Localnică din Poienița Tomii (com. Cerbăl), care încă poartă, zi de zi, cu mândrie, straiele tradiționale. Foto: Gheorghe-Gavrilă HognogiCrepusculul satului montan românesc. Text: Ana-Maria Pop
Spațiul montan a atras întotdeauna, prin spectaculozitatea formelor de relief, complexitatea peisagistică, bogăția floristică și faunistică, dar și prin apropierea omului de natură. Munții Poiana Ruscă nu fac nicio excepție. Dimpotrivă, resursele pe care această zonă le-a deținut (minereuri complexe) au determinat exploatarea lor, fapt ce a atras după sine, mai ales în perioada socialistă, o gravitație umană din toate colțurile țării. Nu întâmplător, municipiul Hunedoara, la acea vreme, și-a triplat numărul de locuitori, prin forța de muncă atrasă și angrenată în minele și carierele din proximitatea.
Ca și alte spații industrializate românești, trecerea la economia de piață, cu privatizarea și închiderea centrelor de extracție, a determinat un alt destin pentru așezările de aici. Unul ce presupune izolare, migrare, îmbătrânire demografică și … depopulare. Pentru aceste ultime dezavantaje structurale, arealul Munților Poiana Ruscă a fost declarat, în intervalul 2007-2013, zonă montană defavorizată. O dată expirat acest statut, efectele au rămas la fel de actuale, și mai acute, și în prezent.
Cine a mai rămas în Munții Poiana Ruscă?
Astăzi, conform unui studiu realizat de o echipă de cercetători ai Centrului de Geografie Regională, din cadrul Universității Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca, 47 localități rurale înregistrează mai puțin de 100 locuitori.
Chiar la Recensământul General al Populației și Locuințelor din 2011 sate precum Ciumița, Preveciori, Mesteacăn, Gotești, Mosoru, Curpenii Silvașului nu mai aveau niciun locuitor permanent.
Ba mai mult, unele sate au dispărut complet de pe harta administrativă a României (ex. Țața, com. Izvoarele). Dar, timpul le-a dat o altă șansă, prin reîntoarcerea unor fii ai satului sau achiziționarea unei case de orășeni dornici de evadare din urban. Pentru cât timp? „Știți cum îi, nu-i nimic imposibil […] dacă ar fi drumul aici […] dacă din Izvoarele s-ar face drum până aicea sus, în mod sigur, ar fi populat și e zonă turistică care de aici urci panta asta sus în Brădet … Și ajungi la Prislop, la mănăstirea Prislop” declară unul din proprietarii celor 4 case locuite din satul Țața.
Drumul de acces a contribuit cel mai mult la izolarea actuală a satelor. Puține localități au infrastructura de acces modernizată. Acolo unde acest lucru s-a întâmplat nu există mijloace de transport. Nici servicii medicale. Iar cele de alimentație publică se reduc, în majoritatea cazurilor, la aprovizionarea din poartă în poartă a caselor locuite, o dată pe săptămână, cu strictul necesar (pâine, ulei, zahăr etc.) sau la deplasarea în orașele învecinate (Deva, Hunedoara, Oțelu Roșu). Chiar și deplasarea la oraș este una costisitoare, după cum afirmă și o pensionară din Bunila: „Ne pare bine că ne aduce pâinea de două ori pe săptămână, lunea și joia, ne aduce pâine de la Peștiș [Peștișu Mic] și strictu’ necesar, ce trebe, zahăr, ulei, ca să nu cumpărăm după ele la oraș. Dau 60 lei pe transport să mă duc să iau un kil de ulei sau de zahăr, mai bine îl iau de aici”.
Nici celelalte sate nu stau cu mult mai bine. Chiar dacă, oficial, numărul statistic înregistrat validează încă prezența permanentă a unor locuitori, în realitate puțini oameni își duc zilele pe aceste meleaguri. „Sunt mai mulți morți acum în cimitir decât aicea vii” relatează o băștinașă din Dealu Mic (com. Toplița), și o încuviințează o altă localnică din Bătrâna: „S-o împădurit pădurea, nu mai vezi căși, nu mai vezi câini, nu mai vezi un om, nu mai vezi nimic”.
Media de vârstă a celor ce trăiesc în aceste localități depopulate este de 65 ani. Fostul pădurar din Socet (com. Cerbăl) spune, cu glas nostalgic: „Vreo 40 de bătrâni suntem, femei şi bărbaţi. Mai mult femei. Mai multe văduve”. Același ton este menținut și de o altă localnică din Dealu Mic (com. Toplița), trecută de 60 ani: „Apoi dăștia care suntem aicea, care-s pensionari, că tineretul îi tot la oraș, și eu am doi băieți, îs căsătoriți […] Dacă suntem 30, dacă suntem 30 de persoane, că este familii care-i numa câte o persoană”. Numărul tinerilor rămași în satul natal sau stabiliți aici, în urma căsătoriei, este mic. Ne-o confirmă tot bătrânii din Poienița Tomii (com. Cerbăl) „Să mai fie până la 40, da’ nu mai sînt că tineretu-i plecat tăt jos cu copii cu tăt. Îs tăţi la Deva, Hunedoara” sau Vălari (com. Toplița) „Apăi, hăi bătrâni s-or dus în pământ, hăi tineri s-or dus la oraș”.
„Cât mai suntem, mai rezistă, cât nu, îi gata”
Perspectivele de evoluție ale satelor aflate într-un ritm accelerat de depopulare nu sunt încurajatoare: „Cât mai suntem, mai rezistă, cât nu, îi gata” afirmă o văduvă din Boia Bârzii (com. Vețel). Cea mai plauzibilă dintre soluțiile identificate, chiar de către comunitatea locală, pentru salvarea satelor o constituie înființarea unor ferme. O spune răspicat și un localnic din Muncelu Mare (com. Vățel): „Ba, eu mă gândesc că mai rezistă […] Eu zîc că ar putea să mai reziste satele astea din cauză că se va face cândva ferme. […] Ferme de… că deja o-nceput numa’ că ăştia nu-s fermieri, ăştia-s numa’…”, cu tot scepticismul privind calitatea resursei umane implicate.
Turismul nu a fost și nici nu este una din opțiunile de dezvoltare ale zonei, exceptând poate unele localități precum Alun sau Mesteacăn, ultima așezare fiind deja atractivă pentru turiștii tentați de „wild tourism”.
Natura, încetul cu încetul, invadează spațiul construit. O spun foarte convinși majoritatea localnicilor întâlniți pe teren. Fostul pădurar din Socet (com. Cerbăl) deplânge situația terenurilor agricole, cultivate odinioară: „Da’ ce, că locurile şi holdele s-o umplut de spini, de mesteceni şi de carpen. Tăt. Şi-n ocoale are să crescă când murim noi… şi cresc spinii, măcieşii… Nu mai, gata”. O declară și sătenii din așezările de vale, precum cei din Căoi (com. Vețel): „Ş-acu-i drum. Da’ s-o mai stricat de părăie că nu-l mai chită nime’. Cine mai face ceva? Că ăştia nu mai fac nimica numa’ distrug. Aicea te mânca porcii. Doară ce de pământ avem! Da’ ce facem cu el? Uite o dat spinii şi dau spinii”. Nimic nu pare să se schimbe în bine: „Tot împrejur, cât îi pădure, tăt câmp şi animale şi acu’-i tot pădure. Pădure o fost cândva şi pădure va fi. […] Pădurenii or cam dispărut. Şi-o să dispară de tot. O să rămână pădurea de la pădureni. Pădurea o să rămână”, o conștientizează foarte realist și cei rămași din Muncelu Mare (com. Vețel).
Cert este că fizionomia locurilor este într-un proces continuu de metamorfozare: gospodării ruinate, fără proprietari, ulițe năpădite de iarbă și străbătute rar de roțile unor autoturisme 4×4, foste magazine, școli sau dispensare medicale unde cu greu îți dai seama ce funcționalitate aveau.
Vegetația este, momentan, singura constantă care pare să-și revendice, cu fiecare zi, un petec de pământ din teritoriu. La fel, și locuitorii rămași în vatra satului, așteptându-și sfârșitul dar și vremuri mai bune. Pentru cine?! Speranța este cea care încă mobilizează, prin puterea exemplului, inițiative individuale de reorientare a unor antreprenori, străini, turiști sau nu, sau chiar foști localnici spre lumea arhaică a satului montan și prelungirea viabilității acestuia.
În Boia Bârzii (com. Vețel), la fel ca și în celelalte sate din Munții Poiana Ruscă, principala ocupație a locuitorilor a fost și este agricultura. Foto: Gheorghe-Gavrilă Hognogi
Infrastructura de acces din Fața Roșie (com. Bătrâna) duce spre cele 22 numere de case existente, niciuna locuită permanent. Foto: Gheorghe-Gavrilă Hognogi
Muncitori din Transilvania, Moldova, Oltenia au fost atrași de mirajul locurilor de muncă din minele sau cariera de marmură de pe Valea Ruschiței. Mare parte disponibilizați, o parte dintre aceștia au luat drumul străinătății, alții au ales să rămână în localitatea Ruschița (foto) sau Rusca Montană, devenită pentru ei „acasă”. Foto: Gheorghe-Gavrilă Hognogi
În Sohodol (com. Lelese), confecționarea și purtarea pieselor de costum popular constituie un motiv de fală. Foto: Gheorghe-Gavrilă Hognogi
Cariera de marmură de la Alun, astăzi abandonată și invadată de vegetație. În trecut, cariera polariza locuitori din toate satele învecinate. Foto: Gheorghe-Gavrilă Hognogi
Pentru a putea adăuga comentarii trebuie să fii membru al altmarius !
Alătură-te reţelei altmarius