Dor !... cuvintele dor.

[dordanaela]

Dor !...Cuvinte dor, cuvintele dor..

Cuvinte rostite pe treptele unei margini de timp, cuvinte pe care aştepţi să i le spui sperând că are să le audă, cuvinte şoptite; cuvinte care sparg norii şi plutesc către un necunoscut care ieri era alături;
cuvinte călătoare închise într-un număr de telefon, pe care nu-l mai formezi;
cuvinte inventate,
pentru că dragostea e prea mare ca să mai poate fi comparată cu un “te iubesc”, nerostit nicicând...

Cuvintele din fiecare zi a săptămânii, de dimineaţă şi de după-amiază, dar şi din crucea nopţilor, când nu ,,mai ai nimic concret de împărtăşit .

Cuvinte strigate în primul leagăn al copilăriei, pentru a rămâne şi a învăţa să le rosteşti mai târziu.
Cuvinte care se confundă cu secrete, devenite taine întru două suflete...
Cuvinte nerostite, neînţelese, neîmpărtăşite sau, mai mult decât atât…: neexistente.

Cuvinte care nu aud şi care nu ascultă alte cuvinte rostite ,
doar un sunet, un alt sunet care devine ne-vorbire în el însuşi,
dar care în tine se transformă în culoare.

Cuvinte care se visează ele înşile, dorind să fie aşezate într-o frază frumoasă,
simplă, curată, care să spargă barierele timpurilor.
Care să fie recunoscute ca aparţinând Începutului.
Care să rămână. Care să nu moară o dată cu zorii,
sau cu amiaza sau cu vara…sau cu ploaia !

Cuvinte care să atragă alte cuvinte , care să formeze cercul lor de putere,
până când ajunse, pe margini de inimi şi de cercuri/spirale, în centru,
să se dizolve într-o tăcere ameţitoare, adâncă .

Cuvinte care să alunece împreună cu alte cuvinte ,
în stări creatoare de lumi şi universuri,
pe care să le parcurgă, îngemănate până la starea nefiinţei.

Cuvinte care să devină semne, chiar dacă pentru un singur anotimp.
Care să devină plăcerea de a fi potrivite ca epitete sau metafore, doar -
doar ai putea să le strecori în minte şi inimă .

Eu am stângăcia de a îmbrăţişa cuvinte nepotrivite; pe celelalte …
ţinându-le prin caiete sau, sertare pe care nu le mai deschid…
Nu uit cheia lor, doar că nu mai are rost să o păstrez, zic câte-odată !

Dar , acum, îmi amintesc ,,cuvintele noastre”.
Ele sunt formate din nerostiri, din plecări sau veniri nepetrecute aievea.

Cuvintele noastre, care au un ,,împreună”, străpung zările gri în care , de un timp, ne-am pierdut.

Există cuvintele care să ne facă să ne regăsim,
care să se aşeze uşor pe timpanul tău
şi să ne auzim unul pe celălalt?! …
pe care atunci când le vom auzi,
să ne dăm seama cât ne-au lipsit?!

Copil,Sufletul meu amestecă cuvintele cu culori şi sunete,
printre care îşi pierde conturul.
Printre aceste mii, sute de mii de cuvinte care îmi oglindesc cele mai mari temeri…
că începi să nu mai exişti ...

sunt în stângăcia cuvintelor care s-au aşezat la marginea fiinţei tale.
Neîntruparea lor în sunetul din tine, se răsfrânge devenind
Tăcerea care arde în mine.

Teama de netimp, de trecerea ta dincolo de zâmbetul sau de râsul meu,
de neputinţa care va veni în nopţile care vor smulge din mine cuvintele
pe care mi-e teama că nu ţi le mai pot oferi…
sau, nu mai am cui.



Încerc să mă joc doar… cu un pumn de cuvinte,
degetele mele să devină culoare înmuiată în lacrimi de stea,
care să atingă chipul tău în neantul care te absoarbe.

Nu ştiu să îmi pictez chipul cuvintelor iubirii…
rămâne doar un albastru azuriu, sau un violet crud sau…sau o altă culoare ,
care devii tu …

,,Du-mă Iubire înspre sus şi izbeşte-mi tâmpla"...
cu rostirea cea dintâi.
Nu ştiu, nu mai ştiu să rostesc Cuvântul...

Dar ştiu că vreau să mă numeşti în continuare … dor !