Neamul Ciorăneştilor. Portretul unei familii de intelectuali români

[altmariusistoric]

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/special-neamul-cio...

Autor Anca Vancu

Priviţi fotografia de mai sus. E aproape toată lumea din familia Ciorănescu, compusă din părinţii Ion şi Ecaterina, şi doar opt dintre copiii lor. În total au fost nouă, dar unul dintre ei, poetul Ioan Ciorănescu, a murit când era foarte tânăr. De la stânga la dreapta, de sus în jos, din orice parte i-am privi, printre aceşti oameni au fost mari personalităţi ale culturii româneşti, a căror faimă s-a născut timid la sat şi a crescut depăşind graniţele ţării. Dar, cel mai bine, faptele:dintr-o mamă învăţătoare şi un tată autor de manuale şcolare, care a redactat, printre altele, şi primul abecedar pentru elevii surdomuţi din România, s-au născut:matematicianul Nicolae, doctorand al Universităţii Sorbona din Franţa, filologul, istoricul, scriitorul Alexandru, foarte apreciat de spanioli, Ecaterina, chimistă, autoarea primului tratat românesc de „Medicamente de sinteză“. Toţi trei au fost membri ai Academiei Române. De la microfonul radioului „Europa Liberă“ s-a auzit multă vreme şi vocea lui George, exilat în Germania, doctor în drept, poet şi prozator. Lor le-au călcat pe urme, dar în alte domenii – ca medicină sau inginerie – Constantin, Maria, Elena şi Ana. Dincolo de această enumerare greoaie cu nume plus funcţii, „Weekend Adevărul“ vă propune un complet portret de familie de oameni mai întâi harnici şi apoi excepţionali. Am adunat memorii, impresii ale apropiaţilor şi rudelor din neamul Ciorăneştilor şi am redat istoria fiecăruia. Rezultatul? O fotografie de familie care cântăreşte greu.

Istoria familiei începe să se ţeasă la sat, mai precis în comuna Râul Alb (judeţul Dâmboviţa), foarte aproape de Moroeni. Ion Ciorănescu a fost primul copil din cei zece ai unei familii de ţărani – Ion şi Maria – cam săracă.  

La 9 ani, se înscrie la şcoala înfiinţată în acel an (1883) în satul natal, aşa cum strigase bunicul Nae prin curte:„Cică se face şi în Râu o şcoală, la popa Ion acasă. Să duceţi copiii!“, scrie Ion Ciorănescu, în cartea sa de amintiri din copilărie, „Chipuri de altădată“. În prima zi de şcoală nici nu ştia unde e şcoala:„Şi era o zi de toamnă. Am plecat cu tatiţu, cu pălării noi, luate pe vară şi păstrate în casa mare, cu muntenaşe de zeghe, cu opinci noi argăsite şi nojiţe de păr de capră, făcute de tatiţu. Şi nu se mai isprăvea drumul“, îşi amintea pe-atunci copilul care nici nu ştia ce înseamnă acela un liceu.

Ecaterina, născută Teodorescu, era fată de preot, nepoata lui Chiriac Mavrodin, stabilit în Bucureşti după 1820. De la străbunicul său, Alexandru Ciorănescu îşi amintea că avea paşaportul cu care acesta venise în România – o simplă agrafă de bronz, cât un deget lungime, pe care erau scrise, în relief, numele, vârsta şi locul de unde provenea acesta. Alte vremuri!

În anul 1908, Ion Ciorănescu se întâlneşte cu Spiru Haret care, plăcut impresionat de calităţile lui de dascăl, îi propune să studieze metodologia învăţământului pentru surdomuţi în Germania. Ion Ciorănescu nu se gândeşte de două ori. După doi ani de cursuri speciale la Berlin, învăţătorului de la Moroeni i se oferă un post de predare la Şcoala Specială din Breslau, dar refuză şi se întoarce acasă. Avea multe de făcut în ţară: se dedică în întregime învăţământului special ca profesor, iar în 1927 devine inspector al învăţământului special la Minister . În 1932 scoate „Abecedarul pentru şcolarii surdomuţi spre a învăţa vorbirea, cetirea cu graiu şi scrierea“, fiind primul de acest gen din ţară.

Poate cel mai bine l-a descris chiar fiica sa, Ecaterina Ciorănescu-Neniţescu, în nota de final a cărţii scrisă de el spre sfârşitul vieţii: „În materie de învăţământ, avea concepţii originale, îndrăzneţe şi progresive (…). El a susţinut, poate pentru prima oară, necesitatea pentru învăţători de a urma studiile până la ciclul universitar, a combătut formalismul dominat al metodelor de predare, a atras atenţia şi a insistat, nu fără riscuri personale, asupra ineficacităţii religiei ca disciplină de învăţământ, a arătat importanţa lucrului manual şi a însuşirii unor îndeletniciri practice în şcoală“. În ultimul an de viaţă, Ion Ciorănescu nu-şi mai poate mişca picioarele. E condamnat la o inactivitate cu care nu se poate împăca, aşa că începe să scrie amintiri din copilărie. „Opapa“, aşa cum era alinat de nepoţi, moare pe 3 ianuarie 1948, lăsând o mamă cu opt copii – patru fete şi patru băieţi – dar care se vor descurca.

Primul pe ţară la examenul de învăţători După câteva clase unde prinde drag de carte, merge mai departe la Târgovişte şi termină cursul primar. Pentru că-l văzuse băiat isteţ, fostul său învăţător îl cheamă după el la Bucureşti, unde se înscrie în clasa I la liceul „Sfântul Sava“. Termină primul pe clasă. Întors acasă cu o cunună pe braţe, aşa cum primeau elevii cu premiul I, bunicul, taica Nae,  îl ia la zor:„Ce este cu frunzele astea, înşirate pe nuia?“, iar copilul îi explică. Bunicul e totuşi mirat:„Aici, coroanele sunt mai frumoase, mai mari, pline de flori, de trandafiri, garoafe. Gândeam că la Bucureşti o fi făcând coroane, nu glumă!“. Era anul 1890 şi oamenii învăţau ce-s alea coroniţe pentru premiul I.

Din lipsa banilor, Ion Ciorănescu (foto) e nevoit să se întoarcă la gimnaziul „Ienăchiţă Văcărescu“ din Târgovişte, pe care-l termină în 1893. Dă examenul de capacitate  pentru învăţători în următorul an şi reuşeşte primul pe ţară. Nota:9, 91. Din 1894 şi până în 1920 e învăţător în comuna Moroeni, unde o întâlneşte pe Ecaterina, tot învăţătoare şi ea în comună, cu care se căsătoreşte şi cu care „va avea o ceată de copii din ce în ce mai numeroasă“, aşa cum scria Alexandru Ciorănescu, al şaselea copil, în cartea „Amintiri fără memorie“.