54 de poze din iarna lui ’54 la București care te-aruncă direct în nămeții de atunci

[Bucuresti]

 25 martie 2015  [Raiden]  Bucurestii lui Raiden

https://www.bucurestiivechisinoi.ro/2015/03/54-de-poze-din-iarna-lu...

În 1954, orașul București, Capitala tinerei Republici Populare Romîne (RPR), a fost lovit de ceea ce avea să fie cea mai cruntă iarnă din secolul 20. Ai 54 de cadre din acele zile friguroase să te convingi ce nebunie a fost. Pozele sunt din arhiva Agerpres, care și-a trimis fotoreporterii pe străzi să documenteze evenimentele.

➲ CONTEXT

Marele Viscol a încremenit Bucureştii şi toată țara în prima săptămână din februarie 1954. Troienele au ajuns chiar şi la 5 metri înălţime în sud-est. Ca să nu moară de foame sau frig în casă, oamenii s-au mobilizat spectaculos. Au săpat tunele prin omăt, au cărat zăpada cu căruţele până la Dâmboviţa, până când stratul s-a mai netezit. Abia atunci au fost scoase tancurile Armatei, pentru că prin zăpada nebătătorită riscau să se răstoarne. După topirea nămeţilor, au fost găsite maşini acoperite de troiene şi care fuseseră strivite de şenile. Erau reguli clare de deszăpezire: „În primă urgenţă se curăţă partea carosabilă a străzii, iar pe cele cu tramvaie se va degaja întîi pe partea cu cele două linii de transport şi cîte un metru în plus, pe stînga şi pe dreapta”. Oamenii trebuiau să strângă zăpada din interiorul curţilor astfel încât să degajeze zidurile caselor. Zăpada era obligatoriu depozitată doar pe scuaruri şi pe terenurile virane: „Este interzis a se arunca zăpada în gurile de canal, precum şi a scoate zăpada din curţi în stradă şi nu se va depozita pe partea carosabilă!”

Mii de militari înarmaţi cu lopeţi au lucrat zi şi noapte pentru a elibera străzile. Pe bulevarde, camioanele Armatei adunau zăpada şi o aruncau în Dâmboviţa. Uzina Grozăveşti elimina apă caldă, iar zăpada se topea pentru că altfel exista pericolul să se formeze poduri de gheaţă. Primele maşini speciale de deszăpezire au fost aduse imediat după Marele Viscol din URSS. Funcţionarii au fost scoşi din birouri pentru a ajuta la deszăpezirea bulevardului Magheru şi la încărcarea camioanelor cu saci de făină pentru brutării, de la morile din oraş. Consiliul de Miniştri al Republicii Populare Romîne a transmis, pe 4 februarie un comunicat prin care „toţi cetăţenii capabili de muncă” erau informaţi că erau „datori să participe la lucrările de deszăpezire şi de aprovizionare cu alimente a populaţiei”. Prin intermediul ziarului Scînteia, organul de presă al Partidului Muncitoresc Romîn (PMR), cetăţenilor li se amintea zilnic să-şi îndeplinească „datoria patriotică de a răspunde cu însufleţire chemării sfaturilor populare, contribuind la asigurarea normalizării circulaţiei şi aplicînd cu stricteţe măsurile adoptate în ceea ce priveşte economia de apă şi curent electric”.

Potrivit Administraţiei Naţionale de Meteorologie (ANM), în februarie 1954 iarna a lovit cel mai puternic România. Viscolul a lovit în patru reprize, iar vântul a atins o viteză record în Bucureşti: 126 kilometri la oră. Un alt record consemnat în 3 februarie 1954 vizează cantitatea maximă de zăpadă depusă: 115,9 l/mp în 24 de ore, la Griviţa. (informații luate de pe Historia)

În 1954, România era sub conducerea PMR în cel mai negru deceniu al secolului 20 la noi. De-abia se împliniseră 6 ani – la final de decembrie 1953 – de la abdicarea forțată a Regelui Mihai, iar trupele de ocupație sovietică erau staționate aici. Au plecat abia 4 ani mai târziu, în 1958. Tragedia lovise lumea comunistă cu un an mai devreme, când în 1953, tătucul popoarelor și cel mai bun prieten al poporului român (conform propagandei regimului), Generalissimul Iosif Vissarionovici Stalin, liderul marii Uniuni Sovietice de la Răsărit, cea care biruise hitlerismul în război, Stalin cel nemuritor, murise. Doliu profund s-a așternut în RPR, dar conducătorul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej avea deja planuri de distanțare de sovietici, însă pe moment stalinismul era încă pe cai în România. Agitația din iarna grea de la București o completa pe aceea de la reeducarea, torturarea și/sau uciderea deținuților politici în lagăre, pușcării și colonii de muncă. Contestatarii regimului comunist făceau muncă silnică pe șantierul Canalului Dunăre-Marea Neagră, început în acei ani. Revoluția burghezo-democratică izbândise în România, clasele exploatatoare din vremea monarhiei fuseseră răsturnate, iar poporul era liber și stăpân pe soarta lui, să-și clădească idealul de aur: comunismul.

Bucureștii lui 1954 nu apucaseră încă să fie modificați de reconstrucția postbelică, așa că vezi cum arăta orașul după război. În general, multe clădiri erau reparate și/sau vopsite, pentru a șterge urmele bombardamentelor din 1944. Înainte de acestea, cutremurul din noiembrie 1940 mai provocase și el ceva daune. Nu existau încă marile cartiere muncitorești, periferia Capitalei era eminamente rurală, nu apăruseră clădirile emblematice din perioada comunistă. Nu începuse treaba serioasă. În principiu, erau Bucureștii interbelici, acel oraș titrat cu clișeul obosit “Micul Paris” după care suspinăm, minus un număr de clădiri. Hai să o luăm la picior cu fotoreporterul Agerpres să vedem pe unde s-a oprit ↓↓↓

➲ PIAȚA NICOLAE BĂLCESCU

Deși comuniștii schimbaseră numele Pieței Brătianu (rondul de la Universitate) în Piața Nicolae Bălcescu, zona statuilor era încă numită Piața Academiei de mulți bucureșteni. Cu doar 10 ani înainte, fusese bombardată. Corpul central al Universității a fost distrus atunci, demolat după război și refăcut abia la finalul anilor ’60. Piața Academiei se menținea în preferințele bucureștenilor pentru plimbări.

Pietonii traversează spațiul statuilor în șir indian pe o cărare croită prin zăpadă, În prim-plan, tovarăși harnici lucrează de zor să elibereze bulevardul Republicii (fost Carol I și actual Elisabeta pe tronsonul din fața Universității). Pe fundal, Palatul Creditului Industrial este ornat cu sloganul “Trăiască Partidul Muncitoresc Român”. Sloganul fusese așezat înacest spațiu extrem de circulat pentru ca cetățenii să se obișnuiască cu noua forță conducătoare în România. Până în 1956, sloganul urma să se schimbe în “Trăiască Republica Populară Romînă”. Propagandă în cantități industriale, serviți cu lămâie.

Fotoreporterul Agerpres coboară de pe mormanul de zăpadă și pozează oamenii la lucru de mai aproape. Pe fundal, intersecția de la Universitate și Consiliul Superior al Agriculturii (actual Minister al Agriculturii), tot pe b-dul Republicii. În dreapta, fostul Palat al Societății de Asigurări “Generala” fusese reparat după 1944.

O imagine luată chiar din mijlocul tovarășilor harnici, de la nivelul străzii, arată înălțimea mare a troienelor de zăpadă. În dreapta, spațiul dintre Palatul “Generala” și Casa Oppler era ocupat de o construcție improvizată, o terasă de vară. Urma să fie înlocuită cu o plombă în anii ’60, practic un corp de clădire care prelua la fațadă liniile generale de arhitectură ale Palatului “Generala”. Dacă mergi azi în Piața Universității, nu vei mai vedea calcanele de la “Generala” așa cum se văd ele în poza asta.

➲ BULEVARDUL NICOLAE BĂLCESCU

B-dul Nicolae Bălcescu, parte a axei nord-sud, era denumirea dată de comuniști fostului bulevard Brătianu, un nume detestat de regim. Mormanele de zăpadă ajungeau până la erajele 1 sau 2 ale blocurilor de pe această arteră.

Ceea ce știi azi drept rondul de la Universitate nici măcar nu mai exista în anii ’50. După înlăturarea din rond a monumentului lui I. C. Brătianu în 1947, imediat după abdicarea Regelui Mihai, a dispărut și rondul cu totul. Comuniștii au șters vechea organizare a intersecției și au transformat-o din giratoriu într-una de tip cruce. Perspectiva este spre Piața Romană. Se dă din greu cu lopata, neîncetat, mulți funcționari scoși din birourile calde și puși să dea la lopată. E interesant de observat clădirile. În ordine: Universitatea, blocul Dunărea I (prăbușit la cutremurul din 1977) biserica Enei (demolată la pachet cu rămășițele blocului Dunărea I în 1977), iar mai în depărtare, silueta înaltă a blocului Wilson (avariat la cutremurul din ’77 și refăcut urât după aceea).

Oamenii veneau să-și ia rația de pâine de la magazinul de la parterul fostului Palat al Societății Acțiunea Economică a României. Perspectiva este spre Universitate, iar aici ești chiar dincolo de Sala Dalles.

Același magazin de pâine din poza de mai sus, dar privit din direcția opusă. Era aglomerație mare, fiecare avea guri de hrănit, iar deplasarea prin oraș era extrem de dificilă. Un angajat al magazinului, îmbrăcat în halat alb, primește livrarea de coșuri de pâine pentru a le distribui populației. Pe fundal, începutul bulevardului Magheru și blocul Jawol (actual Magheru One), la intersecția cu str. C. A. Rosetti.

Iată camioneta care livrase pâinea și același angajat, ajutat de alți doi oameni, pozează pentru fotoreporter. Pe fundal, linia de clădiri așa cum arăta ea în 1954. De la stânga la dreapta: blocul Wilson, apoi un spațiu gol prin care se vede str. Boteanu și biserica cu același nume (fără turle, care îi căzuseră la cutremurul din 1940 și au fost refăcute prost în 2014), apoi blocul Malaxa-Burileanu (cu reclamă la ADAS – Administrația Asigurărilor de Stat, singura companie de asigurări în România comunistă), și peste drum de str. C. A. Rosetti, blocul Jawol (demolat pe șest și reconstruit în 2011-2012), astăzi clădirea de birouri Magheru One. Cele 3 blocuri datează din anii ’30. Reclama la oficiosul PMR Scânteia urma să fie înlocuită până în 1956 cu o reclamă la CEC. Oricum, în 1953 se schimbase grafia: “â” devenise “î” (inclusiv în “România”) și “sunt” devenise “sînt”.

Șoferul camionului în care tovarășii și tovarășele încarcă zăpada privește circumspect la fotoreporter. La fel și femeia din prim-plan dreapta. Fotoreporterul are o muncă mai ușoară decât ei, clar. Se vede și intrarea pe segmentul din str. C. A. Rosetti care duce spre Piața Republicii (actuală Piața Revoluției).

Un cadru care prinde exclusiv perspectiva spre b-dul G-ral Gheorghe Magheru (fost bd. Take Ionescu), cu blocul Jawol și Hotelul Lido pe stânga.

➲ BULEVARDUL REPUBLICII

Fostul si actualul bulevard Carol I, numit în epocă Republicii (pentru a fixa noua formă de guvernărmânt), este parte a axei est-vest. Fotoreporterul s-a oprit în două intersecții importante de-a lungul acestei artere.

Piața Rosetti, sub nămeți. Tovarășii trudesc fără oprire pentru a-și face datoria patriotică de deszăpezire a Capitalei. Clădirea masivă din plan secund, de pe colțul cu b-dul Hristo Botev (b-dul Domniței până în 1948) adăpostea atunci Organizarea Șantierului Canalului Dunăre-Marea Neagră, practic lagărul de muncă în care regimul dejist a ucis mulți deținuți politici. Se vede linia b-dului Republicii spre Piața Bălcescu și Consiliul Superior al Agriculturii. În dreapta, o clădire cu cupolă care a fost demolată în 1977 după cutremur, deși nu fusese afectată, spre deosebire de vecina ei, care se prăbușise. Demolarea la pachet s-a făcut pentru realizarea aici, în 1979, a ansamblului masiv de blocuri “Avîntul”.

Tramvaiul putea deja circula la intersecția b-dului Republicii cu str. Mîntuleasa și Calea Moșilor. În imagine, blocul de colț este la intrarea din bulevard pe str. Mîntuleasa. Frumoasa clădire cu cupolă și cea din stânga ei erau proaspăt renovate, în cadrul campaniei postbelice de înfrumusețare a orașului.

➲ BULEVARDUL 6 MARTIE

Parte esențială a axei nord-sud, b-dul 6 Martie pornea din Calea Victoriei și cobora până în Dâmbovița, la Piața Operei. 6 Martie marca instaurarea în 1945 a guvernului Petru Groza (sub presiune militară sovietică), în care ministerele-cheie erau deţinute de comunişti. Astăzi, b-dul 6 Martie se împarte în b-dul Elisabeta și b-dul Mihail Kogălniceanu (de la Piața Kogălniceanu încolo).

O imagine de pe str. Alexandru Beldiman (proaspăt trasată pe atunci, între b-dul 6 Martie și str. Eforie, prin fosta grădină a Hotelului Bulevard) arată o mulțime de curioși care asistă la ridicarea zăpezii de acolo. Unii privitori sunt atenți și la fotoreporter, cum e cazul copilului din prim-plan. În rest, este un cadru imposibil de reprodus azi. Casa Centrală a Armatei (în prezent Cercul Militar) nu se mai vede în așa mare proporție, deoarece la finalul anilor ’50 pe terenul din stânga s-a ridicat blocul Beldiman (cel cu KFC la parter în prezent).

Fotoreporterul coboară apoi la intersecția b-dului 6 Martie cu str. Brezoianu, unde trage câteva cadre. Oamenii încarcă de zor cu zăpadă camioanele, pentru a o vărsa apoi în Dâmbovița. Pe colț, actualul Hotel Central avea diverse magazine la parter. Se observă și o reclamă la ziarul est-german Neuer Wes. Clădirea, altădată Hotel Princiar, somptuos ornat, fusese refăcută în stil auster după război, stil pe care-l menține până azi. În extrema stângă se vede blocul Belvedere, ridicat în anii ’30 la colțul străzii Brezoianu cu str. Belvedere (actuală Domnița Anastasia) și prăbușit la cutremurul din 1977. În 1979 s-a ridicat un bloc mult mai comun în locul lui.

Același cadru de mai sus, mutat un pic spre dreapta. Tovarășul din stânga privește circumspect la fotoreporter, iar tovarășa din dreapta lui ia o scurtă pauză, lasă jos lopata și zâmbește la cameră. Pe fundal, aceeași clădire a fostului Hotel Princiar. Vezi și-un magazin de produse zaharoase la parter.

Fotoreporterul mută cadrul și mai la dreapta. Pietonii se strecoară în șir indian printre cei care deszăpezesc, în timp ce un tovarăș dă de zor cu târnăcopul pentru a sparge stratul de gheață format sub omăt. Urmele propagandei agresive din primii ani ai Republicii sunt vizibile pe fostul Hotel Princiar – pe perete scrie “Trăiască Republica Populară Română!”

Și mai jos pe b-dul 6 Martie, la intersecția cu str. Ing. Anghel Saligny (în dreapta). Aici deja fusese curățată zăpada și se circula în condiții normale. Camioanele cu zăpadă erau într-un du-te – vino continuu. În stânga, proaspăt renovată, clădirea care adăpostise Clubul Austro-Ungar până după Primul Război Mondial, în prezent Teatrul Elisabeta. Urmează actualul Hotel Central și intersecția cu str. Brezoianu, apoi bulevardul urcă spre Universitate.

Activitate intensă pe str. Ing. Anghel Saligny, privind spre b-dul 6 Martie. În stânga, fostul Club Austro-Ungar, în dreapta – blocul Spicul, de pe colțul cu str. Ioan Zalomit, la Cișmigiu. Blocul fusese ridicat în 1929 de Compania de Asigurări “Dacia România”. În perioada comunistă, a adăpostit la parter magazinul de produse de panificație “Spicul”, specific menținut și în prezent, dar sub altă denumire. În dreapta lui, un spațiu gol permite vederea spre str. Ioan Zalomit și clădirea actualului Centru Cultural “Petőfi Sándor”, care în epocă adăpostea Restaurantul Lacto-Vegetarian Doina. Da, ai citit bine, în Bucureștii comuniști existau localuri pentru vegetarieni. Parcela liberă a fost ocupată în anii ’60 de blocul care are în prezent la parter Ghișeul Unic al Primăriei Generale a Capitalei.

Fotoreporterul coboară pe 6 Martie și surprinde activitatea de la intersecția b-dului 6 Martie cu str. Silfidelor. Aici, militarii lucrează cot la cot cu civilii pentru degajarea străzii. În extrema stângă a pozei, se vede Sfatul Popular al Orașului București, actual sediu al Primăriei Generale a Capitalei. La vremea respectivă, clădirea adăpostea și Ministerul Construcțiilor. Până la instaurarea comunismului, aici fusese sediul Ministerului Lucrărilor Publice.

Același cadru, dar mutat un pic la dreapta. Tovarășii s-au prins că sunt fotografiați și pozează mândri. Pe fundal, un teren neocupat, dar delimitat cu un gard frumos. Aici urma să se ridice la începutul anilor ’60 blocul de pe colțul b-dului 6 Martie cu b-dul Schitu Măgureanu.

➲ STRADA BREZOIANU

O echipă de tovarăși puși pe treabă deszăpezesc pe colțul străzii Brazoianu cu str. Ioan Zalomit (în stânga). Clădirea cu cupolă care azi are la parter sediul Forței Civice adăpostea în 1954 o Alimentara, cu mezeluri, brânzeturi, afumături și conserve. Mai departe pe Brezoianu se vde actualul restaurant Vatra (azi clădirea este mansardată) și fostul sediu al ziarului “Universul”. Pe colțul cu str. Constantin Mille, în stânga, fostul Hotel Palas, în prezent în paragină avansată și care stă să cadă.

Veselie pe strada Brezoianu! Tovarășii și tovarășele care au trudit la deszăpezire pozează pentru fotoreporter, să-i dea la ziar. De observat mai ales moda la bărbați în acei ani, când pălăria (vestigiu considerat burghez) era tot mai mult înlocuită cu basca proletară, după modelul promovat de însuși Gheorghe Gheorghiu-Dej.

➲ PODUL URANUS

Așa se numea în epocă actualul pod Izvor, peste Dâmbovița. De aici pornea str. Uranus, care traversa dealul cu același nume (numit și Arsenalului sau Spirii) și cartierul dispărut în anii ’80, când regimul Ceaușescu a demolat totul pentru a ridica aici Casa Poporului (actual Parlament) și ansamblul noului centru civic bucureștean.  Podul Izvor vechi a fost demolat în anii ’80 și planul era să nu fie refăcut, dar a reapărut în cele din urmă.

Pe b-dul Schitu Măgureanu, venind dinspre b-dul 6 Martie. În stânga, intersecția cu str. Gutenberg, străjuită de Tinerimea Română și căminul studenților mediciniști. În dreapta, blocul de pe colțul cu Calea Plevnei, ridicat în anii ’30.Oamenii lucrau atât la eliberarea străzii, cât și a intrărilor în clădiri. Pe fundal, malul drept al Dâmboviței, unde pe atunci se afla frumosul cartier Izvor.

Avansând spre podul Izvor, se vede pe malul opus al râului sediul Arhivelor Statului, situat în fosta Mănăstire Mihai-Vodă. În anii ’80, pentru a face loc parcului Izvor și actualului bulevard Libertății, mănăstirea și dâmbul pe care se găsea (așa-zisul deal Mihai-Vodă sau dealul Arhivelor, în fapt o pantă) au fost rase de pe fața pământului. Au supraviețuit doar biserica și clopotnița fostei mănăstiri, coborâte și mutate în str. Sapienței, apoi ascunse de perdeaua de blocuri noi. Vezi ►AICI◄ destinul remarcabil al Mănăstirii Mihai-Vodă.

Zăpada colectată din oraș era aruncată în Dâmbovița. Așa arăta vechiul pod Izvor, cel realizat după sistematizarea albiei Dâmboviței în anii 1880. Felinarele datau din interbelic și erau perfect funcționale. Acest pod a dispărut în anii ’80. Astăzi, e înlocuit de unul mult mai banal. Pe fundal, linia Splaiului spre podul Hașdeu și casele fostului cartier Izvor. Acolo te plimbi în prezent prin parcul Izvor.

Efort susținut pe podul Uranus, pentru a permite tramvaiului să treacă. Atunci, tramvaiele întorceau aici. Se văd și Teatrul Bulandra, în stânga (fost Ligă Culturală) și Tinerimea Română în dreapta, pe b-dul Schitu Măgureanu.

Deszăpezirea documentată de pe cealaltă parte a podului, dinspre str. Uranus. Pe malul opus, căminul studenților mediciniști și, în dreapta, o clădire masivă veche, proaspăt renovată.

➲ SPLAIUL INDEPENDENȚEI

În 1954, malurile Dâmboviței și Splaiul arătau foarte diferit de ceea ce vezi în prezent. Râul își menținea malurile de pământ croite în anii 1880 la sistematizarea din vremea Regelui Carol I, iar multe segmente azi bordate de spații virane sau blocuri masive erau populate de case și vile vechi, zone rezidențiale liniștite distruse în anii ’80 pentru a se construi noul centru civic ceaușist. În anii ’50, tramvaiul circula pe Splai și întorcea la podul Izvor.

Privind de peste podul Uranus la frontul de clădiri de pe locul actualului parc Izvor, spre podul Mihai-Vodă (dispărut în anii ’80 și niciodată reconstruit). Am detaliat ►AICI◄ istoria acestui pod. Clădirea masivă din dreapta, proaspăt renovată pe atunci, era sigur o instituție publică.

La intersecția străzilor Uranus și Izvor, cu latura îngustă a clădirii masive de care vorbeam la poza precedentă, pe fundal. Tramvaiul vine de pe str. Uranus, un bărbat dă la lopată, iar în plan secund, un grup de curioși se uită la fotoreporter cum imortalizează scena. De observat celebra căciulă de blană, pe care unii bătrâni o mai poatră și-n prezent.

Splaiul Independenței și Dâmbovița, depozitarul principal al zăpezii adunate de prin tot orașul. Ca și în alte locuri, militarii și civilii lucrează braț la braț. În dreapta, clădirile pe locul cărora e azi parcul Izvor. Capăt de perspectivă este fostul sediu al Ministerului de Interne, care înainte de război adăpostise Vama Poștei (Poșta centrală era pe Calea Victoriei, în clădirea care azi e sediul Muzeului Național de Istorie).

Pe Dâmbovița mai în aval de poza precedentă și aceeași hărnicie debordantă a oamenilor. Un militar chiar se uită la fotoreporter, oprindu-se pentru o clipă din lucru. Tot ce e pe stânga a dispărut în anii ’80 și cam de aici începe azi b-dul Libertății, care trece prin fața Casei Poporului.

Splaiul Independenței colț cu str. Izvor și blocul de pe colț, de la Izvor nr. 2, ridicat în anii ’30. Oamenii împing zăpada în apa râului și se bucură de reușita lor. Tot peisajul din spate a dispărut în anii ’80. Str. Izvor a fost înjumătățită, deoarece segmentul care traversa oblic actualul parc Izvor nu mai există.

Splaiul Independenței la podul Mihai-Vodă (în dreapta). Pe terenul viran din prim-plan, acțiunea de deszăpezire abia începuse, așa că era muncă multă de făcut. Chiar pe acest perimetru definit de Splaiul Independenței și str. Mihai-Vodă urma să se construiască în anii ’60 Policlinica Ministerului de Interne. Pe malul opus, șirul de clădiri demolate în anii ’80 și înlocuite cu blocuri tipice noului centru civic ceaușist: masive și atât. În centru casa de pe colțul străzilor Mihai-Vodă (stânga) și Izvor (dreapta), situată chiar la pod, adăpostea o farmacie de stat, fostă Farmacia Stoenescu înainte de război. În dreapta ei, blocul de la Izvor nr. 2.

Un cadru rar cu niște clădiri care nu mai există. Este porțiunea din Splai din imediata vecinătate a Pieței Splaiului (azi Piața Națiunile Unite). Clădirea cu două turnulețe era în 1954 Sfatul Popular al Raionului “Nicolae Bălcescu”, una din diviziunile administrative de tip sovietic ale Capitalei RPR. Vezi ►AICI◄ ce a însemnat modelul raional în București și care au fost raioanele. Zidul din extrema stângă aparține fostului Teatru de Operetă, inițial Teatrul Regina Maria. Construcția a fost demolată în anii ’80 și pe locul ei este astăzi unul din gemenii Sitraco, de la intrarea pe b-dul Națiunile Unite. Poza mai este specială pentru că arată o instalație care pompa apă caldă în Dâmbovița, pentru a evita înghețul și formarea podurilor de gheață. Uite și-un temerar, în apa râului. Se vede cât de puțin adâncă era. Vezi ►AICI◄ niște poze vechi și multe amintiri de pe Splaiul demolat de Ceaușescu, în special ce ai văzut în pozele de mai sus.

➲ CARTIERUL IZVOR

În anii ’50 nimeni nu se gândea că o zonă liniștită, de densitate redusă a populației, o zonă populată de vile și case frumoase, ar putea fi rasă în totalitate de pe fața pământului. 30 de ani mai târziu, Nicolae Ceaușescu a demonstrat că se poate. Cartierul Izvor, care începea din Dâmbovița și mergea spre ce e azi Casa Poporului, a făcut loc parcului Izvor. Ce e parcul Izvor? Un imens teren viran, o esplanadă care are ca rol conferirea unei perspective extrem de largi actualului Palat al Parlamentului.În 1954, cartierul Izvor era sub zăpezi și avem câteva imagini de acolo.

Aspect de pe str. Izvor, perspectivă spre Splai și podul Mihai-Vodă. Pe fundal, cupola Palatului CEC, vizibilă din acest unghi. În stânga, clădirea masivă renovată care avea cealaltă fațadă spre Dâmbovița. Practic, str. Izvor mergea paralelă cu Splaiul aici. Se vede și blocul de la Izvor nr. 2, în stânga cupolei CEC. În prim-plan, tovarășii și tovarășele se opintesc în fața fotoreporterului.

Un cadru care astăzi s-ar situa undeva în perimetrul parcului Izvor – intersecția străzilor Uranus și Izvor. Tramvaiul vine de pe strada Izvor. Nici el nu scăpase de atingerea magică a propagandei regimului. Cetățenii trebuiau să uite că se născuseră într-un regat și să conștientizeze că Republica Populară Romînă, instalată abia de 6 ani, era adevărata lor Patrie. Urmărind linia străzii Izvor înainte, în capăt se vede silueta înaltă a blocului de la nr. 2, pe colțul cu Splaiul. Casa de colț din centrul pozei marchează intersecția Uranus-Izvor. Cetățenii dau la lopată pentru ca tramvaiul să poată avansa.

Gospodine fericite că și-au luat rația de pâine, fotografiate chiar pe panta dealului Mihai-Vodă, un dâmb în prelungirea dealului Arsenalului. Pe fundal, în vârful colinei, zidurile Mănăstirii Mihai-Vodă, pe atunci sediul Arhivelor Statului. În dreapta, clădirea mai masivă este Școala Romanescu, o școală celebră în cartier, aflată la intersecția străzilor Mihai-Vodă și Uranus. Cadrul este absolut inedit și arată cât de aerisit era acest cartier dispărut. Azi, dacă ai poza din același unghi, ai fi pe b-dul Libertății.

➲ PIAȚA CASEI CENTRALE A ARMATEI

Piața Cercului Militar de azi arăta substanțial diferit în iarna lui ’54. Spațiul era definit de intersecția Căii Victoriei cu b-dul Republicii și b-dul 6 Martie. Nu existau clădirile înalte care o bordează în prezent, ba chiar spațiul era mult mai larg pentru că existau parcele eliberate după bombardamentele din război. Cu atât mai multă zăpadă de curățat.

Prim-plan: muncă asiduă. Plan secund: frontul de clădiri de pe b-dul Republicii, între Calea Victoriei și str. Academiei. Pe colțul cu Calea Victoriei era magazinul și restaurantul cu specific pescăresc “Delta Dunării”, o reinterpretare a mai vechii case Greceanu, lovită de bombe în 1944 și avariată. Improvizația a fost demolată după cutremurul din martie 1977 și pe colț s-a ridicat blocul Delta Dunării, cu un restaurant pescăresc la parter, în prezent Pizza Hut. Vezi ►AICI◄ ce s-a întâmplat atunci. În continuare, o parcelă liberă și o construcție ridicată după război, care adăpostea Magazinul Copiilor. Cele două parcele fuseseră ocupate de clădiri bombardate în 1944 și distruse. Pe locul terenului liber și al magazinului este azi blocul Delta Dunării. Următoarele două clădiri, dintre care fostul Hotel Bristol pe colțul cu Academiei (actual Springtime și restaurant La Mama), se mențin și azi.

Cadrul se mută la dreapta și în plus față de cel precedent se vede toată intersecția cu Calea Victoriei. În plan secund, Palatul Nifon, pe atunci un sediu ADAS și Hotelul Bulevard în dreapta. În spatele magazinului Delta Dunării, turla bisericii Doamnei, lăcaș de cult mascat în mod expres de noul bloc Delta Dunării.

În direcția opusă, intersecția Căii Victoriei cu str. Edgar Quinet. Vezi ce lungă e Casa Capșa? Era și proaspăt refăcută și renovată, după ce fusese bombardată în război. Spațiul liber din dreapta, ocupat până la bombardamentele din 1944 de trei case, urma să fie ocupat în 1960 de blocul Romarta (cel cu BRD la parter azi). Vezi ►AICI◄ cum a apărut construcția asta.

➲ CALEA VICTORIEI

Nu aveam prea multe cadre de pe Calea Victoriei în acest set de fotografii, dar putem presupune fără probleme că arăta la fel ca restul orașului: cucerită de nămeți.

Șir de tovarăși și tovarășe în lungul Căii Victoriei, spre Teatrul de Revistă “Constantin Tănase” și Palatul Telefoanelor. În dreapta, Casa Capșa (numită doar “Restaurant” în epocă, pentru a se șterge faima numelui inițial) proaspăt refăcută, apoi o casă pe locul căreia este azi Hotelul Ramada Majestic, apoi un corp de clădire care închidea piațeta cu Teatrul Odeon (pe atunci, Teatrul CFR), dispărut ulterior pentru a deschide piațeta spre Calea Victoriei. Se văd și Hotelul Continental și blocul Dragomir Niculescu de la fosta Piață a Teatrului, din acest unghi.

Deszăpezire pe str. Matei Millo, care coboară din Calea Victoriei pe lângă Palatul Telefoanelor. Tovarășii, înarmați cu ustensile, purced la îndepărtarea omătului. În dreapta, inconfundabilul Palat al Telefoanelor, iar pe fundal, clădirile de pe Calea Victoriei – Hotelul Continental, precum și fostele Hoteluri Hugues (cu fațada simplificată după bombardamentele din ’44) și Englez. Pe spațiul viran din stânga se găsise până în august 1944 Teatrul Național București, construcție emblematică a Bucureștilor vechi. Avariat de bombardamentele germane, el a fost demolat de guvernul pro-comunist Petru Groza în 1946. Nu a mai fost reconstruit pe același amplasament, ci la Piața Universității, inaugurat în 1973. Tot în dreapta pozei, zidul masiv definea singurul corp de clădire rămas din fostul Teatru Național – centrala termică. A supraviețuit până spre anii ’70. Pe acest loc este azi Hotelul Novotel, a cărui intrare o reproduce pe cea în foostul Teatru Național.

➲ CALEA DUDEȘTI

Fotoreporterul Agerpres a ajuns și la periferia orașului, aproape de bariera Dristorului, dincolo de care începea comuna suburbană Dudești-Cioplea, azi cartierele Balta Albă și Titan. Mahalaua Dudești era în 1954 la fel cum fusese în 1944 sau în 1934 sau mai demult. Casele din această margine de București, mai răsărite la drumul principal, străduțele laterale pavate cu piatră de râu (unele chiar până prin anul 2000) și mirosul de foc de lemne îți lăsau impresia că ești undeva la țară. Construcția blocurilor din cartierele Balta Albă-Titan nu avea să înceapă decât la jumătatea deceniului următor.

Scenă de pe Calea Dudești, la intersecția cu str. Popa Stoica din Farcaș, marcată de casa cu etaj și balcon. În prim-plan, un vehicul utilitar (tramvai cu plug adăugat) ajută la degajarea șinelor de tramvai, singurul mijloc de transport în comun în zonă la acea dată. Pe fundal, turla unei biserici și intersecția cu șoseaua Mihai-Bravu, la vechea școală comunală. Biserica din stânga și mare parte din case au fost demolate în anii ’80. Se prevedea construcția de blocuri, dar evenimentele din decembrie 1989 au stopat proiectul, iar azi apar fel de fel de construcții eclectice pe parcelele retrocedate. Casa cu etaj a fost mutilată undeva după 2005 (supraînălțată și placată cu polistiren expandat).

Tot pe Calea Dudești, front de case și cealaltă parte a intersecției cu str. Popa Stoica din Farcaș, pe dreapta. Casele au fost demolate în anii ’80, pe locul lor e în prezent un restaurant (construcție improvizată) cu specific arăbesc.

➲ ALTE ZONE

Am grupat restul de fotografii în această categorie, deoarece erau prea puține pentru a avea o categorie proprie sau nu am identificat zona. Important de reținut: Agerpres are mult mai multe fotografii din timpul iernii lui ’54, dar doar pe acestea le-a făcut publice la o rezoluție ceva mai mare.

Piața Mihali Kogălniceanu văzută din Calea Plevnei, sârguincios deszăpezită de cetățeni și Armată. În centrul spațiului, statuia lui Mihail Kogălniceanu, inaugurată în 1936 în rond. De cealaltă parte a pieței, acolo unde Calea Plevnei se continuă, vechile case de la stradă au fost demolate și înlocuite în anii ’60 de două blocuri care completează fronturile de clădiri înalte din intersecție – o sistematizare necesară.

La Gara de Nord se muncea poate mai abitir ca în alte părți, deoarece era una din principalele porți ale orașului. Liniile de tren și peroanele trebuiau degajate cât mai repede. Pe fundal, Palatul CFR, actual sediu al Ministerului Transporturilor. În stânga, un grup de clădiri din care azi mai există doar cea mare, din spate, Muzeul CFR. Acolo s-a amenajat ulterior peronul 14 al Gării de Nord.

Distracție în mahalaua Grant, după Marele Viscol. Se organizau concursuri de schi. Pe fundal, vechiul pod Grant, ridicat în 1910. A fost înlocuit în 1982 cu versiunea actuală, deoarece cel vechi nu mai făcea față dezvoltării orașului. Pilonii podului inițial au rămas între liniile de cale ferată.

Mulți bucureșteni se deplasau cu schiurile, mai ales în zonele periferice, unde deszăpezirea nu ajunsese. Imagine posibil tot din mahalaua Grant.

Da, și aici tot București era. Zăpada acoperea ulițele de mahala și se mai vedeau doar stâlpii de pe margine. Oamenii circulau cu schiuri.

(zonă neidentificată) Posibil o șosea principală mai periferică.

(zonă neidentificată) Deszăpezirea văzută de sus, posibil în cartierul Izvor.

(zonă neidentificată) Undeva prin centru, lângă o biserică (stânga). Bărbatul din prim-plan nu prea era în ton cu moda. Purta încă pălărie.

➲ POȘTAȘUL

Angajații Poștei RPR au muncit și ei din greu în acele zile, pentrui a livra corespondența cetățenilor cărora le era îngreunată deplasarea. Fie că vorbim de tinere gospodine, tați cu copii sau femei trecute de prima tinerețe, cu toții primeau vizita factorului poștal la casa lor.

➲ CONCLUZII

54 de poze din ’54. 54 de instantanee care te-aruncă în nămeții unei ierni pe care poate n-ai prins-o, poate n-au prins-o nici părinții tăi. O iarnă legendară. Vremuri extrem de grele atât pe plan politic, cât și din punct de vedere meteo, vremuri al căror dramatism reiese din fotografiile care prezintă un București paralizat de zăpezi. Ai văzut o parte a istoriei neșlefuite a Capitalei. Setul ăsta de poze vine să compenseze lipsa de documente fotografice din prima parte a anilor ’50 în Capitală. Regimul Dej a început serios construcția de clădiri noi abia după 1955, așa că e normal să existe mai multe poze din 1959 încolo, cu realizările. Excelente din punct de vedere documentaristic, cadrele de mai sus acoperă un areal destul de larg: din mahalaua Dudești până la Universitate, de la podul Grant până la podul Izvor.

Asta a fost atunci. Nu se putea vorbi de trafic aglomerat în Capitală. Hai să facem un exercițiu de final: imaginează-ți toată nebunia asta în zilele noastre. Ar mai face Bucureștii și bucureștenii față?