Oțelu Roșu, gloria pierdută a orașului muncitoresc din Banatul montan

[altmariusistoric2]

https://historia.ro/sectiune/general/otelu-rosu-gloria-pierduta-a-o...

Autor: Daniel Guță

Mai puțin de 8.500 de oameni locuiesc în orașul Oțelu Roșu, unde uzinele metalurgice înființate în urmă cu peste două secole au fost extinse după Al Doilea Război Mondial.

În primii ani ai regimului comunist, mica așezare de pe valea Bistrei, numită Ferdinand până atunci, a primit numele Oțelul Roșu și a devenit un oraș muncitoresc, a cărei comunitate își lega viața de uzinele metalurgice construite de cealaltă parte a râului Bistra.

Presa comunistă lăuda transformările prin care comuna din Banatul Montan, aflată la poalele Munților Poiana Ruscă și Țarcu, a trecut de la începutul anilor ’50.

Primele cartiere de blocuri au fost ridicate în apropierea uzinei metalurgice, pentru familiile de muncitori stabilite în Oțelu Roșu din toate colțurile României. Noii veniți au fost angajați la uzinele metalurgice și la minele din împrejurimi.

La fel ca și în alte centre miniere din zonă, minoritățile de sași, șvabi și maghiari s-au împuținat cu timpul, după Al Doilea Război Mondial, însă populația așezării a crescut în scurt timp la peste 6.000 de oameni.

Oțelu Roșu (foto: Daniel Guţă / Adevărul)

„De când se înserează, comuna Oţelu Roşu se îmbracă într-o mantie strălucitoare de lumini. Mai feeric sunt însă luminate cele şase blocuri muncitoreşti înconjurate de verdeaţă, căminul celor necăsătoriţi şi cele 16 locuinţe individuale. Nu departe de uzină se găsesc creşa şi căminul de zi în care sunt îngrijiţi copiii muncitorilor din această comună. Tot în apropiere se ridică şi localul policlinicii, cuprinzând 13 secţii de specialitate şi trei circumscripţii cu servicii de pediatrie, interne, chirurgie, radiologie, epidemiologie, dentistică, etc”, informa ziarul România Liberă în 1953.

Un club muncitoresc, un aprozar, o bibliotecă și câteva spații de recreere erau enumerate printre locurile care îi făceau pe muncitori mândri de orașul lor. Însă nimic dintre acestea nu echivala cu amploarea la care au ajuns Uzinele din Oțelu Roșu.

Uzinele din Oțelu Roșu, o istorie de două secole

Uzinele din Oţelul Roşu (Caraș-Severin) și-au început activitatea la începutul secolului al XIX-lea, sub numele Ferdinandsberg.

Aici era prelucrată fonta produsă în topitoriile de la Rusca Montan... În perioada interbelică, uzinele din Oțelu Roșu făceau parte din trustul „Titan – Nădrag – Călan” al magnaților Max și Edgard Auschnith, iar după război au fost naționalizate.

În anii ’50, Oţelul Roşu producea foi de tablă şi era singura uzină din România care livra bare de oţel (4.000 de tone anual) şi fier laminat la rece (1.200 de tone anual), arătau documentele vremii. Cu timpul, centrul metalurgic a fost extins, iar numărul angajaților săi a ajuns să depășească 5.000 de oameni.

Oțelu Roșu (foto: Daniel Guţă / Adevărul)

O oțelărie electrică a intrat în funcțiune în anii ’70, iar în componența noului combinat se mai aflau laminoarele, o fabrică de oxigen, o fabrică de var și dolomită, o turnătorie și ateliere mecanice.

După 1990, combinatul a intrat în declin. A fost privatizat în 1999, când mai avea peste 3.000 de salariați. În trei ani, numărul muncitorilor a fost redus la circa 600, iar mai multe secții au fost închise.

În prezent, o mică parte din vechea uzină a mai rămas în activitate, unele dintre fostele sale terenuri fiind folosite de alte societăți, în timp ce altele au rămas virane și sunt acoperite cu clădiri dezafectate.