Dorin Coltofeanu: un Hieronymus Bosch diafan şi tandru

[Miron Manega]

Mărturisesc că m-am hotărât să zăbovesc asupra picturii acestui artist, sub influenţa persuasivă a unor prieteni. Nu regret. “Rumegând” cazul, mi-am dat seama că există mai multe lucruri, în biografia acestuia, care-i completează fericit partea strict profesională cu ceea ce am putea numi moralitate artistică. Adică acea atitudine prin care artistul se raportează la arta căreia i s-a supus, ca la o misiune providenţială.

 

Convins de predestinarea sa, Dorin Coltofeanu a încercat de şapte ori să intre la Institutul de Arte Plastice, până când, în sfârşit, a fost admis. Insistenţa aceasta ar fi putut fi calificată (şi taxată ca atare) drept o bolnăvicioasă fixaţie, dacă artistul n-ar fi confirmat, la un nivel maxim, amploarea şi consistenţa artistică a picturii pe care o practică.

Un alt aspect biografic ţine de păstrarea cu obstinaţie a legăturii cu spaţiul în care s-a născut, a copilărit şi s-a format ca om şi ca artist: Întorsura Buzăului – polul frigului din România. Dorin Coltofeanu a refuzat ferm, pe de o parte, ispita existenţială a metropolei în care trăieşte (Bucureşti), iar pe de altă parte tendinţele şi experimentele induse de maeştrii timpului. Elev, ca şi Michael Lassel, al lui Corneliu Baba, ca şi acesta nu a căzut în capcana “babaismului” la modă, căci stilul maestrului nu-l reprezenta. A mers pe poteca proprie, până când poteca i-a devenit drum.

La o primă vedere, tablourile sale te surprind, la nivelul observaţiei simple, prin abstinenţa cromatică asemănătoare cumva cu cea a picturii lui Horea Paştină. La o mai atentă introspecţie, universul său devine spectaculos şi mirobolant, în ciuda austerităţii parcimonioase a discursului plastic. Realiste la nivelul compoziţiei, lucrările sale devin suprareliste – paradoxal! – prin concizia spartană şi prescurtarea discursului. Astfel, un infirm în cărucior devine un om cu roţi, o femeie şi un bărbat care joacă domino la o oră de seară (18,45, după cum indică ceasul din compoziţie) sunt reprezentaţi sub forma unui soldat şi a unei femei cu bustul gol (ilustrând astfel subtextul dorinţelor celor două personaje) etc.

 

Tablourile lui Dorin Coltofeanu sunt încărcate de epic. Adică se pot povesti. Pânza translucidă, care estompează spaţiul de expresie, nu sufocă mesajul plastic, nici textul, nici subtextul poveştii, dimpotrivă, le conferă o dimensiune în plus, cea a misterului. Picturile sale sunt reprezentări ale unei alte “Grădini a deliciilor” decât cea a lui Hieronymus Bosch, cu care – iarăşi paradoxal – se aseamănă. De fapt, tablourile sale chiar se constituie în replici involuntare la pictura marelui flamand. Avem de-a face cu un Hieronymus Bosch diafan şi tandru, fără angoase şi spaime medievale sau contemporane. Nu întâlnim, în pictura lui Dorin Coltofeanu, nici un fel de aversiuni sau “vendete” plastice împotriva realităţii, doar mirare şi jubilaţie narativă. Artistul iubeşte universul pe care îl ilustreză, în totalitatea sensurilor acestuia, nu îl ceartă şi nu îl critică. Are ştiinţa artiştilor cu şcoală, inocenţa şi austeritatea iconarilor anonimi, dar şi libertatea fără margini a creatorului inspirat. Este un pictor care va fi considerat, la un moment dat (trag nădejde că în timpul vieţii), o mare descoperire. Deşi el există şi creează demult. Dar, în ordinea stabilită de destin, valoarea şi recunoaşterea ei nu sunt întotdeauna sincrone…

 

"Compoziţie cu personaje"

"Natură statică cu cârciumărese"

"Clopot"

 

„Pictura lui Dorin Coltofeanu pune în evidență o lume purificată de profan, valorificată de o lumină cerească care trăiește în fiecare dintre lucrările sale, apropiată de lumina stării extatice din doctrina misticilor. Gamele cromatice calde pe care artistul le folosește, maniera plină de finețe în care își conturează picturile sporesc hieraticul acestui univers, simplificat profund prin sacralizare... Exista în lucrările lui Coltofeanu un panteism, ecou al lumii sacralizate, al cărui punct de plecare îl constituie respectul pentru tot ceea ce conține universul. Naturile statice valorifică minimalul în incercarea de a oferi o imagine a fenomenalității fără fenomen. Piatra, scoica, melcul, carafa sunt simbolurile alese de pictor pentru a sugera ciclicitatea universului, această facere continuă care se petrece în conștiința fiecaruia” (Viorica Buica)

Autor: Miron Manega

Sursa: www.certitudinea.ro