Datini si obiceiuri de Boboteaza

[altmariustotal ortodox]

Boboteaza, incheierea ciclului sarbatorilor de Craciun

Ultima zi a ciclului sarbatorilor de iarna, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospetele si manifestarile orgiastice. Petrecerea zgomotoasa a femeilor casatorite organizata in ziua si noaptea de Santion (7 ianuarie, a doua zi dupa Boboteaza) care pastreaza amintirea manifestarilor specifice cultului zeului Dionisios este numita, in judetele din sud-estul Romaniei (Buzau, Vrancea, Braila, Tulcea si Constanta), Ziua Femeilor, Iordanitul sau Tontoroiul Femeilor. Nevestele se adunau in cete de 10-30 de persoane la o gazda. Aduceau cu ele alimente (oua, faina, carne) si, bineinteles, bautura.

Dupa ce mancau si beau din belsug spunand ca se iordanesc (sinonim pentru betie), cantaujucau, chiuiau, ieseau pe drum unde insfacau barbatii iesiti intamplator in calea lor, ii ridicau si ii duceau cu forta la rau sau la lac sub amenintarea ca-i arunca in apa.

Acestia se rascumparau cu un dar, de obicei cu o vadra de vin, unitate de masura egala cu 10 litri. Dadeau ce li se cereau si scapau. De altfel, nici nu aveau ce face! Se urcau pe o grapa trasa pe rand de alte femei, mergeau prin case si stropeau cu apa pe cei intalniti, faceau tot felul de nazdravanii. Acum la Tontoroiul Femeilor cunoscutele norme de buna-cuviinta ale satului traditional erau abolite iar excesele de bautura si petreceri peste masura tolerate. De altfel, femeile se considerau in aceasta zi mai tari si cu mai multe drepturi decat noi, barbatii: lasau toate obligatiile de sotie si mama in seama soacrelor si chiar a barbatilor, chefuiau si se distrau intre ele fara sa dea cuiva socoteala.

In unele sate ceata femeilor casatorite primea in randurile sale tinerele neveste, casatorite in anul incheiat, printr-o ceremonie speciala: acestea erau duse la rau si stropite cu apa. Elemente ale acestei petreceri de pomina sunt pastrate astazi de femeile din comuna Pantelimon, din imediata apropiere a orasului Bucuresti. Ca origine, ciudatul obicei este o supravietuire a cultului dedicat zeului Dionisios, care, printre altele, se manifesta prin dansuri frenetice si extaz mistic inclusiv in cetatile antice de la Marea Neagra (Calatis, Histria, Tomis). De remarcat ca in calendarul cetatii Calatis, pe ruinele caruia s-a ridicat Mangalia de astazi, o luna a anului era dedicata lui Dionisios zeu al vegetatiei, vitei de vie si betiilor rituale, dovada ca acesta facea parte din panteonul local. Unii specialisti i-au gasit originea in lumea tracica (Epoca Fierului, Epoca Bronzului), altii, mai recent, sunt de parere ca aceasta divinitate vine din adancurile religiilor micro-asia-tice si egeene, din epoca neolitica. Indiferent de disputele legate de originea teritoriala a zeului, un lucru este cert, cultul sau, atat de raspandit in antichitate incat a tins sa devina o religie universala cu care a avut serios de luptat crestinismul, supravietuieste astazi la romani sub forma obiceiului Iordanitul femeilor.

Totusi, practica specifica zilei de 6 ianuarie se leaga de alungarea spiritelor rele in lacasurile lor subpamantene, purificarea vazduhului prin zgomote, stropitul cu aghiazma a vitelor, caselor, constructiilor anexe, incurarea cailor.  Spiritele mortilor care au salasluit printre cei vii in timpul celor 12 zile, ospatate si venerate pentru a le castiga bunavointa in prorocirile si pronosticurile de Anul Nou, trebuiau alungate prin toate mijloacele posibile.

Aparitia si raspandirea crestinismului a complicat si mai mult ceremonialul inceputului de an. Scenariul ritualului de An nou a fost schitat, in principal, pe baza informatiilor etnografice si a unor surse documentare privind desfasurarea acestuia in lumea romana. Au fost introduse in scenariu si unele elemente grecesti si orientale care se presupune ca au influentat cultura populara a sud-estului Europei prin contact direct sau prin intermediul Imperiului Roman. Paralelismul facut cu sarbatorile de iarna romane, in special cu sarbatoarea Anului nou, se justifica daca avem in vedere ca acestea au existat si in Dacia romana. Cu siguranta ca multe din elementele ritualului de renovare a timpului prezentate in paginile anterioare sunt "universale culturale", specifice deci si geto-dacilor. A atribui originea sarbatorilor de iarna "exclusiv unei mosteniri comune ce s-a raspandit dintr-un anumit centru in toata Europa si de aici in alte continente, in coloniile europene, este o greseala. Nu trebuie uitata contributia mare ce au adus-o neindoios la transformarea acelor datini comune suprapunerea lor peste datinile si traditiile specifice ale fiecarui popor, datini ce ofereau o mai mare sau mai mica analogie cu cele ce veneau din centrul comun". Cum insa probabilitatea ca dacii sa-si fi serbat Anul Nou la 1 ianuarie este foarte mica, am considerat necesar sa discutam vestigiile autohtone privind regenerarea timpului calendaristic in alt context al lucrarii.

Ion Ghinoiu

.