SIHASTRUL DE LA ROHIA - NICOLAE STEINHARDT . cronică la cartea "Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ" (Cezarina Adamescu)

[adamescu cezarina victoria]

O CARTE A TRĂIRII ŞI A MĂRTURISIRII

 

SIHASTRUL DE LA ROHIA -

UN DĂRUITOR CARE A DOBÂNDIT VEŞNICIA

 

Nicolae Steinhardt. Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Ediţia a V-a (Revăzută şi adăugită), SEMĂNĂTORUL, Editura Online, februarie 2010

 

 

          Cine nu-i cunoaşte biografia şi opera postumă a Parohului de la Rohia are acum un prilej binecuvântat de a-l afla pe autorul „Jurnalului fericirii” -  conceput mental în închisoare unde ispăşea o vină imaginară şi anume, faptul că nu şi-a trădat prietenii.

          Evreul convertit la ortodoxie în spirit ecumenic, botezat de părintele Mina Dobzeu în celulă, cu „apă viermănoasă şi cu Duh rapid” – devenit după eliberarea din 1964, exemplu de creştin şi aflându-şi liniştea în umbra luminoasă a mănăstirii maramureşene, un om cu o minte ascuţită şi cu un spirit înalt care ne-a lăsat o moştenire nepreţuită: cuvintele sale, devenite axiome, iată-l acum, evocat de profesorul Nicolae Băciuţ, cel care a avut privilegiul de a-l întâlni şi a coresponda cu această personalitate zdrobitoare a culturii româneşti. Documentele inedite din cartea aceasta, stau mărturie.

          Mărturisesc că l-am iubit enorm pe părintele Nicolae, că m-a fascinat într-atât încât, neavând una din cărţile lui, am fost nevoită s-o împrumut şi s-o înregistrez pe casete audio, pe care le-am ascultat până le-am învăţat pe de rost. Mărturiile lui, concretizate în întrebările pe care i le punea Zaharia Sângeorzan, erau ale unui vizionar care vedea lumea mileniului trei condusă de haidamaci şi de lichele, în timp ce intelectualii români ajungeau la limita subzistenţei. El mi-a oferit modelul sfinţeniei, spunând că sfinţenia (citez din memorie) – nu constită în zilele noastre în a te urca pe un stâlp şi a trăi acolo, ori a te refugia într-o peşteră, mâncând rădăcini şi bând apă doar din izvor, sfinţenia contemporană înseamnă, a trăi în mijlocul lumii, în vacarmul lumii, şi a-i accepta pe oameni  aşa cum sunt, cu toate calităţile şi defectele lor.  Aceasta este adevărata sfinţenie, la fel cum, bucuria perfectă în viziunea Sfântului Francisc înseamnă, a te considera cea mai neînsemnată persoană, a-l urma pe Isus Cristos răstignit şi sărac şi a-i duce crucea, aidoma lui Simon din Cirene, fiul lui Rufus, pe Via Crucis.

          Un sihastru (retras de bunăvoie din lume) – care, în mod paradoxal, era înconjurat de lume, căutat, interpelat.

          „Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape – îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt” -  îl prezintă Nicolae Băciuţ în textul care ţine loc de  Prefaţă. Poate Constantin Noica mai trezea aşa un interes din partea discipolilor săi, Andrei Pleşu, Gabriel Liiceanu ori studenţii de la filozofie care veneau la Păltiniş doar ca să stea de vorbă cu filozoful.

          Ori Petre Ţuţea care atrăgea şi el ca un magnet valuri de curioşi care veneau să stea de vorbă cu el, deşi bolnav şi bătrân, să-i afle părerea în legătură cu  mersul societăţii.  Oameni diferiţi structural, dar care erau animaţi de aceeaşi dragoste pentru cultura românească, pentru neam, pentru Istorie, pentru limba română.

          Cine a avut şansa să-i vadă, fie şi pentru câteva clipe, se poate considera privilegiat. Şi Nicolae Băciuţ chiar este un asemenea om. Sunt perfect în asentimentul său că a recurs la stratageme nevinovate pentru a-i capta atenţia şi a-l cunoaşte mai bine, şi eu aş fi procedat la fel, dincolo de timiditatea sufocantă care mă caracterizează: aş fi sfărâmat  barierele temerilor şi m-aş fi înfăţişat (în scris) acestui mare gânditor vizionar, spunându-i tot ce am pe suflet, aşa cum a făcut semnatarul cărţii de faţă, spre şansa noastră care acum, ne înfruptăm din dulceaţa gândirii lui: „Cum n-am avut şansa să mă apropiu prea mult de N. Steinhardt – erau toate locurile ocupate, aş spune acum, cu amărăciune – am recurs la un mod mai puţin obişnuit de a-l cunoaşte, dincolo de scrisul său, pe acest Sfânt: am început să-i scriu şi apoi să-l „provoc”, scrisoare după scrisoare, cu câte „un lot” de întrebări”.

          Aşa aş fi procedat şi cu părintele arhimandrit  Ilie Cleopa, şi cu marele duhovnic Teofil Pârâianu pe care am avut şansa să-l  văd la câteva întruniri  cu publicul în urbea mea, dar nu am avut curajul să mă apropii. În schimb i-am sorbit cu nesaţ cuvintele şi mi le-am notat cu grafit, direct pe inimă.

          Şi mai mărturisesc că din totdeauna m-au atras magnetic cărţile de memorialistică, jurnale, corespondenţă, evocări şi biografii, pe care le găsesc şi acum captivante. Le citesc cu cea mai mare plăcere  cu mai multă rânvă decât ca pe romanele de acţiune, cărora, în cele din urmă  le uit subiectul şi personajele.

          O lume în altă lume.  O picătură de lume. O lume despre altă lume. O lume „între lumi”.

          Şi iată că-mi amintesc cuvintele Mântuitorului: „Voi nu sunteţi din lumea aceasta. Faceţi parte din ea, dar nu sunteţi ai lumii.”  Este cheia de la care trebuie să pornim în lecturarea  remarcabilului volum oferit de Nicolae Băciuţ despre Părintele Nicolae de la Rohia.

          În condiţiile  vitrege de comunicare epistolară pre-revoluţionară, când pereţii aveau urechi, când corepondenţa şi intimitatea  intelectualilor erau violate, cei doi întreţin o legătură  spirituală pe calea scrisului. Materialul acesta inedit este deosebit de preţios pentru că relevă, nu atât caracterul ferm şi demn al semnatarilor scrisorilor, cât, curajul şi eroismul cu care înfruntau ostilitatea regimului, deosebit de vigilent în ceea ce priveşte „apărarea integrităţii partidului” şi a conducerii.

          „Această carte mai este, deopotrivă, gestul unui tânăr scriitor care l-a iubit şi preţuit pe N.Steinhardt, pe cel care a trăit voluptatea vieţii prin voluptatea lecturii, voluptatea trăirii prin voluptatea credinţei”, spune Nicolae Băciuţ – într-o frază admirabilă care conţine chintesenţa lucrării.

           Volumul mai conţine şi trei alte documente rare: dialoguri cu apropiaţii Părintelui Nicolae, Alexandru Paleologu, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, ultimul fiind un discipol care a alcătuit şi o minunată  carte evocatoare despre N. Steinhardt.

          Gânduri, concepte, idealuri, profesiuni de credinţă,  toate adunate în scrisorile-interviu pe care Nicolae Băciuţ le adresa părintelui Nicolae. Aria tematică  a epistolelor este deosebit de diversă, legată de biografie, viaţă,  profesiune, cultură, cărţi etc. atât cât se puteau formula în acea perioadă de nefericită glorie   a regimului totalitar şi datează încă din anul 1986, apoi anul 1987,  având locaţii diferite,  cu doar câţiva ani înainte de plecarea marelui duhovnic la cele veşnice.

          Cei doi, la iniţiativa profesorului Băciuţ, îşi propun, prin dialogul lor să descifreze „câteva din semnele lumii”. Profesorul se întreabă, firesc, „câtă biografie a intrat în cărţile sale? Câtă viaţă atâta literatură!” Dar practic, se iscau zeci şi zeci de întrebări dintr-una singură, în valuri concentrice, pe care, nu întotdeauna le putea adresa, din motive lesne de înţeles, dar şi  dintr-un imens respect şi preţuire pe care le purta  omului spiritual şi duhovnicului, pe care nu-l poţi întreba orice.

          Ideea  este că,  „Opera în sine stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă” -  nu biografia face opera şi nici opera nu creează biografii  anume, deşi sunt legate.  Opera transcede orice fel de biografie, cu condiţia să fie remarcabilă. Nicolae Băciuţ îi „smulge” mărturisiri  preţioase:

          „Mărturisesc: nu mă pândeşte deloc dorinţa multor amatori de literatură de a şti „cine e cel pe care-l citesc”, spune Nicolae Steinhardt şi continuă: „dar atenţia mi se concentrează asupra operei şi persoana scriitorului o disting mai mult în penumbră, estompată oarecum în aura textului, în „haloul” ei luminos”.

          În virtutea acestei convingeri, el a oferit foarte puţine date biografice contemporanilor săi, în diverse reviste culturale. „Am arătat acolo (în revista Opinia „studenţească– n.n.) cât de hotărâtoare a fost pentru mine întâlnirea cu Predoslovia la Întuneric şi lumină de Al. Brătescu-Voineşti. (...)Păşind de la literar la existenţial, nu ascund că am fost adânc marcat de anii 1959-1964”.

          Picături nestemate din gândirea steinhardt-iană sunt presărate pe tot parcursul convorbirilor dintre cei doi, inclusiv din documentele inedite, scrisori, dialoguri, mărturii. În toate îl regăsim pe filozoful culturii universale Nicolae Steinhardt, pe teologul şi pe monahul creştin care a împletit în chip fericit vorba cu fapta,  a cărui biografie de excepţie îl plasează în rândul persoanelor care au suferit pentru dreptatea, idealul şi credinţa lor. Un suferitor desăvârşit, un creştin care s-a jertfit până la capăt pentru a-şi urma Modelul Suprem, pe Isus Cristos.

          Însă, aşa cum a mărturisit, „Opera în sine, ca atare, stă dincolo de biografia cea mai amănunţită, mai exactă ori mai picantă, ea „scapă” biografiei, stă probabil chiar dincolo de puterea de înţelegere a celui care a compus-o, mai bine zis”.

          Cine ar fi crezut, văzând şi răsfoind „Jurnalul fericirii” că autorul a conceput cartea în cea mai neagră perioadă a vieţii sale, în condiţii sordide, supus la umilinţe de neînchipuit, bolnav, torturat, supus anchetelor timp de mulţi ani la rând, silit să nu doarmă, înjosit şi chinuit în fel şi chip, că acolo, în mijlocul iadului, acest om de excepţie şi va găsi pacea şi fericirea, acea linişte şi  împăcare pe care numai Isus Cristos ţi le pot oferi şi  nu aşa cum  le oferă lumea?

          Deşi este o carte de memorialistică, având personaje şi însemnări reale, ea poate fi considerată din toate punctele de vedere o capodoperă a genului, a literaturii concentraţionare, o mărturie zguduitoare despre abuzurile care s-au făcut în regimul trecut, despre suferinţa umană împinsă până deasupra limitelor suportabile, dar, în acelaşi timp, despre solidaritatea care s-a creat între oameni de caracter, oameni de o tărie morală şi demnitate exemplare. Aceştia au rezistat ororilor puşcăriilor comuniste doar fiindcă aveau o motivaţie trainică. Şi aceasta le-a fost de ajutor.

          În dialogul închegat între cei doi intelectuali de marcă, sunt definite şi explicate concepte, categorii,  termeni uzitaţi în cultură, în telogie, în filozofie, în artă. Erudiţia Părintelui Nicolae de la Rohia este copleşitoare, intimidantă. El oferă prototipul intelectualului de rasă dintre cele două războaie mondiale, vorbitor al câtorva limbi de circulaţie internaţională, citind cărţi în original, cultivându-se în orice împrejurare, hrănindu-şi spiritul cu cele mai prestigioase capodopere ale culturii şi civilizaţiei universale. Şi e destul să amintim  volumul „Escale în timp şi spaţiu”  (editura Cartea Româneaască, Bucureşti, 1987 – n.n.),  ori, „Îmtre viaţă şi cărţi” , ca să ne dăm seama de erudiţia lui, ori volumul „Primejdia mărturisirii”.

          Se remarcă la Nicolae Steinhardt, în convorbirile sale cu discipolii şi cu unii prieteni, nu  tonul didactic, ci acela de om sfătos, pilduitor în varii împrejurări, încât, orice  amintire, orice istorisire ieşită din gura sa, deveneau  parabole, legate de alte şi alte istorisiri din întreaga lume. A fost şi a rămas un spirit enciclopedist.

          Linia sa directoare în viaţă şi-a expus-o, nu o dată, ci  de fiecare dată, dar,

viz-a-viz de sintagma lui Constantin Noica, „performanţă culturală”  a tinerilor aspiranţi la glorie, el spunea: „Performanţele culturale”? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aş pune accentul pe isprăvi de caracter, de ţinută (cum îmi place a zice), de etică artistică şi umană. Pricini de întristare şi dezamăgire sunt multe. Dar am încredere şi nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertăţii şi al respectului de sine. Apoi să nu uităm, talentul nu-i o marfă bună de pus în circulaţie şi destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă

multă şi cuviinţă. Sau ca să vorbim în termeni mai puţin făloşi: talentul e în situaţia militarului în uniformă: se cade să se supravegheze când iese în oraş”.

          Iar în legătură cu destinul unui scriitor şi cum se poate rata acesta, Nicolae Steinhardt a avut o părere tranşantă:

          „Depersonalizarea, acesta-i pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârşirea stilistică ori nativă, important e să fi spus ce avea de spus, tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuşi, cu „întâmplările”; important e a nu sfârşi copleşit de regrete, melancolie şi căinţă”.

          De fapt, orice frază, propoziţie,cuvânt rostite de Steinhardt, dovedeau chizbuinţă, pricepere, discernământ, răspundere, temei,  valoare, judecată temeinică, îngăduinţă, cultură dusă la înălţimile elitismului şi, în acelaşi timp, deschidere către celălalt şi mai ales, modestie.

          Un om modest, cinstit şi drept. Un om de toată isprava. Părintele Nicolae. O emblemă a românismului autentic. Pe care-l obseda, la vârsta de 70 de ani, următoarea întrebare: „Ce întrebare mă obsedează în prezent? Aceasta: care-i soarta sinei, a sufletului după ce se desparte de trup? Ce-are să-i fie eului meu după ce voi muri? (Nu uitaţi: adineaori vă spuneam că am împlinit şaptezeci de ani în 1982”).

            Cele cinci scrisori document trimise domnului Nicolae Băciuţ în vara şi toamna anului 1986 de la Rohia, dezvăluie un Steinhardt cu o căldură sufletească aparte, cu un cult deosebit al prieteniei şi al legăturilor spirituale şi culturale de înaltă calitate. Modul de adresabilitate este plin de reverenţă şi relevă o educaţie aleasă şi o anumită artă  şi măiestrie epistolară.  O altă trăsătură de caracter admirabilă a lui Nicolae Steinhardt a fost fermitatea în convingerile sale şi neadmiterea vreunui compromis:

          „Vă rog să fiţi atent la textul trimis Consiliului. Pot fi ştersături, dar nu admit pentru nimic în lume adaosuri ori schimbări de sens. Contez pe vigilenţa şi buna Dv. credinţă. N’aş vrea să-mi fie modificate gândurile. Mai bine: să nu apară! Fireşte că nu mă opun la scoaterea unor pasaje ori la f. mici modificări de termeni.

Cu multă şi aleasă afecţiune,

N. Steinhardt”.

          Conştient că opera sa, tipărită sau nu, va constitui pentru români o moştenire valoroasă, Nicolae Steinhardt nu a admis niciodată să fie modificată. În acest sens, îi atenţiona pe redactori şi pe colaboratori să tipărească textul aşa cum fusese conceput.

          Foarte generos cu scriitorii, în chip deosebit cu cei tineri, Părintele Nicolae îi încuraja şi-i promova în demersurilor lor literare, scriind despre ei şi răspunzându-le cu bunăvoinţă şi generozitate la  scrisori. Unul  din numeroasele gesturi de generozitate scriitoricească, a fost acela de a scrie o cronică despre  cartea domnului Băciuţ „Muzeul de iarnă”, apărut la Dacia, în 1986, text publicat în revista Tribuna 50/1986), ce relevă abilităţile de critic şi istoric  literar ale părintelui.

          „Am găsit cu bucurie şi nu fără emoţie la Nicolae Băciuţ una din marile obsesii ale Poeziei din vremea tinereţilor mele: ideea poemului ca operă impecabilă, ca ideal absolut, unic, suprem, atotîmbărbător şi atotbiruitor al oricărui cutează să scrie versuri. Numai în anii ’20 s-au mai închinat vocabule aşa convinse şi fierbinţi Poemului. Pune-ţi masca şi vino… sună asemenea unui îndemn din vremea

suprarealismului începător. Aşa fiind, firesc e ca rolul de frunte la Nicolae Băciuţ să-l joace cuvintele, cărora mereu li se destăinuie, pe care le solicită, cărora le poartă sfruntat respect, care-l răpesc în euforie şi-l supun caznei”. (Două texte poetice)

          O caracteristică a  textului critic steinhardt-ian este  folosirea  persoanei a I-a plural cu referire la sine, în loc de persoana a I-a singular, gest de reverenţă şi curtoazie, caracteristice unei persoane bine crescute, al cărei cod etico-moral şi de bune maniere,  este desăvârşit.

          Continuând interviul  epistolar, Nicolae Băciuţ îi solicită părintelui de la Rohia  să-i vorbească despre cea mai îndepărtată imagine a copilăriei sale, iar acesta îi evocă imagini din  primii ani de viaţă, chipurile părinţilor, al tatălui, a cărui trăsătură principală de caracter era curajul, al mamei, care se remarca prin bunătate sufletească, modele desăvârşite pentru copilul Nicu.

          „Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la Securitate

spre a fi arestat (avea optzeci şi doi de ani) m-au însoţit (tonic) pe toată durata detenţiei şi le consider nu mai puţin vrednice de respect ori mai puţin frumoase decât faimosul „merde” al lui Cambourne la Waterloo. Tata: „Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni”.

Pentru el orice om lipsit de curaj – fie acela român, evreu sau de orice altă naţionalitate – se bucura de calificativul „jidan fricos”. La puţini am văzut atâta dispreţ pentru laşitate.

Iar maică-mea era poreclită Bunătate. Mi-o amintesc dând bucăţele de zahăr („zahăr cubic”) cailor înhămaţi la trăsurile care, pe vremuri, îşi aşteptau muşteriii de-a lungul trotuarelor”.

          O altă calitate morală a părintelui Nicolae a fost sinceritatea. El dezvăluie cu multă sinceritate  şi fără menajamente ori  subterfugii de prisos, amănunte despre sine care pe alţii i-ar dezavantaja. Dar, transpunând totul într-un fin umor şi o autoironie de înaltă clasă, toate aceste presupuse defecte ale sale, despre care vorbeşte,  deveneau la el, calităţi. Totodată el zugrăveşte  cu o căldură aparte, chipul prietenului său din tinereţe Manole Newman, „un ovrei conservator, român „de dreapta”, deştept foc, băiat cult, intrasingent şi necruţător, care m-a vindecat de consumarea opiului.

Opiul fiind, fireşte, acel din definiţia lui Raymond Aron: le socialisme est l’opium des intellectuels. Fecior de mici burghezi din Olteniţa, se considera român absolut (şi era: prin grai, înfăţişare, caracter, impetuozitate, înţelepciune). Lui îi datorez a fi cunoscut socialismul izvoarelor autentice şi al realităţii. Mi le-a dezvăluit fără menajamente”.

          Dialogul continuă cu evocarea primei sale învăţătoare, doamna de Branzky, o personalitate originală şi puternică.  „Vorbea vreo opt limbi, citise toate cărţile, avea un caracter de fier şi o inteligenţă sclipitoare.

Cartea ei de căpătâi era Cântecul Nibelungilor. Cred că îl ştia pe dinafară şi că, în taină, se închina zeilor Walhallei.

Mi-a dat între 8 şi 12 ani, să citesc capodoperele literaturii universale, toate, fără cruţare, pe nerăsuflate: Tasso, Camoens, Goethe, Shakespeare, Balzac, Tolstoi, Ariosto, H. St. Chamberlain, Homer, Vergiliu, Dante, Sofocle, Rousseau, Racine, Saint-Simon, Chaucer… admirabilă, nemaipomenită femeie, al cărei elev am avut nemeritata cinste să fiu. Îmi acordase prietenia şi încrederea ei. A  dispărut brusc din viaţa mea (ca Mary Poppins) – nu o uit nici o clipă”.

          Aici trebuie să deschid o paranteză imaginară şi să mărturisesc un lucru. Se întâmplă ceva ciudat cu mine personal  pe parcursul lecturării acestei remarcabile cărţi. Dacă, citind vreo carte, sunt nerăbdătoare să ajung la final, să văd ce se întâmplă, pe aceasta o vreau  nesfârşită,  pentru a mă putea înfrupta şi gusta din ea pe îndelete, cât mai mult. Ca pe o ciocolată cu lapte şi alune, care-ţi place mult dar din care vrei să păstrezi aroma şi deliciile şi pentru a doua zi. Şi de aceea nu guşti decât cu pătrăţica.

          Între lumi -  cartea domnului Nicolae Băciuţ despre Nicoale Steinhardt, este pentru mine o astfel de delicatesă rară.

          Cu infinită modestie şi cu o anumită măreţie a smereniei, Nicolae Steinhardt mărturiseşte prietenului său  despre „semnificaţiile multiple ale lui a scrie”: 

„–– Încă nu le-am înţeles, e aici un mister pe care nu mă  sfiesc a-l numi cutremurător.

Vorbirea şi scrisul – pentru o specie parcă rătăcită în imensităţi galactice – reprezintă desigur mijloace de solidarizare şi mângâiere, un soi de „refugiu”. Ele ne leagă unul de altul, ne îngăduie să credem că avem un rost în cosmos, ele – ca manifestări ale gândirii şi sufletului – ne îngăduie să nădăjduim că nu suntem sortiţi numai a deveni  material absorbit în final de o gaură neagră”.

Tot  în contextul scrierilor Părintele Nicolae oferă informaţii autobiografice despre experienţa cutremurătoare pe care a trăit-o în închisoare, ceea ce l-a îndemnat să scrie mai târziu „Jurnalul fericirii”, precum şi  peripeţiile prin care a fost nevoit să treacă  din pricina acestui manuscris.

„Se cuvine să-ţi mărturisesc: îmboldit de bunul şi dragul meu răposat prieten Dinu Pillat, am scris, în 1969 – 1971, o relatare a trecerii mele de la iudaism la creştinism şi a procesului „lotului intelectualilor mistico-legionari” din care m-am pomenit a face parte. Relatarea a luat în mare măsură înfăţişarea unei autobiografii şi proporţiile unui destul de voluminos manuscris. În urma unui denunţ, manuscrisul (intitulat Jurnalul fericirii) mi-a fost confiscat de Securitate în 1972. În 1975, în urma intervenţiei Uniunii Scriitorilor, mi-a fost restituit, spre a-mi fi din nou confiscat în 1984 şi depus la Arhivele Statului. Cele spuse de mine mai sus apar, mai pe larg şi-n altă formă, în Jurnalul fericirii.

Se cădea să-ţi fac această mărturisire.

Confiscarea cea de a doua, din 1984, se datorează tot unui denunţ, al unor scriitori care au vizitat biblioteca mănăstirii Rohia şi-au înştiinţat organele de drept că ea constituie „o filială a Europei Libere” (aceasta fiindcă au găsit aici volume de Mircea Eliade, Emil Cioran, Monica Lovinescu etc. oferite mie când am fost la Paris în 1979 –1980, şi aduse legal în ţară.)

Dar, destul. Poate că te-am vindecat de ideea continuării unui dialog cu un fost bandit şi client statornic al Securităţii.

Cu sinceră afecţiune şi alese simţăminte,

N. Steinhardt”

P.S. 2

Câţiva spirişti: Mircea Eliade, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Al. Paleologu, Alex Elian (elenist, bizantinolog, istoric), Alex. Ciorănescu, Dinu Pilat, Bedros Horasangian, Barbu Brezianu, Octavian Paler”.

          Se cuvine să fac o precizare. În această prezentare uzitez mult citatul original pentru tinerii care nu cunosc aceste amănunte şi n-au avut încă şansa de a-l citi pe Nicolae Steinhardt.

          Se ridică probleme de critică şi istorie literară deosebit de pertinente şi cât se poate de actuale. La întrebarea: „Prin ce credeţi  că s-ar putea manifesta curajul criticului?” – Nicolae Steinhardt răspunde: „cât priveşte talentul criticului, cred

că stă în capacitatea de a admira (André Gide) şi în puterea discernământului.”  Iar cât priveşte obstacolele care ar sta în calea criticului pentru  a formula o judecată de valoare, acelaşi Nicolae Steihardt  spune în modul său direct:  „–– Principalele: frica, incultura, graba, spiritul de gaşcă, lipsa de bun gust (noţiune delicată), necunoaşterea trecutului (spre a putea determina ce este cu adevărat nou), lipsa de informaţii, lipsa sensibilităţii contemporane… Nu pot fi înşirate complet de multe, multiple şi diverse ce sunt” . La care adaugă puţin mai târziu: „-–– Mai întâi să adaug la răspunsul precedent: invidia, răutatea, complezenţa…”

          Totodată, cărturarul precizează: „Criteriul adevărat e al calităţii, nu al firmei. Textul literar se poate făli numai cu meritele sale intrinsece, nu cu apartenenţa la

o tabără sau alta.”

          Nicolae Băciuţ îl provoacă monah să-i vorbească despre solidaritatea literară, despre spiritul de fraternitate şi conceptul de libertate. Şi răspunsul este tranşant:

„S-ar zice că trăim astăzi, în lumea literară, sub întreitul semn al însingurării, al fricii şi găştilor sordide. Scriitorii ar trebui să-şi dea seama – lucru mai mult decât elementar – că pentru ei mai ales solidaritatea şi frăţia sunt condiţia existenţei şi a libertăţii lor”.

          Probleme cât se poate de acute ale mişcării culturale şi artistice din toate timpurile, abordate direct, cu mult tact şi curaj. Iar din acest punct de vedere, reporterul Nicolae Băciuţ se dovedeşte un profesionist desăvârşit, atingând punctele nevralgice, punctele cheie ale actualităţii şi încercând să  le dezbată şi, atât cât îi stă în putere unui  intelectual, să le  limpezească. Astfel încearcă să lămurească sintagma, ori conceptul de eroism la scriitorii români de ieri şi de azi.

„–– Citez în continuare, de dragul ideii, dintr-un alt text al lui Malraux, despre eroul istoriei, … susceptibil, cred, să descopere prin darul acesta al fraternităţii care se naşte în bătălii, ceea ce ar putea fi sfinţenia. Această umanitate de astăzi, sfâşiată, înnebunită, n-a încetat, de la lagărele de concentrare până la câmpurile de bătălie, să producă sfinţi şi eroi.” Îmi stăruie în minte şi un articol al d-voastră, Eroismul la români, publicat în Vatra. De aici întrebarea: se poate vorbi de eroism la scriitorii români de ieri şi de zi?”

Nicolae Steinhardt, chiar dacă nu lămureeşte pe deplin acest concept, dă un răspuns pe măsura inteligenţei şi tactului său: „Adevărul e că românii sunt capabili de eroism, numai că sunt şi înţelepţi, cuminţi şi raţionali şi capabili de a-şi însuşi lecţiile istoriei. Curajul nu se confundă cu temeritatea nebună ori prostească”.

          Repet, şi o să repet de zeci de ori, fiecare frază  rostită de acest cărturar este o axiomă. Fiecare cuvânt are miez, e o chintesenţă veritabilă a unui discurs despre viaţă, literatură, religie, filozofie.

          Protagoniştii  acestui dialog inedit presară dialogul lor cu picături de mărgăritar din înţelepciunea clasicilor şi modernilor din întreaga lume, cu o anecdotică proprie spiritelor elevate,  ceea ce constituie un prilej de confort sufletesc deosebit.

          Problemele ale vieţii, naşterea şi moartea, relativitatea timpului, fericirea, tinereţea,  singurătatea, tristeţea, ca şi concepte fundamentale, apoi   credinţa,  iubirea, speranţa ca şi categorii şi virtuţi teologale,  sunt abordate prin prisma acestei cunoaşteri, nu atât livreşti, cât bazate pe experienţă personală  şi pe multă erudiţie. Un text splendid, rotund, o adevărată sărbătoare a spiritului românesc, datorată acestor doi cărturari.

          „În legătură cu bătrâneţea, vară dreaptă cu moartea, vă repet ceea ce am mai spus: nu cred că mizeriile bătrâneţilor devin cu atât mai greu de răbdat cu cât ne putem aduce aminte de timpuri fericite de altădată. Dante a greşit. Fericirea trecută poate consola şi întări. Pentru mine aşa stau lucrurile. Bolile, trădările, dezamăgirile, slăbiciunea nu izbutesc să-mi alunge dragostea de viaţă şi accesele copilăreşti de fericire”,  spune părintele Nicolae de la Rohia la întrebarea: „Cu ce sentimente priviţi dv. Verbul a  muri? – pusă de Nicolae Băciuţ, după ce-l citează pe Daniel Turcea cu inspiratul vers: „Ştiu, vom muri, dar câtă splendoare”.

          În privinţa conceptului de moralist – Nicolae Steinhardt dă următoarea explicaţie: „–– Scriitorul nu are a fi moralist. Ferească-l Dumnezeu de una ca asta! Alta e menirea lui: să işte în mintea şi-n inima cititorului concluzii moraliste, mai bine zis morale.

Criticul, eseistul pot fi desigur, ei, „moraliştii” în sensul dat cuvântului în secolele XVII şi XVIII.

Cât despre jurist, gândesc aşa: că dreptul nu se confundă cu morala, contrar celor afirmate de profesorul George Ripert în La regle morale dans les obligations civiles”.

Cât se poate se succint, în trei cuvinte, Nicolae Steinhardt în mărturisirile sale epistolare către Nicolae Băciuţ caracterizează viaţa literară primei jumătăţi a secolului trecut, aşa cum a perceptu-o el, ca tânăr autor:

„–– Prin libertate, autenticitate, toleranţă.

Nu vreau să idealizez, să mă număr printre acei bătrâni care tot spun că numai vremea tinereţelor lor merită să fie trăită. Dar ăsta e adevărul: am trăit într-o lume de bună calitate şi cu adevărat viaţa literară se caracteriza prin cele trei substantive înşirate mai sus de mine.”

          Iar la întrebarea, dacă „Se poate despărţi scriitorul de cărţile sale? De manuscrisele sale? Chiar dacă acestea sunt mai puţin împlinite? (Suportul ultimei părţi a întrebării mele: e un copil nereuşit mai puţin sau mai mult iubit de

părinţii săi?” părintele Nicolae are un răspuns pe măsură:

„–– Adevăraţii scriitori îşi păstrează manuscrisele ca ochii din cap. Exemplu categoric: lada de manuscrise a lui Eminescu. N’a fost un sedentar, se tot muta, avea o fire vagabondă, însă „lada” (cufărul) i-a fost ca o raclă cu moaşte sfinte! E şi aceasta o dovadă puternică a autenticităţii geniului său, a puterii sale artistice. Iar Tolstoi spunea: îmi iubesc nevasta, dar mai abitir îmi iubesc romanul.

Troţchi, la Brest – Litovsk, în plină elaborare a păcii separate, nu uita să-şi ceară cufărul cu manuscrisele şi cărţile, lăsat la Viena.

Eu unul – din prostie, neglijenţă şi lipsă de autenticitate scriitoricească – am pierdut o mulţime de manuscrise, mai ales în 1944, în vremea bombardamentelor. S’ar zice, prin urmare, că nu din vina mea. Ba da, din vina, prea mare vină a mea. Îmi pare mai ales rău că s-au pierdut câteva caiete cu note pentru un roman.

Tema şi acţiunea s-ar mai fi putut reface, nu însă expresiile şi frazele notate, care singure erau în măsură a da romanului un caracter de autenticitate, de vitalitate. Mi-au rămas, în parte, texte din studiul istoric Post bellum (Franţa după 1870 şi Germania după 1918) şi Apărarea şi prezentarea omului modern (scrisă în 1938)”.

Iată, aşadar cât de relevante puncte de vedere a avut despre  scriitor şi menirea lui, părintele Nicolae.

Cu extremă discreţie şi pudoare, la întrebarea dacă a iubit şi a fost iubit, Nicolae Steinhardt răspunde:

„–– Cer voie să tac.

O mărturisire, totuşi, să fac: am cunoscut, aveam vreo douăzeci de ani, iubirea, am ştiut şi eu ce înseamnă a ţi se părea că lumea e a ta, că tu începi lumea, a pluti în euforie şi în fericire absolută. A. G. şi eu nu ne-am căsătorit. Astăzi, când ni se întâmplă să ne întâlnim, ne privim cu atenţie, acoperiţi de praful abraziv, de funingina şi de noroiul anilor, ne privim şi cred că amândurora ne pare foarte bine că nu ne-am căsătorit.

Ei, fericirea, cum zice Proust, e cel puţin pentru unii oameni, o eroare”.

          Mărturisirile epistolare sunt presărate cu scrisori ale amândurora, adevărate documente literare.

          Pentru frumuseţea şi valoarea ei inestimabilă, simţim nevoia de a reda aici integral, un document  care trebuie să fie citit de către toţi aspiranţii la nemurirea literară, text care îi aparţine Monahului de la Rohia, text pe care eu l-aş aşeza drept motto la fiecare carte de poezie sau proză editată:

„Scrisoare către un tânăr poet

26 mai 1987

Iubite Nicolae Băciuţ,

În răspunsurile mele la ultimele întrebări ce mi-aţi pus, am reluat ideea lui Maiorescu şi formula lui Păstorel Teodoreanu, afirmând că scrisul e boierie. Poeziei îndeosebi i se aplică de minune enunţul acesta. Dar ea nu este numai boierie ci şi produsul unei munci neplictisite, negrăbite, intense. E inspiraţie, desigur, dar şi îndelungată trudă. Am citit multe volume de poezie în ultimii zece ani. Şi am putut

constata că, în ciuda bunăvoinţei şi prieteniei care au stat la baza lecturii mele, foarte multe nu-s câtuşi de puţin vrednice a se numi poezie. Superficiale, conformiste,

uşuratece, false, scrise la repezeală, publicate fără a fi atent revăzute şi regândite, reprezintă o uriaşă masă de rebuturi.

Se cere muncă, răbdare, şlefuire, e treabă serioasă şi nu  poate fi „expediată” în tempo de hopa-Mitică. Aşadar: atenţie, nici o grabă, nimeni nu-l obligă pe om să publice o carte de versuri în fiecare an. Talentul, desigur, e prima condiţie. Dar nu ajunge, trebuie „prelucrat”. Ca să nu mai vorbim de sutele de „poeţi” care dau la tipar toate fleacurile, schiţele, copiile, ciornele, imitaţiile neruşinate, lozincăriile abia camuflate…

Înainte de a ne aventura în consideraţii subtile şi înalte asupra poeziei – teoriei poietice – se cuvine a-i îndruma pe toţi cei ce scriu versuri să fie serioşi, să nu socotească drept Poezie orice şir de versuri (albe) aliniate la repezeală pe nişte coli de hârtie. Mai întâi să existe „materialul”, apoi vom începe teoretizarea.

La cei din generaţia ’80 mi s-a părut a vedea talent şi  probitate. Apoi şi har şi haz; curaj şi demnitate profesională – de aceea m-am bucurat. Am văzut şi la d-ta: luarea lucrurilor în serios, inspiraţie, grijă pentru formă. Te rog cu toată prietenia, să continui a da poeziei atenţia cuvenită, respectul necesar. Nu fi grăbit! Şi din întrebările d-tale deduc: eşti acasă în domeniul gândirii şi artei. Nu te lăsa prins în capcană de modă, zor, mediu, exemple, clişee (voluntare ori involuntare), fii mereu în stare de alertă, treaz, de veghe! – şi foarte indulgent cu elucubraţiile şi bătrâneşti – copilăreştile spuse ale lui N. Steinhardt”.

          O carte atât de densă şi de încărcată de înţelesuri, încât trebuie numaidecât reluată şi adâncită în memoria sufletească.

          Cu doar doi ani înainte de plecarea sa la ele veşnice, aflându-se la Rohia, bibliotecar al extrem de bine organizatei biblioteci a mănăstirii, Nicolae Steinhardt îi mărturisea prietenului său, ce înseamnă o zi obişnuită din viaţa lui de atunci:

„–– Înseamnă o luptă cu trupul şi cu mintea. Trupul, din ce în ce mai acaparator, mai neobrăzat, se tânguie, se cere îngrijit, răsfăţat. Trebuie să-l disciplinez, să-l ţin în frâu,să-i dau peste nas. (îngrijindu-l totuşi, că e tare nevolnic.)

Mintea, brusc înzestrată cu o memorie fenomenală, îmi aminteşte absolut toate relele, prostiile, meschinăriile,  păcatele ce am săvârşit. Îmi descoperă în fiece zi altele. Nu-i rău (Ps. 50: Iar păcatul meu înaintea mea este pururea.), dar nu se cuvine nici să mă deznădăjduiesc, să ajung a mă urî şi dispreţui din cale afară. Trebuie, totuşi, să citesc, să mă veselesc, să nu mă dau bătut, să mă port astfel încât să nu se observe de către ceilalţi că am necazuri trupeşti ori angoase mintale, să înfrunt neantul lui Heidegger şi al lui Jaspers, să opun găurii negre din centrul Căii lactee credinţa mea creştină a veşniciei duhului, să-mi tot repet că nu-s numai materie ci şi spirit şi că deci nu-mi pasă de găurile negre”.

          În privinţa înrâuririi pe care o poate avea teroarea în literatură, în primul rând a valorilor în formare, problemă abordată de Nicolae Băciuţ, părintele de la Rohia răspunde (răspuns care din păcate, este valabil şi azi, poate mai mult ca oricând):

„–– O înrâurire totală. Teroarea, ca şi puterea absolută, ca şi tortura, cucereşte totul, sterilizează, paralizează totul.

Acesta-i secretul. Îl intuise şi bătrânul, încă din secolul al XIX-lea, l-a sesizat perfect şi implacabil şi discipolul său de mai târziu. Teroarea e cancerigenă şi invincibilă. Potopeşte literatura, o desfiinţează. Eventual mai tolerează – câtva

timp – simplele exerciţii textualiste, ca neprimejdioase, ca pe nişte fandacsii, apoi le va nimici şi pe ele. O oarecare „cântare” proletcultistă le va mânca şi pe ele. Pot fi cazuri izolate de rezistenţă, spirite de tip „catacombă”, dar literatura ca atare intră şi ea sub incidenţa terorii”.

          Părerea lui N. Steinhardt asupra scriitorului tânăr şi asupra a ceea ce-l caracterizează este cea a unui magistru faţă discipolii săi.

          „–– Păi (vorba lui Lovinescu), tinereţea. Adică posibilitatea de a întocmi cocktailuri din ingrediente foarte felurite: cinism, nepăsare, curaj, milă, scârbă de putregai, minciună, mumii şi lozinci; apoi multă inteligenţă, cultură, fineţe, graţie… Vezi textul meu O definiţie a culturii în revista Tribuna. Un scriitor e un complex foarte complicat de însuşiri diverse, contradictorii, multe inefabile. Aşezate, probabil, helicoidal, ca şi cocul genetic. Reţetele nu ţin, nici definiţiile, nici programele, şi cu atât mai puţin sfaturile.

Oricum, inteligenţă (multă), luciditate, dispreţ pentru facilităţi. Şi reţinere. Se scrie astăzi prea mult, e o manie, o molimă, o incontinenţă. Poporul român e un popor foarte talentat, au apărut lucruri bune, remarcabile, dar şi multă apă de ploaie. Toată lumea scrie, şi tot timpul. Nu-i bine. Se cere strunire, reflecţie, negrabă. Ehei, scrisul e boierie mare şi har. Nu-i treabă de ici colo. Repet (vorba e a lui Păstorel, de la Maiorescu citire), scrisul e boierie”.

Sunt foarte importante aceste  „precepte” pentru un tânăr scriitor care trebuie să ia aminte la cei de la care au necontenit ce învăţa. De aceea am şi reprodus aceste citate, pentru luare aminte. Cartea aceasta este un adevărat manual pentru cei care voiesc să scrie.

El formulează postulate care în ziua de azi sunt valabile pentru toţi oamenii, nu numai pentru români. Ex.  „<Omul fără libertate e un om nenorocit, o fantomă de om, o caricatură> (Nedatat. Pe plic: Târgu-Lăpuş, 10 VIII 1987)”.

În privinţa scrisului, a modalităţii de concepere a unui text,  N.  Steinhardt spune:

„–– Scrisul: plăcere, mare plăcere, dar şi caznă. Aşa cred că e pentru toţi cei ce îndrăznesc să pună mâna pe condei (put pen on paper, zic englezii). Dar observ că nu am răspuns complet întrebării precedente. Să o fac acum. E nevoie de o totală libertate de acces la cultura planetară.

Intelectualul român este dornic de o asemenea cunoaştere universală. Vezi Eminescu, Odobescu, Haşdeu, Heliade Rădulescu, Mircea Eliade, Iorga, Pârvan, Lovinescu etc.

Spiritul românesc e universalist”

Bucuria de a-şi vedea numele tipărit l-a încercat şi pe Steinhardt, emoţie şi fericire care l-au stăpânit până în ultima clipă, pentru că, spune el:

„–– Ce-am simţit când mi-am văzut numele tipărit în RFR? (Revista Fundaţiilor Regale – n.m, N. B.) O imensă bucurie – ăsta-i adevărul. Şi acum încerc o emoţie ori de câte ori îmi văd numele tipărit. Bănuiesc că se petrece un fenomen de natură psihanalitică: ne vedem oglindiţi, proiectaţi înafara noastră; numele nostru nu-i un soi de hologramă?”

Foarte frumos defineşte şi conceptul de libertate:  „–– La întrebarea aceasta, a doua, mă grăbesc să răspund folosind cuvintele celebre ale lui Siérjes despre starea a treia: ce este? Nimic. Ce trebuie să fie? Totul. Aşa şi libertatea: ce poate face omul cu ea? Totul. Fără de ea? Nimic, ori numai pocitanii şi prunci morţi”.

Insist în afirmaţia că, originalitatea gândirii steinhardt-iene este pentru români un tezaur nesecat de înţelepciune şi pildă a erudiţiei perfecte a intelectualului.

El aduce elemente noi la definirea şi înţelgerea conceptului de libertate, cu toate nuanţele care-i incumbă.

„–– Omul fără libertate e un nenorocit, o fantomă de om, o caricatură şi un locuitor al iadului. Cu libertatea omul poate face multe lucruri bune. Dar poate şi să o exaspereze, să o prefacă în absurd şi în toxină. Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. În societate, există libertăţi concomitente, deci şi posibilitatea unor abuzuri de drept.

Libertatea, ca orice însuşire, ca orice entitate, are nevoie de moderaţiune şi dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. Rea şi aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor. Atunci e premergătoare de haos, dezordine, prostie – şi-n cele din urmă (fără doar şi poate), de tiranie. (v. E. Kastner în importanta lui carte, Fabian). Asta în viaţa socială şi politică. În literatură, fireşte, nu poate exista (ca şi în toată arta) decât libertatea absolută. Şi acolo poate duce la malformaţii, la monstruozităţi, neghiobii – dar acestea toate nu pot înfrânge principiul libertăţii totale. (Rămânând, fireşte, adevărat că adevăratul artist e întotdeauna un creator, adică un ştiutor de dreaptă măsură, de bun simţ, de echilibru)”

          Mie mi se par formulări  pe măsura pildelor evanghelice (mutatis mutandis!) ori a apoftegmelor scriitorilor creştini, fără să aibă neapărat conotaţie ortodoxă.

          Cât priveşte aderarea lui la creştinism urmată de botezul în închisoare, Nicolae Steinhardt mărturiseşte:

          „Eu am fost atras (cucerit) de creştinism încă din tinereţe, din copilărie. Atracţia a evoluat crescendo. Cred, totuşi, că fără experienţa închisorii nu aş fi făcut pasul decisiv – ori mult mai târziu. Iată de ce eu îi mulţumesc lui Dumnezeu şi-i sunt atât de recunoscător lui Dinu Noica. La mine au lucrat nu „opţiunile raţiunii”, ci fascinosum şi tremendum.”

          Şi o întrebare cu efect,de o nonşalanţă uluitoare, care ne atenţionează şi trage un semnal de alarmă pentru toţi:

„–– Ce înseamnă compromisul pentru scriitor? Există compromisuri necesare? Compromisuri scuzabile?

-Compromisuri moderate şi, de bine de rău, scuzabile  – cu viaţa - există. Nu cu stilul, cu limbajul, personalitatea ta însăşi. Nu înseamnă că până şi compromisurile moderate nu sunt şi ele legate de riscuri. Compromisul nu atât în sine e primejdios cât prin consecinţele lui: odată primul pas făcut se va putea oare opri din mers cel care a cedat şi s-a învoit? Nu va merge din cedare în cedare până la „capătul nopţii”, până-n fundul abjecţiunii? Nu-i compromisul un soi de pact cu diavolul, iscălit cu sânge? Cel mai sigur şi mai antiseptic mi se pare a fi refuzul categoric iniţial. Şi aici, ca în atâtea alte domenii, se aplică dreapta  socoteală. Se cuvine ca judecata să fie făcută de la caz la caz”.

Ca şi cea despre dogma în literatură care duce, conform convingerii părintelui la şablon. „La manierism. La imobilitate. Am prea văzut-o. Supravieţuim agăţându-ne cu disperare de o barcă de salvare: a) libertatea, b) bunul simţ, c) simţul ridicolului, d) umorul. Şi repetând întruna: 2+2=4. Şi amintindu-ne mereu că toate-s trecătoare, mai ales modele (dogmele sunt mode): ce e val ca valul trece”.

Atâta originalitate şi spontaneitate  în sistemul gândirii, rar mi-a fost dat să întâlnesc, poate doar la Petre Ţuţea, la Eugen Ionesco (de altă factură!), la Cioran şi la Nae Ionescu. Şi bineînţeles, să nu-l neglijăm pe Noica.

N. Steinhardt evocă atmosfera Bucureştilor de altădată, un „paradis general” spune el, citându-l pe Cezar Petrescu. Şi mai face o afirmaţie cutremurătoare, de această dată:  „Bucureştiul a murit. Nu cred să fie numai o impresie, nu cred să fie vorba de remarca lui Proust: că spaţiul e tot atât de trecător ca şi timpul (finalul lui Du Coté de chez Swann). Nu, nu e o simplă impresie datorată bătrâneţii. Bucureştiul

e pe cale de a fi „executat” şi înlocuit cu altceva – urât.

N. Steinhardt

25 august 1987”

          Folosind metafore şi sintagme spontane şi atrăgătoare, cu trimiteri livreşti,  monahul  mărturiseşte că nu cunoaşte răsplată mai mare pentru munca lui literară, decât a fi citit de tineri:

„–– Mă bucur când aflu că cineva (oricine) m-a citit cu plăcere. Mi se întâmplă – nu-mi vine a crede că-i adevărat – că am fost citit (de tineri mai ales) cu folos, curiozitate şi intensitate participatorie. Poate fi bucurie mai mare? Sticla aceasta a căpitanului Grant aruncată în marea tipăriturilor – când ajunge în mâini cercetătoare şi receptive, ce răsplată incomparabilă pentru un scriitor, fie el un simplu diletant de mâna a zecea!”

Şi, referitor la receptarea de către tineri a textelor sale: „–– În vara aceasta, ulterior apariţiei Escalelor în timp şi spaţiu, am primit numeroase (!) vizite ale unor tineri şi mai puţin tineri, care mi-au declarat că îmi citiseră cartea cu atenţie şi că le-a fost pricină de plăcere şi mulţumire, interes ba şi de entuziasm. M-am simţit emoţionat, stingherit şi uluit. Erau totuşi sinceri. Nu exista nici un motiv pentru

care să-mi turuie braşoave. A trebuit să-i cred. Drept care,  fericire şi spaimă. (...)

Ioan Alexandru ar fi putut da Rohiei faimă. Nu a mai venit aici de multă vreme. Păcat. Alături de el poate că puteam fi şi eu de folos”.

          Parafrazând jurnalul parizian al lui Eugen Simion, „Timpul trăirii, timpul mărturisirii”, pot spune despre cartea „Între lumi” că este o Carte a trăirii şi a mărturisirii.

          Remarcabilă e şi spusa  lui G. Poulet despre critic:  –– „Criticul e cucul instalat în cuibul autorului”. (G.Poulet, Conştiinţa critică), la care Steinhardt adaugă consideraţii personale: „Criticul primeşte revelaţia şi o descoperă cititorului. El atrage atenţia asupra fenomenului. Cheamă. Află comori. Şi tot el pune lucrurile la punct”.

          Câte subtilităţi şi câte nuanţe, câte spumoase vorbe nu se pot găsi într-un text! Comunicarea intertextuală este mai mult decât necesară, la fel ca şi comunicarea directă, verbală pentru că vorbirea este un al doilea sistem de semnalizare al omului. În acest sens, Steinhardt spune:

„Vai celor ce nu pot dialoga şi comunica: îi aşteaptă însingurarea, inhibiţia, bolile psihice (datorate refulării), plictiseala, neurastenia, încrâncenarea şi până la urmă abrutizarea. Şi mai e nevoie de niţel entuziasm, niţică viaţă, niţică tinereţe – şi să se simtă că pentru tine, cel ce vorbeşti, actul vorbirii e o bucurie, nu o pedeapsă ori un consemn”.

Despre valorile culturii şi civilizaţiei româneşti, adevărate voci ale neamului, se poate spune că le-a apreciat şi le-a cultivat mereu pentru spiritul  viu şi erudiţia lor, pentru sistemul lor de gândire şi scriere ceea ce demonstrează un spirit deschis, generos către marea cultură:

„Noica a fost un moment al conştiinţei române” -  spunea monahul despre marele filozof. Dar şi despre celelalte repere ale românilor:

„- Însuşirile principale ale lui Eliade au fost:

a) o extraordinară putere de muncă

b) o voinţă şi o perspectivă rar întâlnite

c) o memorie senzaţională

d) o „curiozitate” nesăţioasă

e) un talent literar cu totul excepţional, nuvelele lui sunt superbe, ca şi Noaptea de Sânziene

f) pe plan uman: modestia absolută, bunătatea, mărinimia.

De asemenea: o rigoare ştiinţifică impecabilă.

Trebuie să fie publicat în româneşte tot ce a scris. Slavă Domnului că a încetat ostracizarea lui Cioran; dar mai e mult de făcut. Vintilă Horia (din Spania) trebuie neapărat recuperat, e un scriitor superb şi nu există nici un motiv sănu i se publice la noi Dumnezeu e născut în exil, Scrisoarea a 7-a ori recenta carte despre Goya”.

Un foarte frumos crez artistic este  formulat în stilul steinhardt-ian privitor la actul creaţiei. „–– Ce înseamnă pentru oricine, cred: fericirea şi efortul.

Mai întâi: clipele ori ceasurile ori zilele de panică, apoi cele de euforie.”

          Din aceste confesiuni epistolare aflăm amănunte inedite despre munca redacţională la cele mai prestigioase reviste ale vremii: „Vatra”; „Echinox”, „Viaţa românească” , „Tribuna”, ş.a.

          Textul de faţă conţine şi un text omagial alcătuit în 29 iulie 1992, când omul de cultură N. Steinhardt ar fi împlinit 80 de ani, prilej cu care Al. Paleologu îl evocă în culori cât se poate de calde, afirmând despre el că: „Nicu avea o înclinaţie către hazliu, către varianta amuzantă şi corozivă a inteligenţei şi eu sub specia aceasta l-am cunoscut”.

          Apoi, acesta îşi aminteşte cum l-a cunoscut pe Nicu Steinhardt:

          „Pe Nicu l-am cunoscut mult mai târziu, în 1954, la Câmpulung, unde eu locuiam clandestin, cu acte false şi cu alt nume, şi unde a venit să mă vadă. El venise pentru Noica, dar a aflat că sunt şi eu acolo. Nu mă cunoştea şi i-am fost recomandat ca o curiozitate pe care a venit s-o cunoască. Întâlnirea noastră a avut un caracter fulgerător.

Adică ne-am declarat şi ne-am constatat prietenii din copilărie şi perfect şi total exhaustiv comunicanţi. El avea o formaţie intelectuală aproape identică cu a mea, mult mai completă şi mai largă, fiindcă avea o curiozitate, o memorie şi o rapiditate de aprehendare, cu totul ieşite din comun.Dar cam aceleaşi repere le aveam amândoi. Atât în ordinea studiilor noastre academice, care erau juridice, cât şi în ordinea literaturii, franceze în principal, şi în ordineaamintirilor pariziene şi în ordinea tot aşa a anecdotei istorice şi a cunoaşterii Bucureştiului. Ne-am descoperit nişte afinităţi extraordinare şi din prima zi am devenit prieteni de totdeauna. Trebuie să adaug că la ora la care vorbim mi-au murit toţi prietenii mai apropiaţi din generaţia mea, adică Noica, Sergiu Al. George, Dinu Pilat şi Nicu Steinhardt. Cel mai mult îmi lipseşte Nicu Steinhardt.

Dar în aşa hal îmi lipseşte că mi-l invent în continuare şi pentru asta recurg la un adjuvant extraordinar propriu, adică recitesc mereu cartea lui, Jurnalul fericirii, carte pe care el mi-a adus-o s-o citesc când a terminat dactilografierea ei, perfect şi frumos făcută, impecabilă, în 1972. Am rămas o zi şi o noapte s-o citesc şi a doua zi am reluat-o, după care l-am telefonat şi i-am zis: „Nicule, hai să ne vedem, ca să-ţi spun un lucru cu totul important şi urgent”. Şi i-am spus: „Dragă Nicule, până acuma şi de aici înainte o să continuăm la fel, şi asta o facem sub vederea lumii, în ochii lumii, şi lumea ne ştie, ne cunoaşte, ne batem  pe burtă, ne spunem pe nume, ne purtăm de parcă am fi oameni de rang egal, dar tu eşti un mare scriitor, cel mai mare din generaţia noastră. Cu totul extraordinar”. A crezut că-mi bat joc, că glumesc, a zis că: „Fugi de-aici şi nu-ţi mai bate joc de mine, eu sunt un dilentat” – sigur, cum era el, l-ai cunoscut foarte bine, avea nişte excese, de-alea chinezeşti, de reculuri şi de ipocrită umilinţă. „Eu nu sunt decât un ratat, un diletant” ş.a.m.d. „Lasă, domnule, i-am spus. Cause toujours! Tu ştii foarte bine că această carte e o capodoperă şi o să ilustreze literatura română în mod eminent, cea a secolului nostru”.

Nu m-a crezut că sunt sincer. Dar credea că am dreptate – asta o susţin. Şi-acuma, mulţumită cărţii ăsteia, eu îl pot reînvia mereu, pentru uzul meu propriu. Şi nu numai al meu ci alor mei. Adică şi fiul meu şi-l aminteşte foarte bine şi nevastă-mea, deci, în intimitatea familiei mele, Nicu e mereu prezent şi mai luăm volumul şi citim cu glas tare din el”.

          Acum, când nici conu’ Alecu Paleologu nu mai e printre noi,  e cu atât mai emoţionant faptul că s-a păstrat acest text omagial al lui Steinhardt.  Au rămas aceste pagini remarcabile despre două caractere remarcabile.

          Despre convertirea sa şi despre retragerea la mănăstirea Rohia, tot Alecu Paleologu dă mărturie:

 „-Credeţi că Rohia a fost o eliberare sau o închisoare?

–– O închisoare. Asta o spun sigur. Dar orice închisoare, adaug, este o eliberare. Noi am avut, amândoi, împreună, experienţa închisorii propriu-zise. Am avut prilejul, la  început, să stau cu el cam vreo douăzeci de zile, la Jilava, în aceeaşi celulă, şi să petrecem circumstanţele relatate de el în Jurnalul fericirii, între care episodul cu miracolul care s-a produs când trebuia să spălăm nişte gamele încleiate de arpacaş şi am încercat să o facem după o reţetă rău venită, cu cenuşă, şi acolo era o oroare de lipici şi de murdar şi de infect, de care nu mai puteam scăpa şi apă nu mai aveam, ne vedeam catastrofaţi. A fost miracolul pe care-l povesteşte el acolo, cum, din senin, ni s-a adus o banie cu apă şi am îndepărtat momentul, căci trebuiau să fie prezentate, şi am ieşit, ca să spun aşa, basma curată, în mod cu totul şi cu totul nesperat. Episodul este foarte amuzant relatat. A fost însă foarte dramatic atunci când l-am trăit. Perioada aceea, din camera numărul 18, de la Jilava, este foarte importantă.

Acolo am fost veniţi câţiva din lotul nostru: adică Teodor Enescu, Remus Niculescu, doctorul Răileanu, Sergiu Al. George şi alţi prieteni, inclusiv Nicu şi cu mine, şi acolo se afla şi părintele Mina, un călugăr, mi se pare bucovinean, care l-a botezat în celula nr. 18, sub nasul gardienilor şi în  compania numeroşilor colocatari ai celului, cu ştiinţa numai a lui Sergiu Al. George şi a mea. El ezitase să facă pasul acesta înainte de a fi arestat. El a considerat închisoarea ca ultimă şansă, ultimul moment în care se putea face, mai ales c-a avut norocul sau şansa sau aşa s-a întâmplat coincidenţa, să se afle acel călugăr acolo. După aceea ne-am despărţit şi nu ne-am mai văzut decât după eliberare, în ’64. Când a ieşit era nu numai un om creştinat, dar anii de închisoare au agravat (ca să spunem aşa) sau din contră au exaltat angajarea lui creştină de o manifestare poate, şi cum e şi firesc să fie, excesivă, adică exhaustivă, cum se întâmplă întotdeauna cu un convertit. Chiar eu îi făceam reproşuri, îmi îngăduiam nişte polemici cu el care erau injuste, pentru că mie mi se părea că el exagerează, ceea ce nu era adevărat, dar eu greşeam, fiindcă nu se poate face asta fără exagerare. Mai târziu, după şederi, deci în ani diferiţi, la mănăstirea Chevretogne, mănăstire benedictină din Belgia, a dobândit acolo, mulţumită climatului extraordinar de civilizat şi tolerant, o potolire, o liniştire şi ceea ce numea el, accesul la dreapta socotinţă, încât, după aceea, în adevăr, creştinismul lui era, pe lângă unica morală eficace, şi  miraculoasă şi transfiguratoare; şi oricine încearcă să o practice cât de cât (dacă reuşeşte, fiindcă nu este lesnicioasă) atunci îşi dă seama de caracterul transfigurator al acestor acte de comportament. Nicu greşea de multe ori, dintr-un fel de pripeală, dar pripeala asta era, după mine, ceva extrem de seducător şi fascinant, fiindcă aceeaşi pripeală a avut-o şi ca puşcăriaş – din primele zile să îşi aroge tot codul puşcărieşesc, fel de fel de lucruri pe care le făcea cu un fel de pripeală puerilă şi exaltată şi exultantă. Aveai impresia că intrarea lui în închisoare era un fel de  intrare într-un fel de paradis ameţitor, în care totul este foarte urgent şi nimic nu poate fi lăsat în aşteptare”.

          Aceasta este, la rândul ei, o mărturie zguduitoare, în afară de relatarea lui Nicu Steinhardt, despre convertirea şi botezul din celula 18 de la Jilava, făcută de o altă persoană, care a fost martoră.

          La rândul lor, Mircea Oliv şi Ioan Pintea, dau mărturie despre Părintele Nicolae.

          Ioan Pintea aminteşte despre scrierile sale: „Părintele Nicolae a plecat în

pustia înverzită a Rohiei, cum ne plăcea să o numim, nu pentru ca să se sălbăticească, şi aici îl citez pe sfântul Efrem Sirul, ci ca să îmblânzească sălbăticia acestei lumi. Nu era la Rohia într-o închisoare gândită, judecată omeneşte. Poate că era o „închisoare” monahală, în sensul că era un loc de claustrare, de linişte desăvârşită, un loc care nu permite să ieşi din nişte reguli. Nişte reguli care sunt acceptate în  primul rând de cel care le-a îmbrăţişat dinainte. Toate cărţile părintelui Nicolae, mă gândesc la cărţile pe care le-a publicat după În genul tinerilor, mă gândesc la cărţile publicate la Paris, împreună cu prietenul său Neumann, cărţile publicate în limba franceză, care s-au ocupat de Vechiul Testament, de lumea iudaică, toate cărţile lui, spun, cărţile lui: Între viaţă şi cărţi, Incertitudini  literare, majoritatea apărute la Editura Dacia din Cluj, sunt cărţile care au în centru preocuparea spirituală, preocuparea creştină, căutarea unui sprijin, a unui axis creştin. Încununarea acestei căutări nu e alta decât ultima carte a părintelui Nicolae, apărută postum, Dăruind vei dobândi, o carte de predici, importantă pentru omletica românească. După părerea mea, nu există în omletica românească o carte mai importantă la nivelul limbajului omletic, şi poate nu s-a scris în omletica noastră ortodoxă, aşa ceva, de la Antim Ivireanu încoace”.

          După afirmaţiile lui Ioan Pintea, Nicolae Steinhardt a intrat în  monahismul ortodox  „cu o sinceritate desăvârşită. Intrând în monahismul ortodox, părintele Nicolae a îmbrăţişat cu dragoste şi fericire, ideea românească, ideea naţională. Este

curios, este tainic cum cineva, venind dintr-o altă credinţă decât credinţa noastră, venind dintr-un alt popor, alt neam decât neamul nostru, poate să dea lecţii unor spirite false şi patriotarde”.

          Dar el punctează un lucru extraordinar pe care-l spusese Alecu Paleologu la omagierea monahului şi anume că „Dumnezeu l-a ales pe părintele Nicolae”. Şi cred că aceia care merg în întâmpinarea Mântuitorului şi în întâmpinarea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi alege. Nu degeaba sunt numiţi nişte aleşi. Şi părintele Nicolae a fost un asemenea ales. Avem în Evanghelii un exemplu extraordinar, pe care îl folosesc pentru liniştea mea creştină de câte ori am ocazia să vorbesc despre încreştinarea părintelui Nicolae. Este acea întâlnire teribilă dintre Mântuitor şi Natanail. Mântuitorul a găsit că în acest israelit nu era vicleşug. Eu totdeauna l-am asemănat pe Natanail cu părintele Nicolae. Cred că Mântuitorul a găsit că în părintele Nicolae nu era urmă de vicleşug”.

          Mă alătur şi eu la părerea acestui teolog, Ioan Pintea  şi, prin extrapolare, nu pot spune decât: eu l-am ales pe Nicolae Steinhardt ca model (citind Jurnalul fericirii,  m-am simţit îmboldită lăuntric să urmez Teologia), sau el m-a ales pe mine, ori Dumnezeu pe amândoi?  Cert este că spiritele afine se întâlnesc şi comunică, într-un fel sau altul, fie şi printr-un eseu de felul acesta în care mi-am exprimat admiraţia faţă de acest model creştin.

          Cartea beneficiază de o Addenda la ediţia a doua,  intitulată Sfântul de la Rohia –  scrisă de Nicolae Băciuţ, în care acesta mărturiseşte cum l-a cunoscut şi ce l-a atras la acest om. „M-am apropiat cu sfiiciune şi respect faţă de N. Steinhardt şi, la prima întâlnire, s-a opus să-i sărut mâna, aşa cum, şi din instinct şi din educaţie, simţeam că trebuie să fac. I-am smuls atunci promisiunea de a-mi răspunde la

câteva întrebări pe care să i le trimit în scris. Şi N. Steinhardt s-a ţinut de cuvânt, căci cuvântul lui n-a îngăduit niciodată minciuna, compromisul. Mai mult, atunci

când i-am cerut ca dialogul nostru epistolar, oricât ar fi fost el de ciuntit de cei care vegheau la (ne)liniştea regimului comunist, să se transforme într-o carte, a acceptat cu sfiiciune – nu putea concepe, în milostivenia şi generozitatea sa, că ar putea refuza pe cel ce se îndreaptă spre el cu credinţă, admiraţie.Am încercat să reconstitui„întâlnirile” mele cu N.Steinhardt din Jurnalul pe care l-am scris, adesea cu pauze lungi, în ultimii ani de viaţă ai „Sihastrului de la Rohia”. Din păcate, n-am reuşit să dau de însemnări mai vechi de august 1986.”

          De asemenea, în volum mai există un text intitulat: N. Steinhardt şi generaţia ’80 (Anchetă literară), concretizat în cinci întrebări cu răspunsurile aferente, date de Nicolae Băciuţ, despre monah.

          Urmează şi o  Addenda la ediţia a III-a După optsprezece ani  care relatează vizita făcută de Nicolae Băciuţ la Rohia, pe urmele monahului iubit, unde stă de vorbă cu părintele Paisie, un continuator al operei spirituale a lui Nicolae Steinhardt. Scrierea aceasta e încărcată de nostalgie şi de afecţiune, de o poezie suavă şi tandră:

„Am plecat spre Rohia în penultima zi a lui octombrie. Din păcate, după… optsprezece ani. Mi-am dorit mult să ajung la Rohia. Mai ales atunci când Monahul Nicolae se afla acolo, trebăluind în Biblioteca Mănăstirii dar şi trăindu-şi viaţa de călugărie, de simplu monah, renunţând la toate pentru acel colţ de rai din Ţara Lăpuşului.Am ratat de câteva ori, amânând întâlnirea cu Rohia, după ce, în 1989, părintele Nicolae a plecat dintre noi, rămânând de veghe sub umbra deasă a pădurii din preajma mănăstirii în care şi-a regăsit tihna şi bucuria credinţei. A venit la Rohia, ne mărturiseşte călugărul Paisie, care-i duce mai departe misiunea pe care şi-a asumat-o şi părintele Nicolae. După moartea tatălui său, N. Steinhardt îşi căuta un loc unde să se retragă, pentru a trăi în ortodoxie, pentru care a optat în închisoare, cu ani în urmă. Unde ar fi vrut să rămână, nu era primit, ştiindu-se că el era un fost puşcăriaş politic, unde ar fi fost primit, nu s-a putut decide să rămână.

Cred că alegerea Rohiei a fost cea mai inspirată, cea mai potrivită. În 1980, când i s-au deschis porţile Rohiei, „Casa Poetului”, plănuită de poetul Ioan Alexandru, el însuşi îndrăgostit de Mănăstirea Rohia, era în construcţie. Când a

fost gata, în acelaşi an, părintele Nicolae a fost primul locatar. Cel care avea să înnobileze locul, făcându-l motiv de pelerinaj în plus pentru cei trăitori întru credinţă ortodoxă şi iubitori de literatură. Camera / chilia părintelui Nicolae e modestă. Câteva cărţi dragi, propriile sale cărţi apărute antum şi postum, fotografii de familie, masa de lucru, o sobă de teracotă, un pat simplu, un dulap, câteva obiecte personale, ochelarii, bastonul în care-şi sprijinea povara anilor dar şi a închisorii, sunt martore ale unui destin unic în cultura română. Spiritul lui N. Steinhardt plutea peste tot în chilia din „Casa Poetului”. Timpul de la Rohia, dincolo de rugăciuni, a fost trăit de părintele Nicolae în Biblioteca Mănăstirii. Peste 27.000 de cărţi din cele patruzeci de mii ale Mănăstirii au trecut prin mâinile criticului şi eseistului, fiind fişate cu minunţiozitate şi cu rigoarea de care a făcut numeroase probe în tot scrisul său, risipit în cărţi şi reviste, din ţară şi din străinătate.

L-am căutat pe N. Steinhardt la Rohia. După optsprezece ani. N. Steinhardt nu mai era acolo, timpul n-a mai avut răbdare cu el, deşi cred că mare i-ar fi fost bucuria dacă ar fi prins măcar o zi de libertate, el, care a făcut mereu apologia libertăţii, în spaţiu şi în gândire.

N-am regretat însă amânarea. Ziua în care am ajuns la Rohia a fost în măsură să nu ştirbească din aura pe care eu, cel care n-am văzut până atunci Rohia, mi-o imaginasem, mi-o dorisem s-o aibă.

Am întârziat optesprezece ani. N. Steinhardt nu mă mai aştepta. Dar el era acolo.

Târgu-Mureş, 31 octombrie 2004”.

          Şi oare e cu totul întâmplător faptul că, anul trecut, am pus la cale cu un preot maramureşean care a fost de nenumărate ori la Rohia, o vizită în chilia monahului Nicolae Steinhardt, proiect încă nerealizat, dar care sper că se va înfăptui, înainte ca eu să plec din zariştea pământească? Dea Domnul să-l întâlnesc acolo, aşa cum şi Nicolae Băciuţ l-a întâlnit după 18 ani!

          În  Addenda la ediţia a IV-a Nicolae Stheinhardt - un model pentru tinerii de astăzi, tot Nicolae Băciuţ afirmă că: „N. Steinhardt era un model pentru tineri. Pentru cei care-l cunoşteau, pentru cel care-l citeau. Pentru mine, cel tânăr, a fost model şi prin una şi prin alta. Şi nu încetează să-mi fie un model. De credinţă. De

viaţă. De cultură. „Nicolae Steinhardt nu-şi mai aparţinea. El, Sihastrul de la Rohia, era, de fiecare dată când ieşea în public, înconjurat de puzderie de lume, de prieteni sau de simpli curioşi. Era o apariţie şi o prezenţă fascinantă. Părea mai degrabă rătăcitor printre oameni, o apariţie insolită şi contrariantă, coborâtoare parcă din alte timpuri. Mai ales tinerii căutau să-i fie aproape - îl priveau şi-l ascultau cu religiozitate, ca pe un sfânt. Cred însă că sentimentul era reciproc. Şi N. Steinhardt îi agrea pe tineri. Şi îi făcea bine prezenţa lor. Îi privea cu bucurie şi cu o anume religiozitate şi el”, scriam la un moment dat.”

          În încheiere, cartea are o Biografie Nicolae Steinhardt  şi o listă generoasă cu Opera şi Alte contribuţii literare, Traduceri făcute de el şi o listă cu Articole şi studii despre el şi opera sa.

          E în mod cert, un privilegiu pentru mine că am găsit cartea domnului Nicolae Băciuţ, publicată la SEMĂNĂTORUL, Editura Online, secţia Critică literară prin grija editorului delegat al acestei edituri, domnul Nicolae N. Tomoniu, şi am putut să gust din deliciile pe care ţi le oferă o carte de înaltă cultură.

          Volumul se găseşte şi se poate descărca în format pdf, la adresa electronică

www.editura-online.ro    secţia critică literară.

 

 

          25 martie 2010

          Sărbătoarea Buneivestiri