Gândul zilei - 2 ianuarie 2021

[altmariustotal catolic]

2 ianuarie 2021   Cristos, care este mereu viu, mijloceşte pentru noi Din Scrisorile sfântului Fulgenţiu de Ruspe, episcop  (Scris. 14, 36-37: CCL 91, 429-431)  Să observăm mai întâi că, la sfârşitul rugăciunii, spu­nem: „Prin Domnul nostru Isus Cristos, Fiul tău”. Însă niciodată nu spunem: „Prin Duhul Sfânt”. Faptul că Bise­rica catolică se exprimă astfel în celebrarea sa nu este întâmplător, ci se datorează acelui mister prin care omul Isus Cristos a devenit mijlocitor între Dumnezeu şi oameni (cf. 1Tim 2,5), preot în veci după rânduiala lui Melchisedec (Ps 109,4; cf. Evr 7,17), care a intrat o dată pentru totdeauna în sanctuar cu propriul sânge, însă nu într-un sanctuar făcut de mână de om, prefigurare a celui adevărat (cf. Evr 9,24-25), ci chiar în cer, unde şade la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi.  Contemplând în el această funcţie de mare preot, Apostolul spune: Aşadar, să-i oferim lui Dumnezeu prin el o jertfă de laudă continuă, adică rodul buzelor care mărturisesc numele lui (Evr 13,15). Deci, prin el oferim jertfa de laudă şi de rugăciune, deoarece prin moartea sa am fost reconciliaţi cu Dumnezeu, pe când eram încă duşmani. Prin el, care a binevoit să devină jertfă pentru noi, jertfa noastră poate să fie plăcută înaintea lui Dum­nezeu. De aceea, sfântul Petru ne îndeamnă, spunând: Şi voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spiri­tuală pentru o preoţie sfântă, ca să aduceţi jertfe spiri­tuale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos (1Pt 2,5). Acesta este motivul pentru care îi spunem lui Dumnezeu Tatăl: „Prin Domnul nostru Isus Cristos”.  Când se menţionează preoţia, ce altceva se arată dacă nu misterul întrupării Domnului, prin care Fiul lui Dum­nezeu, deşi era din fire Dumnezeu, s-a despuiat pe sine, luând firea sclavului; de aceea, s-a umilit, făcându-se ascultător până la moarte (Fil 2,6-8), adică a fost făcut cu puţin inferior îngerilor (Evr 2,7), rămânând totuşi egal Tatălui, în unitate? Fiul, rămânând egal cu Tatăl, s-a înjosit pe sine din cauză că a binevoit să fie ase­menea oamenilor. S-a înjosit atunci când s-a despuiat pe sine luând firea sclavului. Mai mult, înjosirea lui Cristos este însăşi nimicirea sa; iar nimicirea sa nu este altceva decât acceptarea firii sclavului.  Cristos, aşadar, păstrându-şi firea dumnezeiască, este Fiul unul-născut al lui Dumnezeu, căruia îi oferim jertfe ca şi Tatălui; însă, luând firea sclavului, a devenit preotul nostru, prin care să putem oferi jertfa vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu. Totuşi, noi nu am fi putut oferi jertfa, dacă Cristos nu s-ar fi făcut jertfă pentru noi, în care natura noastră umană este adevărată jertfă mântu­itoare. Prin urmare, atunci când afirmăm că rugăciunile noastre sunt oferite prin Preotul veşnic, Domnul nostru, noi mărturisim că trupul umanităţii noastre se află cu adevărat în el, după cum spune Apostolul: Într-adevăr, orice mare preot este luat dintre oameni, pus pentru oameni în relaţiile cu Dumnezeu, ca să ofere daruri şi sacrificii pentru păcate (Evr 5,1). Iar atunci când spu­nem: „Fiul tău” şi adăugăm „care împreună cu tine vieţu­ieşte şi domneşte, în unire cu Duhul Sfânt”, amintim acea unitate pe care Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt o au prin natură. Prin aceasta se arată că acelaşi Cristos, care şi-a asumat pentru noi funcţia de preot, este egal prin natură cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.