidentului dezrădăcinaţi şi devalorizaţi, este
cu totul arbitrară, câtă vreme operăm conceptual cu acest sistem
dualist. În esenţă, ar trebui să ne acceptăm trecutul şi cultura
aşa cum sunt ele, mai ales că lecţia „ortodoxă“ a religiei
este aceea a supravieţuirii şi regenerării. Fenomenul nu este
deloc specific, atât în istorie, cât şi în cultură. Se ştie
că Africa neagră, oricât de colonizată a fost, păstrează
stratul adânc al culturii indigene, iar chinezii
din Hong-Kong, odată eliberaţi de sub dominaţia
engleză, au revenit la vechile tradiţii milenare. Oricât
am pune aceste manifestări pe seama „oportunismului
colonial“, nu putem să uităm că principalul
nostru atu este tocmai „orientalismul“ metropolei
valahe, chiar dacă, din orgoliu intelectual, refuzăm
această variantă.
Despre modelul occidental al spaţiului urban
dâmboviţean, ne vom pronunţa mai ales după rememorarea
unor repere istorice. Arhitectul londonez
(de origine română!) Şerban Cantacuzino precizează
explicit: „Analizând amplasamentul iniţial al
principalelor drumuri ale urbei, şi al câtorva dintre
bisericile şi mânăstirile sale, avem posibilitatea să
identificăm moştenirea bizantină din structura oraşului.“
(Revista „Secolul 20“, nr. 4–6 (385–387),
1997). În plus, analizând planificarea urbană şi organizarea
spaţială a oraşului, autorul menţionat semnalează cu
deosebire „lectura religioasă şi sacră“ a vetrei urbane. Mai
mult chiar, insistă arhitectul Cantacuzino, „folosirea astronomiei
şi astrologiei aşează oraşul într-un cadru mai larg, cosmic“.
Aşadar, vechiul Bucureşti avea o structură concentrică
şi radială, pornind de la un axis mundi, o linie imaginară ce
traversa centrul oraşului şi care pornea de la actuala Biserică
Sfântul Gheorghe Vechi, până la Patriarhie. De aici pornesc,
simbolic, şase raze ce întâlnesc colinele pe care înaintaşii
noştri, de la voievozii Radu Vodă la Mihai Vodă, şi-au înălţat
ctitoriile.
Acest concept de spaţiu sacru, având ca motivaţie căutarea
unei geometrii celeste în planificarea urbană, a dispărut
cu timpul, estompându-se definitiv către secolul al XIII-lea,
susţine cercetătorul Dana Harhoiu, într-un articol din Revista
„Simetria“ („Bucureşti, un oraş între Orient şi Occident“,
1997, Bucureşti). Cu toate acestea, oraşul actual păstrează în
structura sa o moştenire bizantină, relevată chiar de actul său
oficial de naştere, Hrisovul de la 20 septembrie 1459, emis la
şase ani de la căderea Constantinopolului. Este momentul
când vechea cetate Dâmboviţa, a lui Mircea cel Bătrân, rebotezată
Cetatea Bucureştiului, este constituită şi întărită spre a
da piept cu oştile otomane de la Dunăre.
Este meritul lui Vlad Ţepeş, de trei ori domn al Ţării
Româneşti şi proprietar al unor întinse moşii pe aceste meleaguri,
de a ordona boierilor locali să-şi întărească gospodăriile.
Hrisovul său, scris „pe 20 septembrie în Cetatea Bucureştilor,
la anul 1459“ indică explicit intenţia domnitorului de a se erija
în ultimul moştenitor al Bizanţului şi apărător al credinţei
ortodoxe în faţa păgânilor.
Primele artere urbane ale oraşului, stabilite încă de la
1589, erau „Uliţa cea mare“ sau Lipscanii, după numele
negustorilor ce aduceau mărfuri de la Leipzig (Lipsca) şi
„Podul Târgului din afară“ (azi Calea Moşilor) ce ducea spre
Obor. De altfel, pe actualul perimetru situat între străzile Lipscani,
Şelari şi Stavropoleos s-au aflat şi cele mai multe
hanuri, de obicei domneşti sau mânăstireşti, construite încă de
la sfârşitul veacului al XVII-lea (1683–1686), multe dărâmate
odată cu ridicarea Poştei celei Mari (în anul 1900, arhitect Alexandru
Săvulescu) şi a CEC-ului (1896–1900, arhitect Paul
Gottereau).
Dintre ele, au mai rămas în picioare Hanul cu Tei (construit
în 1833), Gabroveni şi Hanul lui Manuc (de lângă Curtea
veche). Au căzut sub buldozere Hanul Roşu, Hanul Zlătari
sau Hanul Grecilor situat vis-à-vis de fostul Han al lui Şerban
Vodă.
Toate aceste construcţii şi căi de acces confereau oraşului,
după mărturia secretarului italian al domnitorului Constantin
Brâncoveanu, Antonio del Chiaro (Storia della moderno
rivoluzione di Vallachia, Ed. Viitorul românesc, Vălenii de
Munte, 1914) imaginea unui cerc mult lărgit. Tot Brâncoveanu
este cel care deschide actuala Cale a Victoriei (pe atunci
Podul Mogoşoaiei) extinzând drumul dincolo de bariera de la
„Puţul cu zale“ (actualmente Biserica Kreţulescu) până la
reşedinţa sa de la Mogoşoaia. La extremitatea nordică a Podului,
domnitorul Nicolae Mavrogheni ridica în 1786 o fântână,
ce i-a purtat numele şi care va deschide Şoseaua Kiseleff. Altă
fântână era la intersecţia actualei Căi a Victoriei cu strada Berthelot,
zisă şi Cişmeaua Roşie (construită la 1800), unde s-a
aflat şi primul teatru bucureştean, iar alta se afla în faţa Bisericii
Sărindari (pe actualul amplasament al Cercului Militar).
Apa, curată, de izvor, fusese adusă „cu multă cheltuială“ de
Matei Basarab de la surse de adâncime. Această abundenţă de
ape şi izvoare naturale, păstrate în nomenclatura actuală a străzilor
ca nişte mărturii de preţ (strada Izvorul Tămăduirii, strada
Izvor, strada Puţul cu Apă Rece sau Puţul cu Plopi, Puţul de
Piatră, Fântânica etc., inclusiv amintitul „Puţ cu Zale“), toate
la un loc indică interesul locuitorilor pentru sursele de apă.
Revenind la Podul Mogoşoaiei, pe care „se preumbla“
Vodă Brâncoveanu în drum spre Mogoşoaia sau Potlogi, vom
semnala şi mărturia cronicarului său de casă, Radu Greceanu,
cel care nu uită a aminti strălucitul alai: în frunte se afla postelnicul
cu toiagul de argint, apoi spătarul cu armele voievodale
şi înşiruiţi după ranguri: paharnici, stolnici, călăreţi şi
pedeştri, paiaci mergând pe jos, apoi calul domnului, înconjurat
de comişei, totul alcătuind o „sărbătoare a ochilor şi o
bucurie a mulţimii“.
Aşadar, apa Dâmboviţei, sau „fluvium Dâmboviche“
cum îl numesc cronicarii, a văzut multe, când în scurgerea lui
leneşă, când sub furia potopului ce inunda străzile.
Ce este aşadar Bucureştiul, cu punctul său de referinţă,
Parcul de cultură şi odihnă (azi Herăstrău)
BIBLIOTECA BUCUREªTILOR ianuarie 2010 – Anul XII, nr . 1
8
Calea Victoriei? Ne explică Paul Morand, de la Academia
Franceză, într-o lucrare tipărită în 1938 la Editura Plon, din
Paris şi reeditată la noi în 1996: „Bucureştiul este un loc de
întâlnire. Este un oraş unde îţi goleşti punga şi te umpli de
apucături occidentale... Lecţia pe care o oferă Bucureştiul este
una de viaţă: te învaţă cum să te adaptezi, chiar şi la imposibil.
Pe parcursul destinului său sinuos şi pitoresc, Bucureştiul
a rămas un oraş vesel.“
Revenim astfel la întrebarea iniţială: este Bucureştiul
un oraş „occidental“ sau cel puţin are vocaţie occidentală?
Judecând după „matricea stilistică“ a Căii Victoriei, Bucureştiul
este un oraş „în curs de occidentalizare“, fenomen ce
presupune adaptarea spaţiului „oriental“ la logica amplasării
de tip occidental.
Aşa se face că într-un perimetru restrâns coabitează
stiluri urbanistice şi chiar mentalităţi diferite, că oricâte planuri
urbanistice am trasa, ne întoarcem la modelul bizantin,
dacă nu prin arhitectură, cel puţin prin obiceiuri şi comportament.
Cu aproape 130 de ani în urmă, călătorul şi istoricul
francez Ulysse de Marsillac, stabilit definitiv la Bucureşti,
încerca, în „Journal de Bucharest“ din 1873, publicaţie pe care
însuşi a creat-o şi condus-o între 1870–1886, să-şi imagineze
viitorul capitalei noastre. Verva sa atingea utopia, fiind o replică
la Cetatea Soarelui de Tomaso Campanella. Iată textul său
premonitor: „în locul Mânăstirii Văcăreşti, Universitatea şi
campusul aferent, pe Dealul Spirii, Palatul Guvernamental, în
locul bălţii de la Cişmigiu, o grădină Botanică, la intrare,
Muzeul Naţional şi Biblioteca, iar între ele, în pieţe, bogat
ornamentate cu statui şi basoreliefuri, fântâni monumentale
purtând numele unor eroi ai neamului.“
Să acceptăm că francezul avea imaginaţie! Şi să mai
acceptăm că Bucureştiul are multe zone, încă nevalorificate.
Cât mai ştim astăzi despre istoria Casei Capşa, local de referinţă
al Căii Victoriei, înfiinţată în 1868 şi remarcată de Paul
Morand în evocările sale, în faţa căreia cuconiţele Bucureştiului
se înşirau „la coada calului“ (statuia lui Mihai Viteazul) ca
să cumpere îngheţată, în vreme ce cavalerii, curtenitori, în
civil sau militari, le aşteptau în atelaje luxoase? Sau cine mai
ştie că „pe vremea ruşilor“, în 1877, localurile erau pline ochi,
iar la „Union-Suisse“ (vis-à-vis de Capşa), cupletistul Ion D.
Ionescu (transilvănean de origine) distra seară de seară peste
200–300 de clienţi cu celebrele „hituri“: „Colo-n grădină /
Văz o botină / De cea mai fină / Şi un picior / Foarte uşor.“
Când, în sfârşit, în octombrie 1877 a căzut Plevna, I.D. Ionescu
a apărut pe scenă călare, în rolul lui Osman Paşa, într-o
apoteoză de aplauze. Era o epocă frivolă şi veselă, când tropotul
cailor de birjă (adică trăsură cu chirie, spre deosebire de
landourile de casă) răsuna pe bârnele de lemn ale Mogoşoaiei.
Pe la 1839, locul de staţie al birjelor era la Caraula cea mare,
pe actualul amplasament al Palatului Telefoanelor, şi de aici se
închiriau trăsuri pentru drumuri în afara oraşului, la Herăstrău
sau mai departe, la mânăstiri.
Mai târziu, acum un veac, locul birjei este luat de tramvaiul
cu doi cai ce pornea de la Gara de Nord, cobora pe Griviţa
până la Catedrala Sfântul Iosif, apoi se opintea spre Câmpineanu,
după ce birjarul mai adăuga un cal la atelaj ca să urce
„rampa“, pe Calea Victoriei. Odată ajuns la Teatrul Naţional,
tramvaiul pornea fie spre Bariera Oborului, fie spre ce a Vergului.
Dar să mai dăm cuvântul unui călător străin, A.I. Veltman,
care a vizitat Bucureştii pe la 1828–1829: „Fost-aţi
dumneavoastră la Bucureşti? Nu! Îmi pare foarte rău. Ce oraş,
şi ce femei sunt la Bucureşti... De veţi intra în Bucureşti pe la
Herăstrău, pe uliţa Mogoşoaiei, seara, la 8-a ceasuri o să vă
umple de mirare şirul caleştilor, cu hamurile strălucite, cu
arnăuţi la scară şi cu cucoanele împopoţonate ca la Paris.“
Aşadar, belşug, lux şi culoare, într-un oraş în care se
aude zilnic îndemnul: „La bulivard, birjar!“
Concluzia: Bucureştiul e un oraş diferit de altele, un
puzzle pestriţ şi eclectic, un amestec de balcanism, verdeaţă şi
picanterii bizantine, crescut pe o generoasă porţiune neo-clasică
şi eclectică, ivit pe un trunchi mitologic din care emană,
discret, o aromă înalt metafizică.
4. De la biblioteca lui Carol I
la... „Bucureştiul răsfoit“.
Noile paradigme ale animaţiei
Când arhitectul Paul Gottereau a proiectat primul Palat
Regal modern de pe Calea Victoriei, se spune că Regele
Carol I a avut trei preferinţe: să deţină o sală a tronului majestoasă,
să încorporeze vechile case ale lui Dinicu Golescu şi să
amenajeze în noul local o bibliotecă. Personal, regele a lucrat
la decorarea acestui spaţiu ca ebenist şi forjor, întârziind chiar
inaugurarea ansamblului până când biblioteca a fost gata.
Rezultatul: în 1910 biblioteca regală deţinea peste 60.000 de
cărţi, albume, fotografii şi cărţi poştale, majoritatea legate în
condiţii excepţionale de meşteri aduşi din Franţa şi Imperiul
Habsburgic. Chiar şi azi mai găseşti, la câte un anticar cu pretenţii,
cărţi din Biblioteca regală, oferite pe sub mână la preţuri
exorbitante!
Bibliotecarul regal, elveţianul Louis Bachelin, s-a ocupat
în egală măsură şi de biblioteca de la Peleş, naturalizându-
se pe aceste meleaguri şi făcând din îngrijirea cărţilor un
crez de viaţă. Din păcate, Biblioteca regală s-a mistuit în bună
parte în flăcări, într-un incendiu din 1926, iar ceea ce a mai
rămas a fost în bună parte prăduit după război.
Ce reprezintă acest remember? Faptul că în repetate
rânduri biblioteci importante ale Bucureştiului au fost arse,
devastate sau risipite. Este şi cazul localului Bibliotecii Universitare,
distrusă parţial la Revoluţia din 1989 şi renăscută
miraculos prin grija celor care au lucrat aici. Cât mai ştiu tinerii
de azi şi chiar persoanele de vârstă medie despre vechile
biblioteci ale Capitalei, dar mai ales care este compoziţia
publicului actual şi în ce măsură sunt predictibile tendinţele
sale de apetit cultural este o întrebare de interes general al
cărui răspuns poate determina în bună măsură actuala politică
culturală a României.
Sociologii disting de obicei între publicul foarte tânăr,
tânăr şi cel adult, insistând de regulă asupra interesului de lectură
al adulţilor, fie că aceştia alcătuiesc elita, clasa de condiţie
medie sau non-publicul.
La polul opus se află cei care consideră că animaţia de
bibliotecă, respectiv procesele prin care biblioteca se angrenează
în viaţa culturală a comunităţii (doamna Anca Sârghie
utilizează chiar termenul de „centru al vieţii culturale“ în
lucrarea sa Biblioteca şi publicul, Ed. Alma Mater, Sibiu,
2008), se adresează cu prioritate copiilor sau cel mult tinerilor,
fapt ce ar transforma bibliotecile în „ludoteci“, respectiv
locuri unde jocul şi destinderea veselă ar putea orienta interesul
către carte. Fără a nega dictonul după care „Ludoteca
9
Anul XII, nr . 1 – ianuarie 2010 BIBLIOTECA BUCUREªTILOR
este antecamera lecturii“, apreciez că centrul de greutate al
educaţiei pentru lectură îl constituie la ora actuală publicul
adolescent. Argumentele ţin în egală măsură de carenţele
acestui tip de public (interes intelectual precar, aspiraţii către
consumism şi efemer, lipsa unor repere şi criterii culturale
temeinice), şi mai ales de potenţialul enorm ce îl reprezintă
acest eşantion de public, care, odată devenit adult, poate fi
câştigat către lectură.
Din rândul adolescenţilor se vor distinge atât cititori
reali, cât şi cei potenţiali ai bibliotecii de mâine, cu condiţia
să ne adaptăm strategia şi obiectivele către instrucţia şi educaţia
acestora, să reanalizăm periodic oferta culturală, adaptând-
o şi orientând-o spre noile tendinţe, şi mai ales să recunoaştem
franc, fără ocolişuri, unde ne aflăm faţă de sistemul
de valori adoptat de această generaţie efervescentă şi vulnerabilă.
Câteva direcţii de urmat privind atragerea publicului
tânăr se dovedesc la ora actuală fertile: etalarea colecţiilor de
documente, atent selectate şi inteligent oferite ca o alternativă
la informaţia de tip electronic, accentul pe informaţiile de interes
comunitar, angrenarea în acţiuni de tip non-convenţional.
În acest fel membrii tineri, şi nu numai ei, ai comunităţii pot
deveni principalii beneficiari ai animaţei de bibliotecă, transformându-
se din parteneri potenţiali în colaboratori reali, consecvenţi
şi participativi ai bibliotecii la activităţile de tip cultural.
În esenţă, pe această cale, putem contribui, în spiritul
Declaraţiei de la Glasgow privind bibliotecile, la „dezvoltarea
libertăţii intelectuale şi prezervarea drepturilor democratice
ale utilizatorilor“.
Concret, în cursul ultimelor luni Biblioteca Metropolitană
Bucureşti, prin Serviciul Patrimoniu Cultural. Memorie
Comunitară, a iniţiat şi derulat o serie de proiecte culturale
non-convenţionale, sub genericul Bucureşti – memoria documentelor.
Astfel, la ediţia a IV-a a manifestării Delivery
Street, în cursul lunii iunie 2009, desfăşurată în perimetrul
străzilor Pictor Verona, Grădina Icoanei, Şcoala Centrală,
BMB a prezentat conceptul Bucureştiul răsfoit, oferind publicului
o selecţie de albume ilustrate despre Bucureşti, lucrări de
antropologie culturală, dar şi din sfera teoriei sociale, ecologiei,
dezvoltării durabile a comunităţilor şi a stilurilor de viaţă.
Într-o ambianţă destinsă, colocvială, cărţile au putut fi consultate,
citite sau doar admirate. Ideea fundamentală a acestui
concept este că „Informaţia este valoroasă atât timp cât circulă“.
Desfăşurat în imediata apropiere a unui târg de schimb,
unde tinerii puteau schimba de voie discuri, cărţi sau suveniruri,
Biblioteca s-a aflat într-un veritabil spaţiu deschis accentuat
şi de dialogul de acelaşi tip (practicat cu acest prilej)
menit să faciliteze schimbul de opinii. Provocaţi de întrebări
de genul: ce ştiţi despre tema/subiectul respectiv? Vreţi să descoperim
împreună noi elemente?... Doriţi să consultăm şi
baza de date?... cei peste 60 de vizitatori ce au frecventat zilnic
standul au descoperit pe viu conceptul de „bibliotecă alternativă“.
Dintre aceştia, cel puţin 10–15% aveau permis de
acces în bibliotecă, iar mai mult de jumătate aparţineau segmentului
mediu de vârstă (30–50 ani).
Concluzia este că puţini cititori ştiu cu exactitate adresa
vreunui sediu de bibliotecă/filială, iar numărul celor interesaţi
de acest gen de servicii este în scădere. Totuşi, biblioteca
alternativă rămâne o modalitate de a atrage cititorii, fie şi
printr-o ofertă neconvenţională, dacă nu printr-o atracţie de
durată.
Un alt proiect ce s-a bucurat inclusiv de aprecierea primarului
general al Capitalei, dl. Sorin Oprescu, după cum programul
Bucureştiul răsfoit a fost vizionat de ministrul Culturii,
dl. Theodor Paleologu, s-a intitulat Bucureştiul dispărut...
Bucureştiul redescoperit, derulat în luna iulie 2009, în Parcul
Cişmigiu, în zona numită „La Cetate“. Manifestarea a reunit
mai multe organizaţii şi fundaţii, între care „Fabrica de peisaj“,
„Free reader“ sau atelierul „Bucureştiul cu... legendă“,
organizat de Fundaţia „Ion Raţiu“.
Oferta culturală şi educaţională a fost diversă, desfăşurându-
se pe ateliere, interactiv, prin colaborarea directă între
expozanţi şi public. Expansivi şi inventivi, tinerii au redecorat
aleile cu oi alcătuite din pet-uri reciclate, au pus pe alei fotografii
cu monumente şi clădiri dispărute şi au identificat zone
degradate ce necesită o reabilizare ecologică. O agenţie de
publicitate, „Fabrica de peisaj“, a creat pe parcursul unei zile
mai multe momente de happening cultural, la care a participat
inclusiv primarul general al Capitalei.
Prezenţa BMB în acest context a adus un plus de valoare
şi stabilitate actului cultural. Ceea ce trebuie în plus să mai
facem este continuitate şi consecvenţă. Bibliotecile, iar BMB
nu face excepţie, nu pot susţine pe termen lung astfel de programe,
decât cu condiţia atragerii de voluntari. Parteneriatul
cu unele asociaţii şi fundaţii prezintă avantaje atât în sensul
diminuării costurilor, cât şi al concentrării resursei umane.
Singur, personalul bibliotecii, oricât de calificat şi disponibil
ar fi, nu ar putea derula astfel de proiecte fără o participare în
parteneriat.
Un alt exemplu de acţiune cu ecou public îl constituie
proiectul Şcoala europeană – o şcoală a creativităţii, care a
reunit, la sediul nostru din strada Viitorului (într-un spaţiu
multifuncţional ideal proiectat pentru a găzdui astfel de manifestări),
copii de la două şcoli din cartierul Ferentari. De data
aceasta partener ne-a fost Fundaţia „Komunitas“, având ca
obiectiv facilitarea accesului la cultură al copiilor din cartierele
defavorizate economic sau provenind din comunităţi etnic
minoritare. Aceşti copii cu risc de excluziune socială au fost
călăuziţi de voluntari ai Fundaţiei către deprinderea unor meşteşuguri
artizanale, abilităţi culturale şi exerciţii sportive, oferindu-
le odată cu experienţa lucrului în comun şi dreptul la
auto-reprezentare publică.
Biblioteca şi Muzeul Naţional al Pompierilor au oferit
acestor copii nu doar un spaţiu de manifestare, ci mai ales o
recunoaştere a efortului. În fond, ei toţi au absolvit „Şcoala
europeană a creativităţii“, după cum susţin iniţiatorii programului,
dovedind prin obiectele artizanale, picturile şi fotografiile
rezultate că au nu doar talent, dar şi har.
Acestea reprezintă doar o parte din manifestările culturale
de tip non-convenţional promovate de noi. Fără a intra în
amănunte suplimentare, mai amintesc Ziua bloggerilor bucureşteni,
ediţia I, spectacolul interactiv muzical-literar Florile
primăverii sau concertul de muzică clasică susţinut la Complexul
„Cazinou“ din Sinaia.
Acestea sunt o dovadă că în prezent bibliotecile nu mai
pot funcţiona decât ca centre de promovare culturală. Este şi
aceasta o formă de a atrage noi servicii şi utilizatori, este, până
la urmă, o dovadă de adaptare. Până când vom fi înlăturaţi de
reţeaua digitală mai avem timp să menţinem dialogul cu cititorii.
În ultimă instanţă, nu tehnica ci publicul va decide rămânerea
noastră în competiţia v