IERUSALIMUL FRANCISCAN. ASSISI VĂZUT CU DIOPTRIILE INIMII (itinerar spiritual - Cezarina Adamescu)

[adamescu cezarina victoria]

 

 

ITINERARII SPIRITUALE:

 

SUFLETUL LOCULUI ŞI LOCUL DIN SUFLET.

IERUSALIMUL FRANCISCAN. ASSISI VĂZUT CU DIOPTRIILE INIMII.

 

 

Moto:

 

„Nu există înălţimi de neatins ci numai aripi prea scurte”

        -Giovani Papini-

                                                                   

                                                              I.

 

            Assisi! Ierusalimul lăuntric la care atât am visat!

            E dificil să peregrinezi, fie şi cu mintea, printre datele obiective şi impresiile subiective despre acest pământ sfânt, patria spirituală a franciscanilor. Încă de la primii paşi simţi fascinaţia acestui loc împădurit şi te cucereşte o singurătate benefică locuită de Dumnezeu şi guvernată de pace.

            Admir piscurile înalte ale Apeninilor Centrali în tihna dimineţii primăvăratice.

            Se ştie că aceeaşi realitate privită de mai mulţi ochi, se prezintă diferit. Depinde de modul în care o priveşti. Eu prefer să privesc cetatea aceasta cu dioptriile inimii.

            Iată-ne aşadar, în patria lui Francisc, unde ascultăm smeriţi liturghia cosmică a tuturor creaturilor care ne invită să dăm slavă lui Dumnezeu pentru darul mirabil numit Francesco, prietenul tuturor făpturilor create şi în acelaşi timp, prietenul intim al Creatorului lor.

            Unul din sfinţii care şi-au lăsat amprenta în istoria Bisericii, nu numai prin sfinţenia personală, dar mai ales prin ineditul felului de a ne relaţiona cu Dumnezeu şi cu semenii, cu creaţia însăşi, cu tot ceea ce ne înconjoară.

            Şi dacă Domnul e Creatorul a toate, inclusiv al vieţii, darurile lui au valoarea confreriei.

            Dacă vrem să cunoaştem bine un om şi să-l înţelegem, pentru ca mai apoi să-l iubim, trebuie să privim împrejurul lui. Şi acest „împrejur” se numeşte Valea Umbriei de la Perugia până la Spoleto. Şi parcă te îmbrăţişează protector aerul rarefiat şi impregnat de mirosul tare de frasin, tufani, stejari şi stufărişuri de pe Muntele Subasio, făcând parte din masivul muntos al Apeninilor Centrali.

            Sunt imagini care se admiră în pioasă tăcere. Sunt lucruri care se spun fără cuvinte. Aici Dumnezeu te ia cu asalt, liniştea pădurii de chiparoşi şi castani ia locul cuvintelor. Inspiri profund mireasma lui Dumnezeu, nu numai prin căile respiratorii, ci prin toţi porii. Şi parcă înaintezi cu paşi rari spre abisurile eternităţii. Câte abisuri fără sfârşit ale misterului divin în care te pierzi ca o biată scamă! Nicăieri umilinţa şi măreţia nu se îmbină mai perfect ca în aceste locuri, călcate de acest mărturisitor exemplar al lui Isus. Simţi cum te cotropeşte bucuria de a nu aparţine nimănui, în afară de Dumnezeu.

            Câmpia spoletană presărată de coline pluşate şi protejate de spatele împădurit al muntelui Malbo reprezintă Umbria verde care, prin maiestatea munţilor săi îţi oferă un intraductibil cuvânt de pace.

            Străbaţi cu privirea orizonturile muntoase şi totuşi vaste, de culoarea azurului, treci râul Transimeno şi te odihneşti în apele cristaline ale Clitunei.

            Natura în Umbria prezintă contraste: de la blândeţe la asprime, de la sfinţenie la sălbăticie. Măslinul – copacul Umbriei îţi împrumută seninătatea lui. Şirurile de măslini încing dealurile în culoarea lor gri-verde, coborând pe lac, urcându-se pe munte, cât permite clima aspră, puţinul pământ fertil, îşi încolăcesc rădăcinile pe stâncă. Par suflete chinuite, întinzându-şi crengile către cer. „Nota dominantă a Umbriei – spune Maria Sticco în cartea sa despre Sfântul Francisc – este pacea, născută din martiriu, ca şi măslinul.”

            Assisi (Assise), oraş binecuvântat, este perla Umbriei. Iată cum ni-l descrie Maria Sticco şi cum mi-a rămas şi mie, în memorie:

            „Un pumn de case aruncate pe acea coastă occidentală din Subasio către Valea Spoletană. Străzi lungi şi înclinate, paralele cu muntele de care se agaţă multe ulicioare abrupte, care înfruntă panta, şerpuind printre casele cu trei-patru nivele pe o parte şi pe cealaltă, abia se vede acoperişul. Cine a trecut o singură dată pe acele străzi, nu le mai uită.

            Într-adevăr, după atâţia ani de când l-am părăsit şi eu le visez necontenit şi simt o dorinţă aprigă de a mă reîntoarce acolo. La înapoiere, o creştină m-a întrebat în ce oraş aş alege să trăiesc până la sfârşitul vieţii: Roma sau Veneţia. Şi eu am răspuns că, între Roma şi Veneţia, aş alege Assisi.

            Şi, continuă Maria Sticco: „Străzile sunt strâmte, neregulate, pustii. Case puţine şi diferite. Una cu pietre  înnegrite, alta cu pietre trandafirii  şi de culoarea fildeşului, care sunt proprii în  Subasio, una joasă, înaltă, un turn retezat. Unele sunt proptite, cu arcade şi bolte  mari, pline de umbră, ca pentru a se baricada pentru apărare, ca nişte fortăreţe. În alte zone sunt netede, cu ferestre zăbrelite sau cu jaluzele lăsate. Sunt mănăstirile. Ferestrele şi porţile au păstrat însemnele timpului: înăuntru, o boltitură ascuţită cu pietrele sale frumoase în evantai, urmele unui arc al Renaşterii; înăuntrul arcului o quadratură modernă.

            Pe străzi nu pot circula automobile; sunt repezi şi fără legătură, sunt sărace, dar în zilele senine, albastrul cerului, devine adânc şi acel albastru e o fâşie de peisaj din fundalul unui arc şi muşcatele de la ferestre dau un farmec deosebit.

            Un nu-ştiu-ce intim, meditativ, vigilent. Sunt ingenue, sărăcia lor este notabilă; invită la rugăciune. Italia mistică, cea care veghează.

            Tot peisajul din jur te îndeamnă la rugăciune. În spatele oraşului Assisi, se rotunjeşte un munte mare pietros: Subasio, suspendat într-o vale sălbatică, săpată de şerpuirea râului Tescio, o vale unde să meditezi despre judecata din urmă. În faţă se desfăşoară câmpia cultivată cu pietricelele sale de pământ, verzi sau maro; la orizont munţi şi munţi care se pierd în zare, patru sau cinci lanţuri ondulate care-şi schimbă culoarea, de la cea a zefirului la aceea a ametistului, după oră şi cer. Şi pentru că sunt frumoşi, aprind în noi dorinţa de a ieşi din această micime. Munţii vorbesc. Te invită la urcuş. Excelsior! Cât mai sus, până la Tatăl ceresc. Munţii promit că dacă vor fi urcaţi vor dezvălui o frumuseţe neînchipuit de mare, mult peste ceea ce se vede. (…)

            Casa lui Pietro Bernardone se află chiar în centrul localităţii, lângă Piaţa Poporului, unde vechiul templu al Minervei îşi ridică pronaosul corintian. Casă frumoasă şi confortabilă.” (La sosirea grupului român din anul jubiliar 2000 – casa se află în renovare. Privim pe geam, printre schele şi într-adevăr zărim pe dinăuntru, casa de piatră, prilej de emoţie puternică pentru că aici a fost zămislit şi a văzut lumina zilei săracul şi smeritul Francisc din Assisi, „frăţiorul cel mic şi blând” a cărui forţă era răbdarea. Omul cel mai liber din lume şi săracul cel mai bogat de pe pământ cel care s-a născut cu misterul infinit scris pe frunte).

            Privim cu insaţietate panta colinelor de pe valea surâzătoare Subasio, aureolată de soarele dimineţii.

            Aflându-te aici îţi vine să cuprinzi totul într-o singură îmbrăţişare, munţii cu cerul în capete, câmpia însorită, pâraiele, ierburile, florile, copacii înmiresmaţi, vieţuitoarele  mărunte  ale pădurii.

            Câtă lărgime de cer şi ce pace înaltă la umbra măslinilor palizi ca melancolia!

            Măslinul – bogăţia Umbriei, dăruind locuitorilor un ulei savuros şi blând.

            Străbatem colinele, munţii, văile, luminişurile.  Peste tot sunt aşezări cu vile şi hoteluri montane. Un verde crud, proaspăt, bacovian domină priveliştea. Ţinutul e foarte aerisit datorită vegetaţiei abundente, luxuriante, meridionale. Aşezările urbane sunt foarte curate şi proaspete, dau senzaţia de confort şi desăvârşire. O colină roşie de maci contrastează cu verdele dimprejur. Aceste meleaguri erau străbătute de Sfântul Francisc  desculţ sau cel mult, în sandale umile. Noi mergem cu autocarul, comod, aerisit, cu fotolii confortabile, rabatabile, unde se poate dormi. Şi tot noi suntem nemulţumiţi. Veşnic avem de reproşat ceva. Seraficul Francisc era un om vesel, senin, blând, cu nişte ochi foarte expresivi şi o voce frumoasă. Avea darul de a se face agreat. Cine îi vorbea trebuia să fac la fel ca el. Fără nici un efort. Venea de la sine. În afara senioriei avea ceva deosebit: un sentiment delicat şi arzător al prieteniei. Îi plăcea frumuseţea sufletului înainte de frumuseţea lucrurilor. Era amabil cu toţi, prin natura sa, prin angajamentul său de cavaler.

            Punea suflet în orice. Era de-a dreptul fascinant, prin flacăra de eroism care strălucea  în fiecare gest al său şi în fiecare din privirile sale.

            În  el, generozitatea învingea ambiţia. Părea consumat de ceva pe care nu ştia să-l definească. Şi într-o bună zi a ştiut: numai Dumnezeu contează pentru că numai El oferă posibilităţi reale de canalizare a impulsurilor ancestrale şi a profunzimilor sufletului omenesc. Din  momentul trezirii a simţit efemerul, vremelnicia realităţii şi faptul că nu există nimic de  soliditate absolută decât Dumnezeu.

            Dumnezeu – marele cuvânt al vieţii lui Francisc. Dumnezeu – acea forţă de coeziune care dă consistenţă personalităţii solide şi desăvârşite a lui Francisc.

            La timpul potrivit, Dumnezeu i-a dat asaltul decisiv. „Cine eşti Tu Doamne, şi cine sunt eu?” – frază devenită celebră – defineşte raportul dintre Francisc şi Dumnezeu, umilinţa ce ţine cont de distanţa dintre Creator şi creatură, cultivată nu sub semnul fricii, ci în contextul unei dependenţe care ne obligă la afecţiune şi recunoştinţă. Iar prin Dumnezeu „Toate-s ale mele”. Toate-s pentru mine. „Deus meum et omnia”.

            Numai cel care primeşte ştie să dăruiască. Simţind asaltul graţiei divine, cu o gingăşie emoţionantă, Francisc instaurează înlăuntrul său imaginea lui Cristos. I-a oferit colţul cel mai înflorit al inimii sale.

            Se aruncase gol în marea lui Dumnezeu şi se lăsa purtat de curenţii divini.

            Aşteptând ceea ce este de neaşteptat, disponibil şi deschis  sufleteşte, fără presupuneri sau condiţionări, Francisc realiza lucrurile cele mai mari cu simplitate iar lucrurile cele mai neînsemnate le făcea cu solemnitate.

            Dumnezeu Însuşi a fost însoţitorul său personal şi călăuza sa. Nu a intrat în nici o schemă: nici călugăr, nici sacerdot, abia îndeplinea funcţia de diacon.

            Un iubitor de Cristos poate descoperi în epopeea franciscană, desăvârşirea creştină.

            „Când va sosi ziua în care voi putea să dovedesc bucuria desăvârşită de a suporta suferinţa?” – spunea Francisc. Iar idealul franciscan era acesta: Iubirea! Iată cheia. A forma şi a iubi. Dragostea face posibil imposibilul. Singurele arme invincibile pe pământ sunt cele ale iubirii. Francisc stăpânea arta dificilă a deschiderii porţilor, începând cu a sa proprie.

            El descoperise cheia. Dacă gratitudinea este primul fruct al sărăciei: nu ai nimic, primeşti totul; al doilea fruct al sărăciei este pacea  - fruct plin de parfum şi dulceaţă. Crezul său era:

                                                „Nu voi dispreţui pe cine dispreţuieşte,

                                                Nu voi blestema pe cine blestemă,

                                                Nu-l voi judeca pe cel ce condamnă,

                                                Îl voi iubi pe cel ce nu iubeşte.

                                                Nu voi îndepărta pe nimeni de la inima mea.”

            Un om sortit eternităţii, încă din viaţă fiind.  Ajuns în patria franciscanismului nu-ţi rămân de făcut decât trei lucruri: să-ţi fixezi privirea în  ochii lui Dumnezeu; să-ţi îndestulezi setea cu apa nemuritoare a iubirii; să-ţi ungi inima cu uleiul întremării şi al păcii. Aici, judecăţile de valoare omeneşti şi criteriile de acţiune sunt cu totul altele.  Nu mai poţi gândi în termeni de eficienţă şi devine imperios necesar să te lipseşti de prestigiul personal, să te goleşti total de tine însuţi pentru a-i face loc lui Dumnezeu care nu întârzie să vină să te locuiască. Gesturile de blândeţe ale Domnului sunt incomparabile cu ale oamenilor. Primeşti din mâinile lui Isus răstignit darul smereniei şi bogăţia sărăciei. Pragul cel mai greu de depăşit este umilinţa.

            Francisc spunea: „Binecuvântată să fie sărăcia, goliciunea şi ignoranţa, care ne permit să fim siguri de Dumnezeu.”

            Şi dacă la Roma ne-am aflat în anticamera Paradisului, la Assisi, în patria lui Francisc, ne aflăm chiar în inima Paradisului. Aici  înveţi purtarea curtenitoare şi limbajul îngerilor. Trăieşti din plin momente de incandescenţă şi transcendenţă. Te simţi privilegiat, atins de aripi îngereşti şi te cuprinde un sentiment de blajinătate inocentă, dobândeşti o mare libertate de spirit, o linişte convertită în înţelepciune şi distingi cu dioptriile inimii, paşii vizibili făcuţi de Dumnezeu în întâmpinarea omului.

            Hotărât: oraşul acesta este locul unde aş vrea să mă petrec, acum şi  de-a pururi.. E înseilat după inima mea. M-am îndrăgostit de el nebuneşte, iremediabil. Încă de la primii paşi străbătuţi prin el, m-au frapat două lucruri: parfumul amestecat de mirt, ienupăr, cistul, răchită, iederă, măr sălbatic, mireasma de rosmarin şi cimbrişor, dar şi  adiere diafană, necunoscută oamenilor, care nu poate fi decât mişcarea aerului în bătaia aripilor de îngeri care devin evantaie uriaşe trimiţând miresme divine celor care poposesc pe aceste meleaguri binecuvântate. Un al doilea lucru care te fascinează, uimindu-te în chip minunat, este trilul păsăruicilor care te întâmpină bucuroase făcând zarvă şi însoţindu-te permanent. Sunt ciocârliile Seraficului Părinte Padre Francesco, le recunoşti de la o poştă, aşa cum, de  cinci sute de ani, ajunşi în provincia Cascia, vei recunoaşte aceleaşi albine care o protejau pe Sfânta Rita, sfânta al cărei trup nu a putrezit de cinci secole şi se păstrează intact. Albinuţele Sfintei Rita trăiesc şi azi şi nu se dezlipesc de locul acela.

            Culegem un bucheţel de floricele franciscane, cu miozothis, ciuboţica cucului, maci şi în rest, specii necunoscute, dar gingaşe şi parfumate.

            Spiritul Sfântului Francisc ne însoţeşte peste tot. Aerul împrăştie un climat de încredere, pace şi bucurie în jur. Pelerinii, după liturghia concelebrată în Bazilica Superioară din Sacro Convento, mănăstire leagăn al franciscanismului şi centru mondial al ecumenismului – se împrăştie cu toţii pe străduţele înguste şi curate, să-şi cumpere suveniruri.

            Eu aş cumpăra o pietricică pusă de mâna lui Francisc la bisericuţa San Damiano. Una din pietrele pe care le cerşea pe străzile Assisi-ului, făgăduind în schimb tot atâtea răsplăţi şi binefaceri. Aşa cum aş cumpăra un fir de păr din  podoaba capilară a Sfintei Chiara, retezată  gingaş de mâna Seraficului Padre în prima noapte petrecută în mânăstirea San Rufino, după fuga Sfintei Chiara de acasă. Buclele ei, odihnindu-se într-un scrin din Bazilica Santa Chiara îţi vorbesc despre lepădarea de zădărnicia acestei lumi.

            Aş cumpăra un ciob de vitraliu de la fiecare  sfântă bazilică. Un pumn de ţărână binecuvântată din comunele Assisi sau Perugia, Foglino – unde Francisc a vândut valul de postav scump şi calul; ca să restaureze, cu banii dobândiţi, biserica din San Damiano. Sau puţin pământ din  Rivotorto, acolo unde s-a născut prima celulă de viaţă franciscană  sau din Valea Rietti sau din Greccio, acest nou Betleem, unde, cu trei ani înainte de moartea Sfântului, în ziua Naşterii Domnului nostru Isus Cristos, s-a petrecut minunea coborârii Pruncului Isus în ieslea special amenajată şi unde Francisc, îmbrăcat în odăjdii diaconale a cântat Evanghelia evocând cu glasul său puternic, limpede şi sonor, pe Regele nou născut şi sărac. Sau din Gubbio, oraşul  care, datorită meritelor sfântului, îmblânzeşte până şi lupii. Sau din orice alt colţ al acestei patrii spirituale numită Umbria, străbătută de Francisc cu picioarele desculţe, aşezare unde coboară peste creştetele tuturor Îndurarea de neînvins a lui Dumnezeu.

            Mi-aş cumpăra ca suvenir o pană din aripa oricărei păsări, căreia Sfântul i-a predicat Evanghelia. Ar fi fost cele mai preţioase relicve.

            Sau măcar un petic din cele 70, ale hainei sale uzate, care încă se păstrează în capela mormântului.

            Străzile Assisi-ului ar trebui străbătute în genunchi. Sărutate casele şi porticurile  bisericilor, dalele lor din mozaic       sau marmură, icoanele sfinte pictate de cei mai mari maeştri ai Renaşterii şi pe care le-am văzut până acum doar în albume sau în filme.

            Nu suntem vrednici de ofranda Sărăcuţului Francisc. Nu ne putem dezlipi lesne de nici un lucru al nostru, oricât de neînsemnat. Simţul proprietăţii face ravagii în sufletele noastre. Bogăţia este o vâltoare fără de scăpare  în care oamenii se îneacă, fără să mai ajungă la liman. Dorinţa de înavuţire stinge în noi spiritul de rugăciune şi de evlavie.

            Ferească Dumnezeu să pierdem ceva, fie şi o batistă sau un pieptene. Facem crize de nervi şi căutăm cu disperare lucrul pierdut. Francisc s-a dezlipit de averea tatălui său Pietro Bernadone, de haine, de bogăţii de punga de galbeni, de încălţăminte şi chiar de sine, făcându-se asemenea păsărilor cerului. Nu se gândea la ziua de mâine. Cerşea numai pentru astăzi, atât de puţin încât să ajungă micii sale familii de frăţiori să nu rabde de foame. „Domnul mi-a dat fraţi”, mărturisea Francisc, prin această expresie exprimând noul  raport dintre el şi ceilalţi care, asemenea lui, doreau să-l urmez pe Cristos cel „umil, sărac şi răstignit.”

            Şi-a călcat peste orgoliul personal şi a intrat într-o casă bogată a prietenilor săi assisieni unde odinioară, mergea deseori la petreceri, fiind considerat cel mai vesel şi mai petrecăreţ, „floarea tineretului din Assisi”, a bătut la uşă în zdrenţe, să ceară puţin ulei pentru candelă. Foştii prieteni de tinereţe l-au luat în râs, l-au batjocorit. De câte ori nu l-au luat assisienii  cu pietre, făcându-l „pazzo” (nebun) pe fiul neguţătorului de postav, unul din cei mai bogaţi oameni din oraş! L-a făcut pe tatăl său de râsul comunei, în accepţiunea comună, dar nu şi în ochii lui Dumnezeu. Era arătat cu degetul, stigmatizat încă înainte de a primi  sfintele stigmate, atingând culmile umilinţei şi ale sărăciei, aidoma modelului său exemplar Isus Cristos.

            Crainicul Marelui Rege – L’Arraldo del Gran Re – a fost jefuit, bătut şi aruncat într-o groapă de nişte tâlhari. În loc să se mânie, el înălţa de acolo laude lui Dumnezeu. Care om ar fi procedat astfel? Noi ne-am fi tânguit, văietat, am fi plâns, am fi zbierat după ajutor, jeluind ani la rând, după această întâmplare nefericită. El a ieşit fericit din groapă şi a început să cânte imnuri de glorie divinităţii. Un nebun. Nebunul lui Cristos. Înnebunit de iubire pentru Cristos. Cine poate să înţeleagă un asemenea comportament? Sfinţii, desigur, care mergeau la martiriu cântând, urmând a fi daţi la fiare sau a fi crucificaţi, cântau laude şi-l binecuvântau pe Acela pentru care-şi dădeau viaţa, aşa cum El îşi dăruise viaţa pentru toţi.

            „Imitatio Christi”. Iubirea pentru Cristos te face nebun în ochii lumii. Scandal şi nebunie pentru iudei şi păgâni a fost şi crucea sfinţită cu Sângele Mântuitorului nostru.

            Strâmtă e calea care duce spre Paradis, puţini o nimeresc deşi se nevoiesc pentru a ajunge acolo. Şi dacă la oameni e adeseori imposibil, la Dumnezeu totul devine posibil. Legăturile omeneşti încătuşează, legăturile divine eliberează.

            „Robeşte-mă Doamne ca să mă simt liber!” se spune în Imitaţiunea lui Cristos.

            Şi atunci când omul se dovedeşte a fi o cauză pierdută, Dumnezeu devine o cauză câştigată.

            Un curent de tandreţe şi simpatie, (aş zice duioşie) străbate grupul pelerinilor mileniului trei şi ne simţim înfrăţiţi între noi, înfrăţiţi cu Seraficul Padre Francesco şi cu toate creaturile din jur, cu întregul univers. Este acea mirabilă pace franciscană, pregustare a păcii şi fericirii paradisiace.

            Într-un avânt de iubire discretă, mă aplec şi culeg câteva firicele de praf, le strâng în pumn şi apoi le prefir într-o batistă. Măcar atât. Apoi sărut cu evlavie uşa grea, masivă, frumos sculptată a Bazilicii superioare a Sfântului Convent. Un gest mic, fugar, pe care-l doresc sincer. Din  solidaritate cu Francisc, astăzi mănânc doar pesmeciori pătraţi, ambalaţi în celofan. Îi ronţăi cu plăcere şi beau apă rece. Atât. Măcar cu atât să mă asemui cu el.

            Străbatem muţi de admiraţie şi încântare ţinutul. Admiraţia este poarta de intrare spre iubire. Cu o capacitate receptivă maximă, înregistrăm capelele restaurate care în momentul de faţă sunt cu schele: San Damiano, Santa Chiara, San Rufino, San Giorgio. Adoraţia cea mai profundă este atunci când nu spui nimic. Iubirea nu are nevoie de prea multe cuvinte. O tăcere grăitoare, populată cu îngeri se dovedeşte de ajuns. Şi într-adevăr, suntem în preajma bazilicii Santa Maria degli Angeli (Porţiuncula – altă capelă restaurată de Francisc) – aflată la 3 Km de oraş, proprietatea benedictinilor din Subasio. Are 7 metri lungime şi 4 metri lăţime. La sărbători coboară şi acum îngerii din ceruri aici, cântând: Aleluia!

            Etimologic, Porţiuncula înseamnă o mică porţiune de teren. Santa Maria de Porţiuncula are pe frontispiciul principal o statuie aurită a Prea Sfintei Fecioare Maria, impunătoare, cu mâinile larg desfăcute. Aici s-a petrecut trecerea sfântului Francisc la cele veşnice. Spiritul său încă bântuie pe aici şi pretutindeni în lume unde există celule de viaţă franciscană.

            De  aproape opt veacuri, prin harul sfinţeniei sale, creştinii pot dobândi, în data de 2 august „perdono”, iertarea, indulgenţa de la Porţiuncula, cerută de Francisc papei, pentru toţi cei care, în această zi vor vizita biserica (şi orice altă biserică din lume), fiind în stare de har sfinţitor şi rugându-se după intenţia Sfântului Părinte, dobândind astfel iertarea şi eliberarea unui suflet din Purgator.

            Aici a dus Francisc o viaţă de sihastru învăţând înţelepciunea pietrelor, aici l-a descoperit pe Cristos sărac şi umil atingând miezul desăvârşirii creştineşti, adică încorporarea în Cristos, lăsându-l să trăiască pe Cristos în el, aşa cum a făcut şi a experimentat Sfântul  Apostol Pavel: „Trăiesc eu, dar nu eu, ci trăieşte Cristos în mine”.

            Aici Francisc a putut spune pe bună dreptate: „Îl cunosc pe Cristos sărac şi răstignit şi asta îmi e de-ajuns.” Aici s-a simţit liber, într-o deplină singurătate, ceea ce se traduce, în limbaj franciscan, să nu ai nimic, pentru a putea dărui totul.

            Imun la virusul iubirii deşarte, Francisc avea în ochi strălucirea divinităţii. Sărăcuţul. Il Poverello. Voia cu propriile mâini să sprijine lumea. Cu propria-i spinare să sprijine Biserica. Avea sufletul ca o amforă fragilă.

            Francisc – această cruce vie, suferindă, în care Răstignitul şi-a transferat stigmatele. Este primul stigmatizat din istoria Bisericii, cu stigmate vizibile, dureroase şi sângerânde.

            Viaţa sa a fost o continuă comunicare, un dialog permanent cu Dumnezeu şi cu semenii, cu natura,  şi în acelaşi timp, un solilocviu cu sine însuşi.

            Stigmatele sale, mai presus de toate faptele vieţii sunt o predică tăcută care atrage inima mai profund decât omiliile cele mai elocvente. „Iată sfântul cel mai apropiat de inima mea!” – avea să-i comunice Isus Cristos, Sfintei Margareta Maria Alacoque, călugăriţă vizitandină din  mănăstirea Paray-Le-Monial, Franţa, într-una din cele patru viziuni, pe data de 4 octombrie 1673, când i l-a arătat cu degetul pe Sfântul Francisc de Assisi în lumina slavei cereşti, înălţat deasupra tuturor sfinţilor.

            Un sfânt după care suspina întreaga lume suferindă. Cum poate, oare, Francisc de Assisi să constituie astăzi UN MODEL DE VIAŢĂ, o cale de urmat şi să dea sens unei vieţi, aşa cum s-a dovedit de opt sute de ani încoace? Iată: prin simplul fapt că vorbim şi ne amintim de el, că-l vizităm la el acasă, că ne lăsăm pătrunşi de misterul lui care nu poate izvorî decât dintr-o iubire totală.

            Primul meu părinte spiritual, Alois Donea, de fericită şi pioasă amintire, nu putea să ne vorbească despre Francisc, altfel, decât cu ochii în lacrimi. Dumnezeu poate să facă sublim ceea ce la început pare ridicol îndeobşte. Acest duhovnic de excepţie trăind din plin carisma şi sărăcia franciscană, ne-a îmbolnăvit de „virusul Francisc”, ne-a învăţat să nu mai fim sclavii orgoliului vieţii şi, printr-o întorsătură neaşteptată, ne-a făcut să înţelegem deosebirea dintre esenţial şi derizoriu, prezentându-ni-l în cuvinte şi lacrimi, într-o măreţie a umilinţei demnă de cel care este numai iubire, pe cel care iubea totul: pământul, cerul, oamenii, îngerii, ieslea, crucea, făpturile cele mai neînsemnate, totul, totul. Ni l-a descoperit pe acest genial mesager evanghelic al păcii, pe acest propovăduitor itinerant care seamănă  şi astăzi, după opt veacuri, cuvintele vieţii veşnice.

            Ne-a oferit un nou breviar, breviarul Francisc de Assisi, acest rezumat, (breviar, prescurtare) a ceea ce fraţii trebuie să ştie şi să facă.

            „Breviarul tău sunt eu, breviarul tău sunt eu!” – avea să-i repete unui frate care dorea o Psaltire, Seraficul Padre, acest Breviar viu care ne demonstrează cât se poate de elocvent că viaţa trebuie să fie motivată de persoane şi nu de literele unui text.

            Aceste cuvinte au avut o puternică rezonanţă în conştiinţa fraţilor minori, stimulându-ne orientarea nu asupra literaturii, ci asupra trăirii, asupra lui Francisc însuşi care este un breviar, o prescurtare a lui Isus.” (Anton Rotzwetter, Francisc de Assisi, Un început şi ce rămâne din el”, Col. rev. „Arca”Arad, 1994, p.13).

            Ioan-Francisc – o îmbinare unică, fascinantă între două nume. Numele, ca şi sacramentele, exprimă o realitate pe care o fac prezentă.

            Ioan înseamnă asceză, sărăcie, post, singurătate, pustiu.

            Francisc înseamnă dinamism, bogăţie, societate, poezie, trubaduri, maniere frumoase.

            Şi dacă Donna Pica i-a ales numele de Ioan, în lipsa lui Pietro Bernadone, providenţa a voit ca tatăl, la întoarcere, să-i completeze numele cu acela de Francezul ca să compenseze unda de tristeţe a numelui de botez cu una mai optimistă, ceea ce a făcut, de bună seamă ca acest excepţional imitator al lui Cristos să  îmbine toate aceste trăsături în chipul cel mai neaşteptat.

           

 

                                                                   ***

 

 

            Rămân în sfera tainei, la adâncimea misticii serafice ca în faţa unei răscruci care mă obligă la o alegere fundamentală. Nu-l poţi cunoaşte pe acest corifeu al Sărăciei,  smereniei şi ascultării şi să  rămâi la fel, sau să treci pe lângă el indiferent. Se impune să devii alt om.

            Dacă vreau să Te am pe Tine, trebuie să pierd totul. Ce e mai bine: să am totul şi să Te pierd pe Tine sau să pierd totul şi să Te am pe Tine?

            Această întrebare şi-o fi pus-o şi Francisc în perioada conversiunii sale.

 Cu acestea trei voi reclădi TOTUL, piatră cu piatră, aşa cum a reclădit Francisc bisericile pământeşti şi Biserica Universală care erau în ruină morală. Totul sau nimic. Aceste două categorii antagonice, exclusive, nu suportă compromisuri. Francisc s-a dezlipit de tot ce-i oferise lumea, pentru ca, având inima neîmpărţită, să-L posede pe Dumnezeu: DEUS MEUS ET OMNIA!: „Dacă-L am pe Dumnezeu, le am pe toate!”

            Călătoria în Patria lui Francisc a fost pentru mine o aventură provocatoare şi unică, o experienţă de har fără precedent. Ea mi-a oferit prilejul întâlnirii cu sfinţi reali şi imaginari, comuniunea cu îngerii însoţitori  pe care i-am simţit întotdeauna alături.

            Assisi, aşezat „în lumina soarelui de răsărit, acest oraş ca un altar”, chemat din toate timpurile la o misiune spirituală. (Anton Rotzetter, op.cit. p.11) – mi-a dăruit intimitatea unei uniri spirituale, afective, pline de zel, pline de ingeniozitate şi candoare filială faţă de maestrul serafic.

            Assisi este oraşul visat în care l-am regăsit pe Sfântul Francisc, nu în casa în care s-a născut, nu în bisericuţa San Giorgio în care a fost botezat, nu pe străzile lui în pantă pe care le-a străbătut cu picioarele goale, nu pe muntele Alvernia pe care a primit stigmatele dureroase care l-au identificat în suferinţă cu modelul său, Isus, Răstignitul, ci l-am regăsit ÎN MINE ÎNSĂMI, ceea ce a constituit pentru mine o experienţă extraordinară, inundându-mi inima cu o pace şi bucurie franciscană care s-au revărsat din propria-mi fiinţă şi în acelaşi timp m-au umplut cu o fericire  negrăită.

            Astăzi, după  zece ani de când am părăsit Assisi, pot spune că simt un dor fără saţiu de acel oraş şi de spiritul său tutelat de Seraficul Părinte, m-am îndrăgostit nebuneşte şi iremediabil de el, deşi sunt la o depărtare considerabilă de peste 2000 de Kilometri, cu gândul şi cu  inima adânc înrădăcinate în el şi cu certitudinea că, deşi l-am părăsit, după numai câteva ore de cutreierat prin el, am rămas pururi acolo, şi poate că n-o să-l mai revăd, decât cu sufletul minţii.

 

 

20 APRILIE 2011

 

Cezarina ADAMESCU,

[silvian dobre]

multumesc frumos !!!